Rutger Hauer la ProTV

Aseară, pe la 10, am nimerit la ProTV un film cu Rutger Hauer. Nu îl văzusem (incredibil, dar chiar nu îl văzusem!), iar personajul lui, un orb cu o sabie de samurai care îl chema cu un fel de "uruit" discret, m-a stârnit curiozitatea. După câteva cadre, mi-am dat seama că sunt în faţa unui action flick al anilor '80 ! Azi dimineaţă am intrat pe imdb, unde mi-a fost confirmată convingerea - filmul se numea Blind Fury - S.U.A. 1989, regia Phillip Noyce.
Genul acesta de film exercită o vrajă irezistibilă asupra mea, iar vraja vine din copilărie. Un coleg de servici mi-a reproşat recent că judec toate filmele din perspectiva unei singure epoci - anume anii '80, "vremea mea", sau "a noastră" (pentru începători, vezi şi Generaţia desenelor animate). Nu încetez să privesc filmele cu ochii unui spectator mirat, veşnic în aşteptarea unor lucruri şi imagini extraordinare. Astfel, filme din seria Blind Fury (serie în care aş nota şi The Ambulance, High Spirits şi multe altele care nu-mi vin pe moment în minte) îmi reactivează plăcerea copilărească de a privi un film doar pentru a mă pierde, pentru puţin timp, într-o vâltoare de evenimente greu de crezut, printre personaje improbabile, dar posibile, precum orbul care îi căsăpeşte pe toţi "răii" cu sabia de samurai. Aceste experienţe cinefile din anii '80 nu se mai pot repeta, sub nici o formă, în secolul şi mileniul nostru.
Am încercat să analizez problema sistematic. Am urmărit cu atenţie mişcările de aparat şi montajul - elemente de bază ale limbajului cinematografic. La filmul de aseară, ca în mai toate filmele de acţiune americane optzeciste, camera nu se mişcă fără rost. Dinamismul reiese în primul rând din conţinutul cadrului, iar apoi din unghiulaţie şi montaj. Acum dinamismul din cadru e dublat de bâţâială camerei de filmat, care "chipurile" ar aduce un plus de veridicitate acţiunii, dar de cele mai multe ori provoacă doar ameţeli.
Dincolo de detalii tehnice, trebuie discutate pe larg (cu altă ocazie) scenariile, care astăzi nu prea mai au nimic original. Rutger interpreta rolul unui veteran din Vietnam, care, orb fiind, se trezeşte în postura de salvator al unui copil şi al tatălui acestuia, fost camarad de arme, forţat de nişte mafioţi să realizeze un drog chimic, sau ceva "de genu' ". Ştiu că sună aiurea pentru mulţi din fanii lui Bergman sau Bresson. Acest text nu este "recomandat" celor care nu suportă un film distractiv. Bineînţeles că existau clişee, dar scenaristul se străduia puţin şi la nivelul construcţiei personajelor. Acele personaje, fără să se ia în serios, erau mult mai carismatice decât mulţi din "eroii" prefabricaţi de azi. Producătorii se obligau să livreze un mesaj pozitiv la final, ceea ce aducea deobicei un plus filmului, oricât de slab ar fi fost în rest.

De reţinut şi o "informaţie de ultimă oră": în noaptea de 17 spre 18 ianuarie,"începând cu ora 4.00, Noaptea Globurilor de Aur va fi transmisă în direct cu intervenţii din studioul TVR 1, cu invitaţi-surpriză din lumea modei şi a filmului". That sounds a little funny, right ?

Jurnalul express

Ieri am observat cu uimire că pe site-ul publicaţiilor Jurnalul Naţional se găsesc imagini transmise live de pe webcam-uri plasate în diverse zone ale Bucureştiului, dar nu numai. Putem urmări simultan activitatea dintr-o grămadă de oraşe şi staţiuni ale ţării noastre, inclusiv din Azuga, Reşiţa, Olimp, sau Bucegi!

Informatii la început de an

Iarna s-a întors pe străzile oraşului nostru, după Revelion. Ieri am văzut într-o staţie de metrou nişte afişe frumoase care făceau parte din expoziţia Iconostase bucureştene, organizată, printre alţii, de Asociaţia Bucureştiul meu drag între 16 decembrie - 4 ianuarie. Fotografiile sunt deosebite.


Azi în emiratul arab Dubai, se inaugurează cea mai înaltă clădire din lume - Burj Dubai, un "Turn Babel" al zilelor noastre care depăşeşte 800 de metri. Construcţia a durat 5 ani, înghiţind peste 4 miliarde de dolari.
"Turnul are 160 de etaje, a inclus 330.000 de metri cubi de beton şi 31.400 tone de oţel, fiind vizibil de la 95 de kilometri. Burj Dubai are 57 de lifturi, 1.044 de apartamente, 49 de etaje pentru birouri şi un hotel marca Giorgio Armani. Forma de Y, concepută de arhitectul Adrian Smith, susţine structura turnului. Acesta se îngustează pe măsură ce avansează în înălţime. În partea superioară, clădirea se transformă într-o structură din oţel terminată cu o spirală uriaşă", după cum ne informează Jurnalul Naţional.

Sărbători fericite!

După 20 de ani, zăpada a poposit din nou pe străzile Bucureştiului, cu două săptămâni înaintea Crăciunului. În 1989, pe vremea asta se întâmplau lucruri ameţitoare, românii cutreierau străzile în căutarea "libertăţii". La Patria rula Mircea, ultimul film notabil despre istoria medievală a Ţării Româneşti realizat la Buftea. L-am văzut şi eu atunci, cu tata, cu puţin înainte de începerea împuşcăturilor în Piaţa Palatului (actuală a Revoluţiei).


Ca în fiecare an, decembrie îmi transmite, pe rând, două sentimente antagonice. Mai întâi, tristeţea. În această perioadă revăd pe diverse posturi TV imagini filmate cu camere VHS de amator, în timpul evenimentelor din centrul capitalei. Cu fiecare nouă vizionare, constat că haosul din acele zile a fost mult mai mare decât credeam anul trecut, sau acum nu ştiu cât timp. Actori, regizori de teatru şi oameni obişnuiţi, aş spunea chiar ordinari, se îmbulzeau spre microfoane pentru a comunica tot felul de aberaţii către masele derutate din pieţe. Anonimi "iluştri" împărţeau între ei o putere iluzorie.
Generaţia mea era în clasele primare când sistemul comunist a fost desfiinţat, cel puţin formal. Am crescut în anii '90, odată cu o nouă Românie. Ne-ar fi plăcut ca ţara să fie a tuturor, nu doar a celor care au profitat imediat de labilităţile tranziţiei, s-au afirmat în balconul CC-ului, sau prin Piaţa Universităţii. Vreau să cred că atunci, în 1989, a început o schimbare în profunzimile poporului nostru, dar mi-e frică să nu fiu prea naiv. Această mare "schimbare la faţă a României" ar fi presupus o ruptură brutală cu trecutul ceauşist, pe care Brucan îl vedea bântuindu-ne pentru încă 20 de ani, cel puţin.
După 20 de ani, adică recent, au avut loc nişte comemorări previzibile. Regizorul Paul Cozighian (emigrant post-decembrist) s-a întors în ţară pentru a scoate de la naftalină nişte filmări inedite din timpul Revoluţiei, Radio România Cultural ne-a invitat la După 20 de ani – o dezbatere despre câştigurile şi limitele libertăţii, organizată în Biblioteca Facultăţii de Litere a Universităţii Bucureşti, Loredana Groza a dat interviuri la CNN despre rolul (minor) jucat de ea în evenimentele pomenite, iar Gala anuală 10 pentru România l-a invitat pe Gorbaciov, oaspete de onoare. Bătrânul dinozaur sovietic nu s-a prezentat, din motive de sănătate.
Eu am realizat un modest reportaj intitulat Sfârşit de decembrie în Bucureşti, după 20 de ani. Vorba lu' Sergiu: vizionare plăcută şi fiţi bucuroşi că sunteţi liberi !



Reportajul poate fi văzut şi ca un moment de reculegere în memoria celor care au murit acum 20 de ani. Printre ei se numără şi unchiul meu, Dinu Stoicovici. Dumnezeu să-i odihnească în pace! Am încheiat montajul cu imaginea unui brad, amenajat în spatele expoziţiei Asa a fost la Bucuresti - 20 de ani de la Revolutia Romana, din Pasajul subteran Universităţii. Bradul mi-a amintit de al doilea sentiment pe care mi-l transmite luna decembrie: SPERANŢA.

Sărbători fericite cu sănătate, pace şi lumină !

AVATAR

Ieri am înfruntat nămeţii pentru a ajunge la premiera lăudatului film Avatar la CinemaPro. De la Titanic (1997), James Cameron nu a mai făcut filme pentru cinematografele obişnuite. S-a "relaxat", probabil, o grămadă după succesul uluitor pe care l-a avut în '97, după care a început să lucreze la sisteme de filmare şi redare a imaginii în 3D, în special pentru formatul IMAX. Am văzut şi eu unul din puţinele documentare ale lui Cameron - Ghosts of the Abyss (2003), despre - ghici - nava Titanic (again) ! Oricum, a fost o experienţă IMAX cel puţin interesantă.
După 12 ani de "relaxare", regizorul unora dintre cele mai tari filme de acţiune pe care le-am văzut vreodată (T2 continui să îl laud, cu fiecare ocazie pe care o am), se întoarce. Avatar (2009) nu este un film obişnuit, dacă ar fi să îl judecăm numai din punct de vedere formal, tehnic. Arată grozav şi ne arată o altă lume. Aceasta este fascinantă, minunată, însă una singură, şi nu foarte diferită de a noastră. Filmul cu care am încercat să îl compar, automat, a fost Star Wars: Episode III - Revenge of the Sith (2005), o ultimă capodoperă SF de George Lucas, adică "tata la" James Cameron. Nu încerc să minimalizez rolul pe care l-a jucat Cameron în istoria Hollywood-ului ultimilor 20 de ani. Totuşi, nu (mai) e "the king of the world", aşa cum mulţi fani s-au grăbit să-l încoroneze, parafrazând un personaj din Titanic.
Cameron reiterează eforturi văzute anterior la Lucas, care ne-a plimbat prin mai multe lumi uluitoare în Star Wars-uri, doar că acelea nu erau în "real3D". Personajele din Avatar sunt interesante, nu nemaivăzute. Deşi la început am fost plăcut impresionat de film, pe măsură ce orele treceau eram cuprins de un cumplit sentiment de saturaţie şi deja-vu. Nu stau să înşir aici punctele slabe ale scenariului şi secvenţele care m-au obosit. Mi-aş fi dorit să nu observ aşa ceva la un cineast capabil, al cărui fan sunt în continuare. Din păcate, vârsta îşi spune cuvântul şi în cazul lui James. El este un obsedat al detaliului, ceea ce nu e rău când lucrezi în acest domeniu, însă Avatar este o producţie plină de excese. Începând cu bugetul şi terminând cu delirul CGI. Prea multă animaţie strică unui film cu Sigourney Weaver, o actriţă serioasă şi bine pregătită, care făcea furori pe vremuri în Aliens (1986), SF al aceluiaşi James Cameron.
Asta e. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că nu se mai fac filme "ca pe vremuri", pentru că publicul s-a schimbat. Trăim într-o lume din ce în ce mai asemănătoare cu cea din filme, adică din ce în ce mai sintetică. Nu vreau să insinuez faptul că publicul ar deveni mai retardat pe zi ce trece, din cauza lipsei majore de interes faţă de valorile reale ale culturii europene şi, poate, americane. Nu vreau să îl acuz pe James de acutizarea confuziei şi verzei din capul puştilor americani, prin intermediul basmelor cu iz ecologist. Înţelegeţi ce vreţi, eu sunt un simplu spectator din altă epocă.

Concert Stefan Banica Jr.

De Crăciun, Bănică Jr. ne-a obişnuit cu concertele sale rock'n'roll, la Sala Palatului. La începutul anilor 2000, când omu' nu era chiar atât de faimos, a făcut pe timpul verii reclamă şi pentru DERO Surf, "o marcă românească modernă şi, în acelasi timp, cu o tradiţie de peste 40 de ani". Am găsit fiţuicile publicitare de mai sus în timp ce scotoceam prin suveniruri vechi şi "vechiuţe".
Am fost la un singur concert de Crăciun de-al lui Bănică. Nu pot să spun că a fost ceva nasol, chiar m-am distrat. Nu la fel de distractivă mi s-a părut ultima emisiune Dansez pentru tine, unde am participat şi eu ca spectator, în Studioul 9 din Mediapro Pictures (ex- Buftea Studios).

„A fost, dar... CUM A FOST?”

Pe site-ul memoria.ro au apărut nişte discuţii interesante despre comunism şi Revoluţie, strârnite de tineri născuţi după 1989 ! Răspunsurile la diverse întrebări formulate de elevi vor apărea începând cu a 20-a aniversare ( sau comemorare ?) a evenimentelor din decembrie '89. Vă recomand din nou acest site.


Apropos de comemorări, zilele trecute a fost difuzat în paralel pe două posturi TV importante (TV5 şi National Geographic Channel) un miniserial de excepţie: "Apocalypse - La 2e guerre mondiale".
Realizat chiar acu', în 2009, documentarul aduce laolaltă materiale selectate după vizionarea a aproximativ 700 de ore de bruturi !! Din Europa până în Pacific, din Japonia până în Africa de Nord, şi din S.U.A. până în Siberia, filmul reconstituie, cu o tenacitate lăudabilă, fresca apocaliptică a celui mai distrugător război din istoria cunoscută. Ultimul cadru al genericului - sărutul dintre un soldat şi iubita sa, după atâta sânge şi moarte, afirmă din nou speranţa că omenirea nu va mai trebui să suporte vreodată aşa ceva.

Punctul pe Romania

Recent am găsit o scrisoare primită acum 9 ani, din partea - ghici a cui ? - a lui Emil Constantinescu. Cu ocazia împlinirii vârstei de 18 ani, toţi tinerii au primit atunci încurajări din partea unui preşedinte care urma să renunţe la o a doua candidatură. Scrisoarea confirmă bunele intenţii ale acestui profesor degradat la nivelul de politician, care a fost îndelung beştelit pentru performanţele sale prezidenţiale. El a avut, totuşi, bunul simţ să se retragă...

Am considerat că scrisoarea lui Emil poate fi completată de textul lui Pleşu, Punctul pe "i", publicat într-o revistă românească de psihiatrie (!) - PSYCHIATRY- Romanian Free Psychiatrists Association (APLR) - Review No.12 - Dec. 2009. Îl prezint şi eu, în întregime:

"România e,în multe privinţe o alcătuire paradoxală. De aceea e greu sistematizabilă, de aceea e greu de guvernat.
Reuşim lucruri care,în mod normal, nu merg împreună. Reuşim de pildă, constatase deja Titu Maiorescu, să producem forme pentru care ne lipseşte cu totul fondul. Aşa ceva nu e la îndemâna oricui. Şi ceea ce e spectaculos e că una peste alta ţara funcţionează, aşa paradoxală, improbabilă cum este! Să dăm câteva exemple:
Una dintre neobişnuitele noastre reuşite este să avem un coeficient imens de poluare (în aer, în apă şi pe pământ), fără să avem o mare industrie.
Industria noastră este sublimă, dar imperceptibilă altfel decât prin cantitatea de toxine pe care o emană. Ne otrăvim, aşadar, fără otravă sau, mai exact, obţinem otravă din te miri ce.
O altă reuşită paradoxală: avem medici foarte buni şi spitale foarte proaste.. E inexplicabil cum poţi avea medici de calibru, când mai tuturor le lipseşte instrumentarul necesar pentru a-şi face meseria onorabil. Şi totuşi şi-o fac. Medicul te salvează, "sistemul" te omoară.

Alt miracol: avem o mare concentrare de "atracţii turistice" şi n-avem turism. Turismul n-ar da rezultate la noi decât dacă s-ar generaliza un mod de teleportare a turiştilor, aşa încât ei să ajungă în faţa frumuseţilor patriei fără să aibă nevoie de drumuri, de hoteluri şi de servicii în general.
Paradox colateral: suntem ospitalieri, dar umflăm grosolan nota de plată, pe baza ideii că "străinul" trebuie jumulit.
Mai departe: ne lăudăm cu elevi eminenţi, foarte bine calificaţi la felurite olimpiade internaţionale, dar ştim cu toţii că învăţământul autohton e în criză, că profesorii s-au descalificat, că şcolile sunt delabrate şi salariile sunt mici.
Avem tradiţii agrare incontestabile, pământ fertil, mână de lucru, dar nu prea mai avem agricultură: mâncăm pâine turcească, fructe şi legume comunitare, iar carne şi produse din carne importăm din toată lumea.
Suntem săraci, dar am umplut Bucureştiul de automobile pretenţioase, cârciumile sunt pline, călătorii români se înghesuie prin avioane trans-europene şi trans-atlantice cu bagaje de apocalipsă.

Suntem patrioţi, dar n-avem patriotism: adică nu ne preocupă grădinărirea limbii strămoşeşti, viitorul imediat şi concret al ţării, istoria ei, monumentele ei, instituţiile ei. Avem la chefuri romanţioase suspinuri
naţionale, dar primul gând când ne amintim de ţărişoară e s-o delapidăm.
Pe măsură ce avem elite mai puţine, dezvoltăm faţă de ele un dispreţ tot mai mare.
Avem şomaj, dar muncim la negru, n-avem bani, dar ne descurcăm; suntem creştini, dar la câte un hram sau la câte o sărbătoare ortodoxă ne îmbulzim, ne ocărâm şi vociferăm ca o hoardă fără istorie şi fără credinţă.
Orice analiză a României contemporane (sau eterne?) se blocheaza, la un moment dat, în paradoxuri asemănătoare. Inventarul lor pare infinit.
În rezumat, s-ar spune că ori avem revoluţii interminabile, care nu culminează niciodată într-un scop atins, ori avem împliniri care nu se justifică prin nici-o evoluţie. Ori drum fără ţintă, ori ţintă fără drum.
Creşterea organică, cu rezultat conştient şi previzibil, continuitatea, consecvenţa, organizarea, tenacitatea iată virtuţile care ne lipsesc. Dar ne descurcăm noi şi fără....".

Home Alone de Mos Nicolae

Şi în acest an ne-a vizitat Moş Nicolae - am primit nişte ciocolăţele minunate ! Îi mulţumesc şi îl aştept cu nerăbdare, deja, pentru anul viitor.
De Moş Nicolae, la ProTV am revăzut, a suta oară probabil, un film demenţial - Singur acasă (Home Alone, S.U.A. 1990). Pot să dau din greşeală pe postul unde "rulează" acest film şi nu mă mai pot dezlipi ! Home Alone face parte din categoria filmelor irezistibile şi provocatoare de dependenţă. Îmi amintesc şi acum seara în care l-am văzut la cinema, în urmă cu ani buni. Macaulay Culkin, Joe Pesci şi Daniel Stern sunt responsabili pentru o comedie cum nu s-a mai văzut de atunci. Americanii, din ce în ce mai lipsiţi de imaginaţie, au tot pastişat acest scenariu conceput de John Hughes, talentatul autor al lui Planes, Trains & Automobiles (1987), alt film memorabil. Scena din biserică, unde copilul Culkin se întâlneşte cu vecinul aparent înfricoşător şi discută despre viaţa de familie, rămâne un moment deosebit. Home Alone, ca şi Die Hard (1988) sunt, de peste un deceniu, printre preferatele publicului de Sărbători.