Sărbători fericite!

"A pornit urarea". Este vremea colindelor, iar colindele româneşti, după cum observam recent, au o tristeţe aparte, în comparaţie cu cele anglo-saxone.
"Sus la 'naltul ceruluiu, la mijlocul raiuluiu
Corindelesi Doamne, corinde"...
Aşa începe un colind care mi-a sechestrat gândurile în ultimele zile. Vocea superbă a solistei duce cântecul până "sus la 'naltul cerului", cu acel amestec autohton de dulceaţă şi amărăciune. Este oare bucuria naşterii îmbinată cu tristeţea morţii premature şi jertfelnice, pe care poporul nostru o prefigurează încă din aceste colinde de Crăciun? Sau poate este spaima, cutremurul lăuntric la gândul Naşterii Domnului, un gând mai presus de puterea minţii omeneşti, "o taină mare". Cum să se nască şi cum să moară Dumnezeu? De aici şi fiorul pe care cântecele noastre îl poartă.



Dar sentimentul predominant al Sfintei Sărbători a Naşterii Domnului este bucuria.
Blogul CINEKIS aproape a împlinit 7 ani. Este bun de dus la şcoală, deşi literele şi cifrele le-a învăţat deja. În aceşti ani am scris multe, verzi şi uscate, dar am învăţat un singur lucru: bucuria exprimării nu este direct proporţională cu numărul de cititori sau spectatori. Am tot aşteptat să se strângă mai mulţi vizitatori ai blogului meu, am scris mai mult, am postat mai multe imagini, dar în zadar. Cu timpul, am renunţat să mă gândesc la audienţă, la "rating", concentrându-mă pe ce vreau să scriu, pe nevoia de a mă aşeza în faţa tastaturii. Fiind unul din puţinii critici ai propriilor texte, mă încumet să declar că anul acesta am livrat cele mai reuşite articole din istoria blogului. Au fost mai adunate, mai dedicate şi mai pline de pasiune. Mie mi-au plăcut. Şi aş vrea să mă opresc în acest modest "vârf" al carierei mele de "blogger". În consecinţă, voi continua activitatea pe alt blog de-al meu - "paseist". Şi acela a împlinit deja 1 an, dar articolele sunt rare. Pentru moment(ele ce vor urma) mă voi "limita" la blogul paseist, încercând să îl îmbogăţesc cu cronici de film, cu analize ale evenimentelor cotidiene şi alte gânduri care nu interesează decât foarte puţini cititori. Cu cât mai puţini, cu atât mă motivează mai mult!

Dacă nu pot ura oficial altor bloggeri "la cât mai puţini cititori", pot ura tuturor un Crăciun minunat, cu lumina lui Hristos în suflete, şi un An Nou cu sănătate şi bucurii!

ROMÂNIA ADEVĂRATĂ

La televizor "rula" o știre despre un târg cu produse tradiționale de la Brașov. Câțiva artiști populari dansau, târgoveții aranjau mezelurile și prăjiturelele "de casă", oamenii se foiau, încântați, prin fața bucatelor. Privirea mi-a căzut pe un om în vârstă, căruia i se lua un "vox" (interviu scurt, părerea lui despre eveniment). Omul spunea: "ASTA E ROMÂNIA ADEVĂRATĂ", iar exclamația lui era însoțită de lacrimi.

S-ar zice că au trecut secole, milenii, de când nu ne-am mai simțit frați cu ceilalți români, iar asemenea priveliști ne tulbură. Ne-am obișnuit să fim străini, să ne înjurăm orașul și țara, conducătorii, preoții. Să ne urâm trecutul și să ne temem de viitor, cu un pahar de țuică în față. Să ne bucurăm unii de alții meschin, doar la câștig, sau când cel de lângă noi ne face favoruri. Ne-am adaptat la o lume artificială, la o viață învățată de la alții, mai puțin "poeți", care au construit civilizații din beton, sticlă și sânge. O viață a profitului rapid, de toți și toate.

În frigul începutului de decembrie, știrea cu bătrânul "mi-a acoperit inima" și a rămas cu mine.
Ce era cu acele lacrimi izbucnite din cuvintele "ASTA E ROMÂNIA ADEVĂRATĂ"? Acea Românie ca o pâine caldă, ca un ceaun cu sărmăluțe mici și zemoase, ca o horă a unirii, a comuniunii frățești...

La Mulți Ani, Românie uitată!

Săptămâna filmului maghiar

Cu întârziere, am aflat de filmele maghiare proiectate săptămâna trecută la MŢR. Organizată de Institutul Maghiar din Bucureşti, Săptămâna filmului maghiar s-a aflat la a 7-a ediţie.
Am ajuns la penultimul film din program - animaţia de lungmetraj Tragedia omului (Az ember tragédiája), realizată între 1988 şi 2011 (!) sub coordonarea reputatului cineast de animaţie Marcell Jankovics. Nu ştiam nimic despre cineastul/artistul plastic maghiar, iar despre opera literară care stă la baza filmului, prea puţin. Tragedia omului este un poem dramatic de Imre Madách, cuprinzând aproape 4000 de versuri. Este una din cele mai importante creaţii din literatura maghiară, publicată în 1861.
"Opera lui Madách este extrem de greu de dramatizat, fiind un text filozofic în versuri, cu un limbaj vechi de un secol şi jumătate. Cu toate acestea, Jankovics Marcell a reuşit să o transpună în desen. Filmul este deosebit şi prin faptul că cele 15 scene sunt realizate în 15 stiluri diferite de catre Jankovics, reuşind astfel să invoce vizual, mai fidel şi mai profund, spiritul unor epoci." (Magyari Péter)
Animaţia lui Jankovics striveşte atenţia privitorului. Nu dă prea multe momente de respiro în cele 160 de minute şi nici nu oferă prea multă consolare la final, după atâtea chinuri şi bătălii date de egiptenii şi grecii antici, bizantinii, cavalerii medievali şi revoluţionarii francezi de la 1789. Vocile care recită din textul lui Imre Madách sunt tunătoare, pedepsind, parcă, cu fiecare cuvânt, "omul" căzut sub pizma şi lucrarea răului. "Omul" e personaj principal, colectiv, defapt un lanţ de portrete schimbătoare, cu ecouri în istoria artelor plastice, lanţ care începe cu căderea lui Adam şi se încheie cu sumbrul episod dintr-un viitor (sperăm) nu prea apropiat. Dincolo de apăsarea şi întunecimea viziunii, ecranizarea lui Jankovics este un "maraton" vizual impresionant. Efortul depus în cei 23 de ani de realizare (în etape) se simte în fiecare fotogramă, dând întregului dimensiunea unei experienţe cinematografice ieşite din comun.



Tot în programul Săptămânii filmului maghiar am găsit şi un documentar din 2011 despre Janovics Jenő, un Pathé maghiar. Iarăşi un subiect puţin cunoscut, deşi s-a petrecut în ograda noastră, ca să spun aşa, peste munţi, la Cluj, unde regizorul de teatru Jenö Janovics a fondat în 1914 studioul cinematografic Corvin Film. Acolo şi-au început cariera cineaşti precum Alexander Korda şi Michael Curtiz, regizorul celebrissimului Casablanca.

"Cimitirul umbrelelor" din Grânarul Europei

Ciclonul din Marea Neagră a adus cea mai viforoasă zi de 1 octombrie consemnată în istoria "meteorologică" a României (din 1929). Nu Les parapluies de Cherbourg, ci un musical mai sumbru - "Umbrelele din Bucureşti", a rulat ieri prin oraşul nostru. Sau, după cuvintele unei ştiri - "Cimitirul umbrelelor", datorită stivelor de umbrele aruncate pe străzi, distruse de vânturile nemiloase. În urma furtunii, oraşul a fost răvăşit (panouri publicitare, copaci şi acoperişuri la pământ), iar bucureştenii au aflat că pelerina de ploaie e mai bună decât umbrela!
A fost un frig nemaivăzut, temperatura prăbuşindu-se cu 15 grade sub valoarea normală a acestei perioade! La munte ninge viscolit, şoferii trezindu-se cu cauciucuri nepregătite pentru astfel de intemperii.

Tot zilele acestea, gălăţenii se confruntă cu nişte "cutremuraşe" de pământ frecvente şi dubioase, pare-se cauzate de potopul de luna trecută. Până acum, s-au înregistrat peste 70 (!) de mini-cutremure de suprafaţă (doar 5-10 km adâncime). "Cercetătorii de la Institutul de Fizică a Pământului au montat aparatură de monitorizare a mişcărilor telurice în trei locuri. Potrivit acestora, ar putea fi vorba de mai mulţi factori care au generat cutremurele. Unul este instabilitatea solului. De vină ar putea fi şi inundaţiile din ultimele săptămâni şi, nu în ultimul rând, exploatările petroliere din zonă. Mai mulţi localnici s-au plâns că sub pământul pe care sunt ridicate casele se aud bubuituri, iar terenul se zguduie" (Digi24).

Aceste fenomene meteo se adaugă zăpezilor din martie şi "caniculei de aprilie", dar şi taifunului din mai, care a demolat târgul de la Baba Novac (vezi foto). Cu toate acestea, România a înregistrat (oficial, nu ca în rapoartele comuniste din anii '80) recolte-record. Cică, anul acesta, producţia de floarea soarelui este cea mai spectaculoasă din Europa! Să ne rugăm ca aceste bunătăţi de la Dumnezeu să nu putrezească prin silozuri sau să fie risipite în amarul, coruptul stil autohton...

Promised Land: ROŞIA MONTANĂ

Promised Land (S.U.A. 2013) este un film "de actualitate" pentru România. Ne aduce o situaţie similară cu cea de la Roşia Montană: nişte corporatişti încearcă să convingă o comunitate de fermieri americani să le "vândă" pământurile, pentru a le exploata gazele de şist! Acest tip de gaze naturale sunt exploatate în Statele Unite de peste 70 de ani, acolo existând deja "peste 50 de mii de puțuri de mică adâncime" (Wikipedia).



Regizorul Gus Van Sant, Palme (o)"d'or-izat" în 2003, construieşte acum un filmuleţ narativ-linear, de o cuminţenie şcolărească, fără pic de experiment, sau extravaganţă vizuală. La 10 ani după excepţionalul Elephant, unde, în plină isterie a terorismului din şcolile americane (vezi şi documentarul de Oscar Bowling for Columbine) Van Sant se juca cu punctele de vedere şi cadrele-secvenţă de câte 10 minute, doar cadrele contemplative au mai rămas în recuzita sa.
Deşi Promised Land începe contemplativ, nu l-am putut urmări fără părtinire. Se deschide cu Matt Damon spălându-se pe ochi, cu apă din chiuvetă. Apa, acel element indispensabil vieţii, care poate da şi lua viaţă. Matt Damon este şi unul din scenariştii filmului, deci e implicat pe mai multe planuri în proiect. Ideea ar fi că Damon joacă un "corporatist" pus pe făcut bani, care vine într-o localitate rurală americană, condamnată economic, convins că îi va face pe "ţărani" să-şi "vândă ţara". Dar Damon este şi copil (nepot) de fermier. Personajul său cade între "ciocanul" jobului şi "nicovala" conştiinţei, pentru că exploatarea gazelor din localitate poate avea ca efect contaminarea apelor şi moartea animalelor, ameninţând ocupaţia de bază a acestor fermieri.
Problema cu acest film este că începe promiţător şi se încheie... Cum să spun... pentru activiştii ONG-urilor din Piaţa Universităţii se încheie bine. Pentru minerii de la Roşia Montană se încheie jalnic.
Dincolo de neverosimilul Hollywood-ian (corporatistul cedează în faţa fermierului) şi de mascarada anti-capitalistă, Promised Land se comportă ca un film "activist", deşi se vrea un film independent. Face campanie anti-exploatare gaze de şist, în loc să arunce o privire realistă asupra situaţiei actuale, când omenirea caută noi surse de energie, în perspectiva epuizării zăcămintelor de petrol şi a altor energii "convenţionale". Bun, a fi pentru gaze de şist înseamnă a fi anti-ecologic, iar "trendul" actual e să spui nu oricăror forme de energie care pot polua mediul înconjurător. Dar petrolul poluează de peste un secol lumea civilizată, iar industria petrolului bubuie nestingherită. Şi nici procesele costisitoare din ultimele decenii nu au putut falimenta industria tutunului!
Începând cu frazele de sus, par a mă situa în tabăra "exploatatorilor" de gaze şi aur, cu cianuri şi chimicale distrugătoare pentru pânza freatică şi pentru munţii înverziţi ai ţării (noastre). Dar trebuie să fiu sincer: cred că România este suficient de poluată şi fără cianuri. Poluată de nesimţirea cetăţenilor săi, care nu se ridică de pe iarba verde fără să lase în urmă pârjol şi gunoaie ne-biodegradabile. Iar toată această campanie anti-exploatare şi pentru ecologie începe să-mi sune a ipocrizie! Fără o preocupare serioasă pentru schimbarea stilului de viaţă al orăşenilor (dar şi al celor din mediul rural, care dejectează plastice şi mizerii în râuri fără remuşcări), nu poţi insista pentru păstrarea intactă a mediului înconjurător. Ecologia nu poate funcţiona fără schimbarea stilului de viaţă şi fără îmbunătăţirea educaţiei locuitorilor! Iar această schimbare ar presupune măcar minimul respect faţă de cadrul natural (deci coşuri de gunoi şi mâini care să arunce gunoiul în ele, nu pe lângă!), dacă nu chiar renunţarea la toate acele lucruri minunate din viaţa noastră, distrugătoare pentru planetă, în frunte cu energia electrică, hârtia, pungile, ţevile de eşapament, IPhone-uri, computere... and you name it!
Ah, dar am uitat că a apărut maşina care merge cu apă chioară şi mineritul fără cianuri. Ne permitem să mai aşteptăm câteva zeci (sute?) de ani până când vor trece de la faza de prototip, la tehnologie şi industrie? Mai bine zis, pot minerii şi alţi muncitori din zone defavorizate să mai aştepte până atunci? Sau "e prea proşti", drept pentru care oamenii din Piaţa Universităţii vor hotărî pentru ei?
Renunţăm la maşini şi mergem din nou pe cai? Folosim lemne în loc de gaze? Da, la aur putem renunţa. Îl lăsăm să zacă în munţii noştri gata poluaţi şi cianuraţi de exploatările româneşti.
Omenirea nu s-a hotărât, dar noi, românii, trebuie să ne hotărâm ce vrem: sărăcie, ecologie, progres, regres. Ce? Şi să încercăm să luăm această decizie cu minţile noastre, nu cu minţile agenţilor de manipulare, fie ei companii miniere, sau alte companii... rivale.

Maidanezi, aur şi Bolero

Anul trecut scriam un "panseu" intitulat Maidanezii vedetelor & zăcămintele străinilor, unde pomeneam planul lui Mickey Rourke de a construi un adăpost pentru maidanezii patriei. Tot acolo, vorbeam despre intenţiile de exploatare a unui zăcământ de petrol proaspăt descoperit în Arad.
Citind acel articol, am observat că, după un an, câinii şi aurul s-au întors în atenţia publicului! Aceste subiecte au fost concurate, acum câteva zile, de incidentul cu suporterii violenţi (şi beţi) de la Meciul România-Ungaria.
Ţara clocoteşte deja de săptămâni bune pe tema Exploatării Roşiei Montane. Orăşenii (mai ales bucureştenii) protestează vehement împotriva otrăvirii pământului strămoşesc al Roşiei Montane, care urmează să fie excavat şi contaminat cu cianuri, başca golit de cel mai mare zăcământ aurifer din Europa! Sătenii, în schimb, sunt pentru începerea exploatării (au nevoie de job-uri) şi spun că bucureştenii nici nu ştiu unde se află pe hartă Roşia. Şi Maia Morgenstern a filmat un clip patetic împotriva "exploatatorilor"...






La fel de controversată rămâne problema câinilor. Tot în Bucureşti, oamenii au ieşit în stradă pentru a cere "holocaustul" maidanezilor, în urma tragediei petrecute într-un parc, unde un copilaş a fost ucis de un câine "comunitar" (aşa cum a păţit, anul trecut, un copil de la ţară, de prin Suceava - îşi mai aminteşte cineva de el?).
Ca şi până acum, soluţiile se lasă aşteptate. Foamea de dreptate şi competenţă administrativă a crescut, însă. Iar exerciţiul democraţiei e binevenit într-un "sat cu prea mulţi câini".
Pe acest fundal îmbâcsit de ură şi frustrări naţionale, se derulează cel mai important eveniment muzical al Europei de Est (ca să fim modeşti) - Festivalul Internaţional George Enescu. Aseară am asistat la minunatul Concert al Orchestrei Române de tineret, dirijată de Lawrence Foster. Program: D. Dediu – Frenesia pentru orchestră op. 84 (2000), J. Brahms - Dublul concert pentru vioară, violoncel şi orchestră în la minor op. 102, M. Ravel – Rapsodie espagnole, Pavane pour une infante défunte, Alborada del Gracioso şi Bolero. M-am lăsat în braţele capodoperei lui Ravel, acea ţesătură de sunete şi ritmuri, care începe leneş şi se încheie pripit, gândindu-mă la reacţia poporului nostru - când leneş, când pripit. Când genial!

Teatru în iad

"Scopul vizitei" la Sibiu a fost Festivalul Internaţional de Teatru, aflat anul acesta la a 20-a ediţie. Am luat bilete la 2 spectacole: unul "de patrimoniu" - Faust (Teatrul Radu Stanca din Sibiu), altul invitat - Divina Comedie (Meno Fortas - Lituania).

Am mai fost la Sibiu în 2007, atunci când acest oraş era Capitală Culturală a Europei. Am introdus pe blog un scurt comentariu vizual al evenimentelor surprinse atunci (vezi aici). După 6 ani, energiile adunate de Festival s-au mai diminuat, sau poate percepţia mea s-a înşelat. Ce-i drept, acum am ajuns în primele zile ale evenimentului şi poate că nu se strânseseră încă suficienţi vizitatori pe străzile Sibiului. În 2007 am fost martor la ultimele zile, inclusiv la fenomenalul concertul susţinut de Iris & Felicia Filip. Atunci oraşul era "plin", după cum se poate observa şi în clipul de pe YT.
În ciuda eficientului primar de origine şi formare germană, Sibiul pare un oraş românizat, în sensul deranjant al cuvântului. Anul acesta m-a enervat ca niciodată fumul ţigărilor care ţi se aprindeau "în nas" la terasă, în foaier sau pe străzi. Dar mai avem de aşteptat până la occidentalizarea ţării noastre, prin interzicerea fumatului în spaţiile publice!

Fumul are legătură cu cele ce urmează... Piesele pe care le-am văzut sunt tematice, iar tema ar fi iadul (şi Raiul, sau "lumile de dincolo").

În pregătirea plecării la Sibiu, am văzut la Teatrul "Act" din Bucureşti piesa ABSOLUT! după Ivan Turbincă de Ion Creangă, un "spectacol în care se fumează" (dar teatrul cere scuze spectatorilor). Nu ştiam că piesa e atât de veche (are 2 ani!). Marcel Iureş şi-a lăsat între timp barbă şi a mai încărunţit, fiind senzaţional în această reactualizare a lui Ivan, un fel de "highlander - homeless".
Este vorba de un "2-men show": polivalentul actor plus marele regizor Alexandru Dabija au pus totul la cale împreună, până la cele mai mici detalii scenografice (vezi cartonul convertibil din pat în coşciug, telefonul albastru cu fise - oare de unde l-au scos?). Şi se vede că oamenii s-au distrat de minune!
Iureş exploatează la maxim textul plin de savoare, încărcat cu arhaisme, regionalisme, proverbe şi zicători, dar şi nonşalanţa, chiar obrăznicia cu care clasicul din Humuleşti atacă marile întrebări ale existenţei. Soldatul rus Ivan Turbincă nimereşte din lac în puţ, adică de pe Pământ în iad, cu un "mic ocol" prin Rai. Se "trage de şireturi" cu Dumnezeu şi cu Sfântul "Petre", iar apoi îşi bate joc chiar de Moarte, pentru a sfârşi... fără de moarte (toate aceste personaje sunt interpretate de Iureş, dacă nu s-a înţeles până acum!). Iar găselniţa regizorală ni-l plasează pe nemuritorul Ivan în zilele noastre, sub forma unui cerşetor care cântă la muzicuţă, bâiguie, soarbe fasole din conservă şi vodkă... "Polar" (nu "Absolut"). Personajul e conştient de prezenţa publicului, ba chiar interacţionează cu noi, ne spune povestea incredibilă a vieţii lui, în schimbul biletului. "Are lumea bani, dom'le" - spune Ivan chiar la debutul piesei. "Aruncaţi cu ei în mine!".
Eu, unul, îl aştept şi pe Dănilă Prepeleac sub forma lui Marcel Iureş într-o viitoare teatralizare...

Dacă piesa lui Alexandru Dabija de la "Act" oferă o supradoză de umor "escatologic" cu minimum de mijloace, nu la fel stau lucrurile cu Faust-ul de la Sibiu, unde nu s-au făcut economii. Ştiam că acest spectacol se joacă de 6 ani cu "hala plină" şi că a făcut valuri în străinătate, devenind o carte de vizită pentru teatrul românesc contemporan. De aceea am hotărât că trebuie să-l văd.
Am ajuns la Hala Balanţa cu jumătate de oră înainte de începerea spectacolului, dar la intrare era deja un cârd de spectatori excitaţi. Printre ei - asiatici, punkişti, fumători... cât cuprinde. Am stat pe gânduri: ce i-a adus pe aceşti oameni, din cele mai îndepărtate colţuri ale lumii (Japonia, de exemplu), tocmai aci, la Hala din Sibiu? Reputatul regizor Purcărete, acest Fellini autohton (mai cinic şi mai agresiv "în viziune" decât "originalul")? Faust, legenda germană care a inspirat capodoperele mai multor arte (literatură, pictură, muzică...)? Faust, tragedia lui Goethe, überfaimoasă, "übercool", dificilă pentru regizorii de teatru, dar adesea omagiată în film (de la La beauté du diable, la Star Wars, unde Vader este şi el un Jedi-Faust)?
Răspunsul a venit la finalul piesei: iadul vinde (hell sells, cum s-ar zice)! Pentru că, dacă acest spectacol nu ar fi "inclus în preţ" o tură prin iad (cu i mic), aproape la propriu, criticul de la Observer nu ar mai fi exclamat că "şi-ar vinde sufletul pentru a mai vedea odată acest Faust". Nici Ivan Turbincă nu ezită atunci când este pus să aleagă între un loc cu băutură şi distracţie (iadul) şi celălalt loc, unde e pace şi armonie.
Nu mai văzusem nicio piesă de Silviu Purcărete, dar aceasta este, bănuiesc, o epitomă şi o culme a carierei sale. Regizorul a apreciat de la început potenţialul unei descinderi în iad (în textul lui Goethe e vorba despre Walpurgisnacht, noaptea vrăjitoarelor), amplificată "prin proiecţii video, focuri de artificii, muzică rock live, zeci de actori şi dansatori", dar şi personaje de circ (suflătorul de flăcări, aşezat la loc de cinste şi el pe afiş, femeia dezbrăcată şi plină de sânge de... porc?). Spectacolul aproape că gravitează în jurul acestui moment "infernal", momentul de "teatru interactiv", în care publicul este invitat să pătrundă în spatele scenei. Acolo, fosta hală industrială îşi dovedeşte inedita funcţionalitate.

"Scena iadului" în Hala Balanţa

Dar ar fi nedrept să vorbesc doar despre "scena iadului", pentru că Faust-ul de la Sibiu depăşeşte ideea de paradă grotescă. Scenografia lui Helmut Stürmer, costumele Liei Manţoc, coloana sonoră ameninţătoare, chiar sinistră, de Vasile Şirli, completată de sunete modificate digital, toate acestea construiesc o experienţă teatrală de talie europeană. Lucrul lui Purcărete cu cei doi actori din rolurile principale deasemenea impresionează. Ofelia Popii intră în rolul Mefisto aşa cum puţine actriţe ar fi putut să o facă (sau niciuna? sau Mariana Mihuţ :)). Ea face senzaţie cu machiajul uimitor, cu corpul său chinuit, contorsionat, cu susurul monstruos inspirat, poate, şi de Gollum-ul din filmele lui Peter Jackson.    
Partea de spectacol convenţional este mai uşor de urmărit, fiind cea mai "legată". Spectatorii au ocazia să mediteze la propriile contracte cu Mefisto şi la cuvintele lui Goethe, deşi acestea tind să fie acoperite de bombardamentul stimulilor vizuali: "Opreşte-te, clipă! Eşti atât de frumoasă!".

Cartea VS scena "Divinei Comedii"

În 2006, la Teatro Comunale Modena din Italia, regizorul lituanian Eimuntas Nekrošius punea în scenă un Faust de 4 ore şi jumătate. La Sibiu am fost la Divina Comedie, după Dante Alighieri, tot peste 4 ore (!) în viziunea aceluiaşi Nekrošius, lăudat drept unul dintre cei mai importanţi regizori europeni ai momentului.

Versurile din "Faust" şi "Divina Comedie" sunt încărcate de simboluri şi concepte teologice. Ele propun călătorii "dincolo", în lumi pe care muritorii nu le pot decât imagina, cu atât mai greu de urmărit în contextul unei relaţii din ce în ce mai reci a Omului cu Divinitatea. Dar provocarea acestor texte este multiplicată - odată de prestigiul lor, fiind opere capitale ale literaturii universale, apoi de secolele care le despart de noi (Divina Commedia a fost terminată în 1321), de unde dificultatea distilării ideilor originale. Dar cum să transpui pe scena teatrului atâtea imagini şi dialoguri (traducerea lui George Coşbuc însumează aproape 700 de pagini!)? Se cere aproape obligatoriu o compactare.
Eimuntas Nekrošius s-a aventurat în a transpune inegal cele 3 "tărâmuri de dincolo", cu accentul pe Infern (unde se petrec 2 treimi din piesă!). Dante este eroul, dar regizorul i-o alătură pe Beatrice drept eroină principală încă din primele momente ale spectacolului (în textul original ea are valoare simbolică şi îi devine "ghid" abia în Paradis). Călătoria lui Dante prin Infern, Purgatoriu şi Paradis se vrea, astfel, "o redescoperire a iubirii prin cele mai ascunse colţuri ale sufletului uman. (...) Dante aleargă după Beatrice în Infern, pentru că iadul este oriunde fără ea" - spune regizorul.
Nivelul înalt de abstractizare şi scenografia sumară nu m-au deranjat foarte mult, deşi se pare că au alungat mulţi spectatori la prima pauză. Am încercat să mă las în voia versurilor, rostite în lituaniană şi traduse pe un ecran, deasupra scenei. Dar cuvintele nu sunt suficiente într-un spectacol de asemenea magnitudine (fapt pe care Purcărete l-a intuit mai bine în Faust). Eforturile actorilor din Meno Fortas - trupa lui Nekrošius - rămân extraordinare. Ei reuşesc un joc impecabil fără să trădeze vreo urmă de oboseală.
Dar problema principală a acestui spectacol rămâne durata. 4 ore, cu 2 pauze de câte 15 minute înseamnă cam mult, chiar şi pentru nişte oameni odihniţi şi răbdători. Iniţial am fost entuziasmat de durata anunţată - m-am gândit că mă aşteaptă o seară teatrală fără precedent. Aşa a şi fost, pentru că ultimele 2 ore am căutat poziţia perfectă pentru a moţăi într-un scaun imposibil (apropos, Casa de Cultură a Sindicatelor din Sibiu are tavanul "ciuruit", iar la ieşire, aproape de 1 noaptea, ploua pe scări - aviz autorităţilor competente).

Sibiu 2013

Am evadat câteva zile din Bucureşti, spre Ţara Ardealului. Pe drum, cerul acoperit de feluriţi nori albi şi gri ne-a oferit un spectacol grandios.

Ajunşi pe Valea Oltului, am poposit la Mănăstirea Cozia, mândra ctitorie a Voievodului Mircea cel Bătrân, împodobită cu trandafiri îmbujoraţi.

Barajul Turnu (în staţiunea Căciulata)

Biserica Bolniţei - Cozia

Pe Vale am admirat cursul legendarului râu care dă numele unei tagme aparte de români: oltenii ("unde scriu nu şterg un an" etc...)

La întoarcerea de la Sibiu (pe 12 iunie), am poposit şi la Schitul Ostrov, aflat în avalul Barajului Turnu. Mănăstirea de maici, ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab şi a soţiei sale Despina, a fost construită în sec. al XVI-lea pe un ostrov (insuliţă) al Oltului (azi situat în centrul oraşului-staţiune Călimăneşti, judeţul Vâlcea).

Porţile munţilor se deschid spre Ţara Ardealului, un tărâm milenar, ieşit din comun, la răspântie de culturi şi civilizaţii. Aşezat (ca şi Braşovul) pe unde se termina cândva Occidentul, Sibiul a fost, timp de secole, cea mai importantă cetate germană din Transilvania.

Porţi şi curţi pitoreşti din Sibiu

Deşi "a cunoscut în ultimii ani o renaştere economică şi culturală semnificativă, fiind unul dintre oraşele cu cel mai mare nivel de investiţii străine din România", Sibiul ne arată încă multe monumente de arhitectură lăsate în paragină şi străzi în renovare. Sensurile unice şi semnalizarea sărăcăcioasă derutează şoferul venit de pe alte meleaguri, care riscă să dea mai multe ocoale oraşului înainte să nimerească centrul.

Dar aceste aspecte nu reuşesc să eclipseze farmecul oraşului în care au apărut primele spitale şi primele şcoli de pe teritoriul actual al României (tot aici s-a realizat şi primul experiment cu rachete din lume, în 1551, a fost tipărită prima carte în limba română, în 1544 etc).

Am stat 4 nopţi în Sibiu, încercând să mă plimb cât mai mult pe faimoasele străduţe din centrul istoric. Am văzut bisericile celor 3 confesiuni (Catolică, Evanghelistă şi Reformată) recepte până la sfârşitul sec. al XVIII-lea, când ortodocşii au fost şi ei acceptaţi între zidurile cetăţii. Nu punem la socoteală mozaicii, care au o frumoasă Sinagogă.

Facultatea de Teologie "Andrei Şaguna"

Catedrala ortodoxă din Sibiu 

Am aflat cu surprindere că Sibiul este considerat "al doilea oraş participant la Revoluţia din 1989" (în cronologia evenimentelor, nu în importanţa lor?).

Puteţi urmări şi un documentar despre Catedrala Mitropolitană din Sibiu, pe care l-am montat recent pentru TRINITAS TV. Vizionare plăcută!