Prin ţară 7 (8?)

M-am întors pentru câteva zile în frumoasa "staţiune de interes naţional" Predeal.
De un sfert de secol, pe lângă serpentinele care duc la Cabana Trei Brazi apar pensiuni, hotelaşe, vilişoare mai mici sau mai mari, mai modeste sau mai luxoase. Unele construcţii au fost abandonate şi scoase la vânzare.

 Pe potecile care coboară în orăşel găsim construcţii pitoreşti, dar şi drumuri desfundate.

 

La şoseaua principală se află şi Biserica "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena", zidită între 1990-2005. Stilul arhitectonic este ieşit din comun pentru un lăcaş de cult ortodox. Pictura, abundentă, este executată într-un stil neobizantin, în tehnica fresco.

 

Paralele cu calea ferată, alte căsuţe şi magazine haioase...  

Într-o scurtă descindere la Braşov, am descoperit noi reflexii spectaculoase, precum Turnul Sfatului într-o vitrină cu peşti din cadrul Târgului de Produse Tradiţionale (am luat o plăcintă cu mere bestială de-acolo), sau o faţadă desenată, reflectată în fereastra unei cârciumi boeme.

Tot plimbându-mă prin Braşov (atenţie: mai toate trotuarele din Centrul Vechi sunt parcări cu plată!) am dat şi peste o bisericuţă ascunsă într-un gang lipit de K*C (fast food). Biserica a fost construită în 1896, sub păstorirea Mitropolitului Ardealului de atunci - IPS Miron Romanul.

Săptămâna filmului maghiar

Cu întârziere, am aflat de filmele maghiare proiectate săptămâna trecută la MŢR. Organizată de Institutul Maghiar din Bucureşti, Săptămâna filmului maghiar s-a aflat la a 7-a ediţie.
Am ajuns la penultimul film din program - animaţia de lungmetraj Tragedia omului (Az ember tragédiája), realizată între 1988 şi 2011 (!) sub coordonarea reputatului cineast de animaţie Marcell Jankovics. Nu ştiam nimic despre cineastul/artistul plastic maghiar, iar despre opera literară care stă la baza filmului, prea puţin. Tragedia omului este un poem dramatic de Imre Madách, cuprinzând aproape 4000 de versuri. Este una din cele mai importante creaţii din literatura maghiară, publicată în 1861.
"Opera lui Madách este extrem de greu de dramatizat, fiind un text filozofic în versuri, cu un limbaj vechi de un secol şi jumătate. Cu toate acestea, Jankovics Marcell a reuşit să o transpună în desen. Filmul este deosebit şi prin faptul că cele 15 scene sunt realizate în 15 stiluri diferite de catre Jankovics, reuşind astfel să invoce vizual, mai fidel şi mai profund, spiritul unor epoci." (Magyari Péter)
Animaţia lui Jankovics striveşte atenţia privitorului. Nu dă prea multe momente de respiro în cele 160 de minute şi nici nu oferă prea multă consolare la final, după atâtea chinuri şi bătălii date de egiptenii şi grecii antici, bizantinii, cavalerii medievali şi revoluţionarii francezi de la 1789. Vocile care recită din textul lui Imre Madách sunt tunătoare, pedepsind, parcă, cu fiecare cuvânt, "omul" căzut sub pizma şi lucrarea răului. "Omul" e personaj principal, colectiv, defapt un lanţ de portrete schimbătoare, cu ecouri în istoria artelor plastice, lanţ care începe cu căderea lui Adam şi se încheie cu sumbrul episod dintr-un viitor (sperăm) nu prea apropiat. Dincolo de apăsarea şi întunecimea viziunii, ecranizarea lui Jankovics este un "maraton" vizual impresionant. Efortul depus în cei 23 de ani de realizare (în etape) se simte în fiecare fotogramă, dând întregului dimensiunea unei experienţe cinematografice ieşite din comun.



Tot în programul Săptămânii filmului maghiar am găsit şi un documentar din 2011 despre Janovics Jenő, un Pathé maghiar. Iarăşi un subiect puţin cunoscut, deşi s-a petrecut în ograda noastră, ca să spun aşa, peste munţi, la Cluj, unde regizorul de teatru Jenö Janovics a fondat în 1914 studioul cinematografic Corvin Film. Acolo şi-au început cariera cineaşti precum Alexander Korda şi Michael Curtiz, regizorul celebrissimului Casablanca.

Sfânta Marie Mică la Muzeul Satului

De Sfânta Marie Mică am fost la ţară, în mijlocul oraşului. Muzeul Satului este o minunăţie de muzeu, pe care îl redescoperi de fiecare dată.



Nu cred că am văzut toate gospodăriile, deşi am vizitat muzeul de mai multe ori. Tind să merg de fiecare dată spre Biserica Maramureşeană, bordeiele olteneşti şi morile de pe malul Lacului Herăstrău. De aceea, partea sudică a muzeului îmi rămâne aproape necunoscută.

 Şi în această toamnă ne putem bucura de târguşorul cu produse tradiţionale, răspândit prin muzeu.

Vreau să mai adaug un citat din Părintele Stăniloae, care ar merita tipărit la intrarea în Muzeu: "Iubesc ţărănimea noastră care, într-adevăr, a fost un popor cult. Căci ce însemnează cult şi cultivat? Însemnează înnobilat. Şi s-a înnobilat prin liturghie şi prin rugăciune. Nu devine cult un intelectual care citeşte o mie de cărţi, dar nu devine mai bun. Şi nu se uneşte cu ceilalţi în credinţă şi fiecare este robul ultimei cărţi pe care a citit-o. Ne dezmembrăm unitatea, nu ne mai smerim, nu mai avem delicateţea aceasta a unora faţă de alţii. (...) Ori ne întoarcem la credinţă, ori este mare pericol pentru poporul nostru” (extras dintr-un interviu filmat în 1989!).

Viziuni din exil

Ca şi vara trecută, am târât după mine prin avioane şi autocare cartea despre Eliade în memoria exilaţilor (azilanţilor) români din a doua jumătate a secolului XX. În excursia din Franţa am reuşit să termin de parcurs aproape toate mărturiile despre personalitatea istoricului religiilor. Ca şi anul trecut (vezi articolul aici) am insistat să public pe blog o fotocopie a unui text inedit - "Un nou umanism", publicat în revista "Cuvântul în exil" din august 1962!
Textul aparţine poetului şi filosofului român Horia Stamatu, care a participat la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, fugit după rebeliune în Germania! Nu e greu de observat că mulţi dintre cei care îl omagiază pe Eliade în cartea discutată au fost membrii ai Legiunii, exilaţi în Occidentul anilor '50. Ei încearcă să îl şi apere pe Eliade (post-mortem) împotriva valului de denigrări stârnit, la începutul anilor '90, de "dezvăluirile" cu privire la filiaţia lui legionară (val care continuă şi azi să umbrească, pe nedrept, opera impresionantă de savant şi scriitor român).
Cum au reuşit aceşti foşti legionari (care au continuat să militeze pentru această cauză în exil - nu e cazul lui Eliade) să se salveze din faţa urgiei comuniste, care urma să măture în România ceea ce rămăsese din generaţia intelectualilor cu activitate (sau doar simpatii) de extremă dreaptă, şi ce fel de "rezistenţă" au mai realizat ei după rămân întrebări delicate, la care puţini mai pot răspunde azi competent, pentru că au trecut multe decenii de rescriere a istoriei postbelice.
Cert este că intelectualii (nu spun legionarii) din generaţia lui Stamatu au rămas legaţi de România, chiar dacă şi-au construit "de la 0" cariere bunicele în limbile ţărilor de azil politic: Franţa, Germania, S.U.A... Dar nu numai atât: bagajul cultural din ţara natală şi conectarea la realităţile Occidentului de atunci le-au permis schiţarea unor idei cu adevărat vizionare pentru anii '60, cum de pildă ar fi cazul articolului lui Horia Stamatu. El vorbeşte despre blazarea occidentalilor care, coborâţi "într-un paleolitic civilizat, în care magia animală a fost înlocuită cu magia forţelor mecanice şi a cantităţilor", au pierdut "facultatea mirării" şi nu se mai pot bucura de nimic. Pierderea sensului existenţei este pusă în relaţie cu pierderea dimensiunii de "homo religiosus" (teoretizată de Eliade), iar Stamatu uimeşte în încheierea articolului, unde spune:

 Aici este restul textului (câteva paragrafe au fost înlăturate "din motive de spaţiu"):

Sibiu 2013

Am evadat câteva zile din Bucureşti, spre Ţara Ardealului. Pe drum, cerul acoperit de feluriţi nori albi şi gri ne-a oferit un spectacol grandios.

Ajunşi pe Valea Oltului, am poposit la Mănăstirea Cozia, mândra ctitorie a Voievodului Mircea cel Bătrân, împodobită cu trandafiri îmbujoraţi.

Barajul Turnu (în staţiunea Căciulata)

Biserica Bolniţei - Cozia

Pe Vale am admirat cursul legendarului râu care dă numele unei tagme aparte de români: oltenii ("unde scriu nu şterg un an" etc...)

La întoarcerea de la Sibiu (pe 12 iunie), am poposit şi la Schitul Ostrov, aflat în avalul Barajului Turnu. Mănăstirea de maici, ctitorie a domnitorului Neagoe Basarab şi a soţiei sale Despina, a fost construită în sec. al XVI-lea pe un ostrov (insuliţă) al Oltului (azi situat în centrul oraşului-staţiune Călimăneşti, judeţul Vâlcea).

Porţile munţilor se deschid spre Ţara Ardealului, un tărâm milenar, ieşit din comun, la răspântie de culturi şi civilizaţii. Aşezat (ca şi Braşovul) pe unde se termina cândva Occidentul, Sibiul a fost, timp de secole, cea mai importantă cetate germană din Transilvania.

Porţi şi curţi pitoreşti din Sibiu

Deşi "a cunoscut în ultimii ani o renaştere economică şi culturală semnificativă, fiind unul dintre oraşele cu cel mai mare nivel de investiţii străine din România", Sibiul ne arată încă multe monumente de arhitectură lăsate în paragină şi străzi în renovare. Sensurile unice şi semnalizarea sărăcăcioasă derutează şoferul venit de pe alte meleaguri, care riscă să dea mai multe ocoale oraşului înainte să nimerească centrul.

Dar aceste aspecte nu reuşesc să eclipseze farmecul oraşului în care au apărut primele spitale şi primele şcoli de pe teritoriul actual al României (tot aici s-a realizat şi primul experiment cu rachete din lume, în 1551, a fost tipărită prima carte în limba română, în 1544 etc).

Am stat 4 nopţi în Sibiu, încercând să mă plimb cât mai mult pe faimoasele străduţe din centrul istoric. Am văzut bisericile celor 3 confesiuni (Catolică, Evanghelistă şi Reformată) recepte până la sfârşitul sec. al XVIII-lea, când ortodocşii au fost şi ei acceptaţi între zidurile cetăţii. Nu punem la socoteală mozaicii, care au o frumoasă Sinagogă.

Facultatea de Teologie "Andrei Şaguna"

Catedrala ortodoxă din Sibiu 

Am aflat cu surprindere că Sibiul este considerat "al doilea oraş participant la Revoluţia din 1989" (în cronologia evenimentelor, nu în importanţa lor?).

Puteţi urmări şi un documentar despre Catedrala Mitropolitană din Sibiu, pe care l-am montat recent pentru TRINITAS TV. Vizionare plăcută!