Prin ţară 7 (8?)

M-am întors pentru câteva zile în frumoasa "staţiune de interes naţional" Predeal.
De un sfert de secol, pe lângă serpentinele care duc la Cabana Trei Brazi apar pensiuni, hotelaşe, vilişoare mai mici sau mai mari, mai modeste sau mai luxoase. Unele construcţii au fost abandonate şi scoase la vânzare.

 Pe potecile care coboară în orăşel găsim construcţii pitoreşti, dar şi drumuri desfundate.

 

La şoseaua principală se află şi Biserica "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena", zidită între 1990-2005. Stilul arhitectonic este ieşit din comun pentru un lăcaş de cult ortodox. Pictura, abundentă, este executată într-un stil neobizantin, în tehnica fresco.

 

Paralele cu calea ferată, alte căsuţe şi magazine haioase...  

Într-o scurtă descindere la Braşov, am descoperit noi reflexii spectaculoase, precum Turnul Sfatului într-o vitrină cu peşti din cadrul Târgului de Produse Tradiţionale (am luat o plăcintă cu mere bestială de-acolo), sau o faţadă desenată, reflectată în fereastra unei cârciumi boeme.

Tot plimbându-mă prin Braşov (atenţie: mai toate trotuarele din Centrul Vechi sunt parcări cu plată!) am dat şi peste o bisericuţă ascunsă într-un gang lipit de K*C (fast food). Biserica a fost construită în 1896, sub păstorirea Mitropolitului Ardealului de atunci - IPS Miron Romanul.

Arămiu de toamnă

Soarele "călâi" şi vremea dubios de frumoasă m-au obligat să iau aparatul foto în primul parc "ieşit în cale". Am încercat să surprind culorile frunzelor care abia se mai ţineau pe crăci, a celor presărate pe alei, pe poteci sau pe lac.

"Covoarele" arămii, de pe pajiştile mai ieri înverzite, completau un peisaj poetic de toamnă târzie.

 Copiii, nu foarte derutaţi de căldura neobişnuită pentru această parte a anului, au fost fascinaţi de ponei şi de "trenuleţul vesel".

"Cimitirul umbrelelor" din Grânarul Europei

Ciclonul din Marea Neagră a adus cea mai viforoasă zi de 1 octombrie consemnată în istoria "meteorologică" a României (din 1929). Nu Les parapluies de Cherbourg, ci un musical mai sumbru - "Umbrelele din Bucureşti", a rulat ieri prin oraşul nostru. Sau, după cuvintele unei ştiri - "Cimitirul umbrelelor", datorită stivelor de umbrele aruncate pe străzi, distruse de vânturile nemiloase. În urma furtunii, oraşul a fost răvăşit (panouri publicitare, copaci şi acoperişuri la pământ), iar bucureştenii au aflat că pelerina de ploaie e mai bună decât umbrela!
A fost un frig nemaivăzut, temperatura prăbuşindu-se cu 15 grade sub valoarea normală a acestei perioade! La munte ninge viscolit, şoferii trezindu-se cu cauciucuri nepregătite pentru astfel de intemperii.

Tot zilele acestea, gălăţenii se confruntă cu nişte "cutremuraşe" de pământ frecvente şi dubioase, pare-se cauzate de potopul de luna trecută. Până acum, s-au înregistrat peste 70 (!) de mini-cutremure de suprafaţă (doar 5-10 km adâncime). "Cercetătorii de la Institutul de Fizică a Pământului au montat aparatură de monitorizare a mişcărilor telurice în trei locuri. Potrivit acestora, ar putea fi vorba de mai mulţi factori care au generat cutremurele. Unul este instabilitatea solului. De vină ar putea fi şi inundaţiile din ultimele săptămâni şi, nu în ultimul rând, exploatările petroliere din zonă. Mai mulţi localnici s-au plâns că sub pământul pe care sunt ridicate casele se aud bubuituri, iar terenul se zguduie" (Digi24).

Aceste fenomene meteo se adaugă zăpezilor din martie şi "caniculei de aprilie", dar şi taifunului din mai, care a demolat târgul de la Baba Novac (vezi foto). Cu toate acestea, România a înregistrat (oficial, nu ca în rapoartele comuniste din anii '80) recolte-record. Cică, anul acesta, producţia de floarea soarelui este cea mai spectaculoasă din Europa! Să ne rugăm ca aceste bunătăţi de la Dumnezeu să nu putrezească prin silozuri sau să fie risipite în amarul, coruptul stil autohton...

Promised Land: ROŞIA MONTANĂ

Promised Land (S.U.A. 2013) este un film "de actualitate" pentru România. Ne aduce o situaţie similară cu cea de la Roşia Montană: nişte corporatişti încearcă să convingă o comunitate de fermieri americani să le "vândă" pământurile, pentru a le exploata gazele de şist! Acest tip de gaze naturale sunt exploatate în Statele Unite de peste 70 de ani, acolo existând deja "peste 50 de mii de puțuri de mică adâncime" (Wikipedia).



Regizorul Gus Van Sant, Palme (o)"d'or-izat" în 2003, construieşte acum un filmuleţ narativ-linear, de o cuminţenie şcolărească, fără pic de experiment, sau extravaganţă vizuală. La 10 ani după excepţionalul Elephant, unde, în plină isterie a terorismului din şcolile americane (vezi şi documentarul de Oscar Bowling for Columbine) Van Sant se juca cu punctele de vedere şi cadrele-secvenţă de câte 10 minute, doar cadrele contemplative au mai rămas în recuzita sa.
Deşi Promised Land începe contemplativ, nu l-am putut urmări fără părtinire. Se deschide cu Matt Damon spălându-se pe ochi, cu apă din chiuvetă. Apa, acel element indispensabil vieţii, care poate da şi lua viaţă. Matt Damon este şi unul din scenariştii filmului, deci e implicat pe mai multe planuri în proiect. Ideea ar fi că Damon joacă un "corporatist" pus pe făcut bani, care vine într-o localitate rurală americană, condamnată economic, convins că îi va face pe "ţărani" să-şi "vândă ţara". Dar Damon este şi copil (nepot) de fermier. Personajul său cade între "ciocanul" jobului şi "nicovala" conştiinţei, pentru că exploatarea gazelor din localitate poate avea ca efect contaminarea apelor şi moartea animalelor, ameninţând ocupaţia de bază a acestor fermieri.
Problema cu acest film este că începe promiţător şi se încheie... Cum să spun... pentru activiştii ONG-urilor din Piaţa Universităţii se încheie bine. Pentru minerii de la Roşia Montană se încheie jalnic.
Dincolo de neverosimilul Hollywood-ian (corporatistul cedează în faţa fermierului) şi de mascarada anti-capitalistă, Promised Land se comportă ca un film "activist", deşi se vrea un film independent. Face campanie anti-exploatare gaze de şist, în loc să arunce o privire realistă asupra situaţiei actuale, când omenirea caută noi surse de energie, în perspectiva epuizării zăcămintelor de petrol şi a altor energii "convenţionale". Bun, a fi pentru gaze de şist înseamnă a fi anti-ecologic, iar "trendul" actual e să spui nu oricăror forme de energie care pot polua mediul înconjurător. Dar petrolul poluează de peste un secol lumea civilizată, iar industria petrolului bubuie nestingherită. Şi nici procesele costisitoare din ultimele decenii nu au putut falimenta industria tutunului!
Începând cu frazele de sus, par a mă situa în tabăra "exploatatorilor" de gaze şi aur, cu cianuri şi chimicale distrugătoare pentru pânza freatică şi pentru munţii înverziţi ai ţării (noastre). Dar trebuie să fiu sincer: cred că România este suficient de poluată şi fără cianuri. Poluată de nesimţirea cetăţenilor săi, care nu se ridică de pe iarba verde fără să lase în urmă pârjol şi gunoaie ne-biodegradabile. Iar toată această campanie anti-exploatare şi pentru ecologie începe să-mi sune a ipocrizie! Fără o preocupare serioasă pentru schimbarea stilului de viaţă al orăşenilor (dar şi al celor din mediul rural, care dejectează plastice şi mizerii în râuri fără remuşcări), nu poţi insista pentru păstrarea intactă a mediului înconjurător. Ecologia nu poate funcţiona fără schimbarea stilului de viaţă şi fără îmbunătăţirea educaţiei locuitorilor! Iar această schimbare ar presupune măcar minimul respect faţă de cadrul natural (deci coşuri de gunoi şi mâini care să arunce gunoiul în ele, nu pe lângă!), dacă nu chiar renunţarea la toate acele lucruri minunate din viaţa noastră, distrugătoare pentru planetă, în frunte cu energia electrică, hârtia, pungile, ţevile de eşapament, IPhone-uri, computere... and you name it!
Ah, dar am uitat că a apărut maşina care merge cu apă chioară şi mineritul fără cianuri. Ne permitem să mai aşteptăm câteva zeci (sute?) de ani până când vor trece de la faza de prototip, la tehnologie şi industrie? Mai bine zis, pot minerii şi alţi muncitori din zone defavorizate să mai aştepte până atunci? Sau "e prea proşti", drept pentru care oamenii din Piaţa Universităţii vor hotărî pentru ei?
Renunţăm la maşini şi mergem din nou pe cai? Folosim lemne în loc de gaze? Da, la aur putem renunţa. Îl lăsăm să zacă în munţii noştri gata poluaţi şi cianuraţi de exploatările româneşti.
Omenirea nu s-a hotărât, dar noi, românii, trebuie să ne hotărâm ce vrem: sărăcie, ecologie, progres, regres. Ce? Şi să încercăm să luăm această decizie cu minţile noastre, nu cu minţile agenţilor de manipulare, fie ei companii miniere, sau alte companii... rivale.

Maidanezi, aur şi Bolero

Anul trecut scriam un "panseu" intitulat Maidanezii vedetelor & zăcămintele străinilor, unde pomeneam planul lui Mickey Rourke de a construi un adăpost pentru maidanezii patriei. Tot acolo, vorbeam despre intenţiile de exploatare a unui zăcământ de petrol proaspăt descoperit în Arad.
Citind acel articol, am observat că, după un an, câinii şi aurul s-au întors în atenţia publicului! Aceste subiecte au fost concurate, acum câteva zile, de incidentul cu suporterii violenţi (şi beţi) de la Meciul România-Ungaria.
Ţara clocoteşte deja de săptămâni bune pe tema Exploatării Roşiei Montane. Orăşenii (mai ales bucureştenii) protestează vehement împotriva otrăvirii pământului strămoşesc al Roşiei Montane, care urmează să fie excavat şi contaminat cu cianuri, başca golit de cel mai mare zăcământ aurifer din Europa! Sătenii, în schimb, sunt pentru începerea exploatării (au nevoie de job-uri) şi spun că bucureştenii nici nu ştiu unde se află pe hartă Roşia. Şi Maia Morgenstern a filmat un clip patetic împotriva "exploatatorilor"...






La fel de controversată rămâne problema câinilor. Tot în Bucureşti, oamenii au ieşit în stradă pentru a cere "holocaustul" maidanezilor, în urma tragediei petrecute într-un parc, unde un copilaş a fost ucis de un câine "comunitar" (aşa cum a păţit, anul trecut, un copil de la ţară, de prin Suceava - îşi mai aminteşte cineva de el?).
Ca şi până acum, soluţiile se lasă aşteptate. Foamea de dreptate şi competenţă administrativă a crescut, însă. Iar exerciţiul democraţiei e binevenit într-un "sat cu prea mulţi câini".
Pe acest fundal îmbâcsit de ură şi frustrări naţionale, se derulează cel mai important eveniment muzical al Europei de Est (ca să fim modeşti) - Festivalul Internaţional George Enescu. Aseară am asistat la minunatul Concert al Orchestrei Române de tineret, dirijată de Lawrence Foster. Program: D. Dediu – Frenesia pentru orchestră op. 84 (2000), J. Brahms - Dublul concert pentru vioară, violoncel şi orchestră în la minor op. 102, M. Ravel – Rapsodie espagnole, Pavane pour une infante défunte, Alborada del Gracioso şi Bolero. M-am lăsat în braţele capodoperei lui Ravel, acea ţesătură de sunete şi ritmuri, care începe leneş şi se încheie pripit, gândindu-mă la reacţia poporului nostru - când leneş, când pripit. Când genial!

Sudul Franţei

Coasta de Azur e supralicitată! E obositoare şi zgrumţuroasă precum bolovanii de pe plaja Nisei! Babilonia e la ea acasă, iar părinţii nu-şi pot lăsa pruncii acasă nici măcar atunci când vizitează o peşteră din Monaco! Şi mai sunt şi români pe-acolo, nu le-au ajuns Bulgaria şi Grecia!

Dar nu credeţi tot ce citiţi aici! Sudul Franţei este frumos, bineînţeles. Aix-en-Provence - acea provincie occidentală unde apa de la robinet e potabilă, cu fântâni, boulanger-ii şi confiserii delicioase, cu vânzători eleganţi, care nu ştiu engleză şi pronunţă "embergheor" în loc de hamburger, cu fântâni fermecătoare şi porumbei subnutriţi (anorexici?), cu statuia lui Cezanne şi picturile lui adunate în Muzeul Granet.

Marseille - acel port aglomerat din Filiera Franceza, al doilea oraş ca mărime după capitala Franţei, plin de emigranţi nord-africani, plin de gunoaie şi fructe de mare, cu Muzeul Civilizaţiilor Mediteraneene care te striveşte (sculpturi antice, pluguri medievale, picturi neoclasice, fotografii post-belice şi instalaţii video în aceeaşi sală)! Marseille - Capitală Culturală a Europei în 2013!

Arles - orăşelul lui Van Gogh, dar şi al unei impresionante arene romane, cu străduţele lui pitoreşti, năpădite de plante căţărătoare, cu soarele orbitor şi umbrele tăioase, cu o minunată catedrală romanică (sec. XII-XV).

Monaco nu e Franţa, dar este "Mamaia Coastei de Azur". Pardon, "Perla litoralului de Azur"!

 

Imaginile au fost selectate din sute, realizate în viteza cu care am cutreierat Sudul Franţei, sub arşiţa lui august.