Festinul Babettei

"Festinul Babettei" (Babettes gæstebud, Danemarca 1987, r.: Gabriel Axel) a fost distins cu Oscarul şi BAFTA pentru film străin, precum şi cu Premiul Juriului Ecumenic la Cannes 1987. E considerat unul din cele mai bune filme europene ale anilor '80.
Cu aşa o prezentare, parcă alte comentarii ar fi de prisos. Dar acest film danez nu iese în evidenţă prin subiect, sau prin personaje. Nici măcar prin parfumul de epocă şi ritmul demodat, fermecător. Bucatele pregătite de eroină ar putea lua ochii spectatorilor, dar nici acele imagini delicioase nu sunt suficiente pentru a-l transforma în "true art and true grace" (aşa cum exclama un comentator de pe Imdb).
Babette este o bucătăreasă franţuzoaică care şi-a pierdut familia în sângeroasele evenimente din timpul Comunei din Paris (1871). Fugind din Franţa, ea ajunge, cu ajutorul unor cunoştinţe, tocmai la Marea Nordului, pe coasta daneză. Acolo, într-un sătuc izolat, cere adăpost unor surori care trăiesc într-o austeritate de tip monahal. Fiicele unui pastor protestant, care adunase mica comunitate într-un fel de "sectă locală", cele două femei acceptă să o primească pe Babette drept bucătăreasă. Nu îi pot oferi un salariu, de vreme ce toată modesta lor agoniseală se duce pe ajutorarea amărâţilor din sat. Dar Babette este mulţumită.
La împlinirea unui secol de la naşterea pastorului, femeile (de-acum şi ele vârstnice) hotărăsc să dea o masă în memoria răposatului lor tată. Întâmplarea face ca Babette să câştige 10 000 de franci la loto (juca prin corespondenţă!), chiar în acea perioadă. Babette insistă să întindă, pe cheltuiala ei, o masă în cel mai select stil gastronomic francez. Surorile acceptă, cu greu. Astfel, comemorarea plănuită ca o întâlnire simplă, frugală, cu evocări ale pastorului şi cântări religioase, devine un festin "imperial", cu supă de broască ţestoasă, blinis demidoff, cailles en sarcofage şi amontillado!

Şi eu am rămas mut la vederea mâncărurilor sofisticate, menite să răsfeţe toate simţurile. Dar Babettes gæstebud nu este un film despre mâncare, nici un "cooking show" de mare clasă. Eu cred că tema centrală este bucuria de a dărui. Babette dăruieşte tot câştigul ei (cei 10 000 de franci = cheltuiala pentru masa organizată). Nu doar atât, ea îşi dăruieşte priceperea, munca (fusese "master chef" la Café Anglais). Iar toate acestea în anonimat, pentru că membrii "sectei" au promis să "îşi piardă simţul gustului", ca să nu cadă în ispite demonice, iar singurul "conaisseur" al preparatelor de pe masă - un general care mâncase odinioară la Café Anglais - le laudă, dar nu ştie cine le-a realizat.
"Festinul Babettei" are ceva din fiorul unui Bergman şi din delicateţea unui Ivory. Se pomeneşte adesea Paradisul, precum şi citate din Evanghelii sau comentarii ale acestora, deci se poate spune că este un film creştin. Dar filmul ajunge la spectatori indiferent de convingerile lor religioase.
În anii petrecuţi fără desfătări lumeşti, surorile puritane au aşteptat viaţa de după moarte ca pe adevărata lor viaţă, locul unde sunt adevăratele bunătăţi de care se vor bucura. Generalul, pe de altă parte, cândva îndrăgostit de una din surori, a aşteptat iubirea ei o viaţă întreagă, deşi aproape fără speranţă. Festinul Babettei i-a apropiat din nou, prilejuind o târzie, tulburătoare declaraţie de dragoste: "Am fost cu tine în fiecare zi a vieţii mele. Voi cina împreună cu tine în fiecare seară, nu în trupul meu, ci cu sufletul. Căci, seara aceasta, am învăţat că, în lumea noastră minunată, totul e posibil".
A dărui din plin, fără a aştepta nimic în schimb - iată jertfa prin care franţuzoaica Babette le mulţumeşte gazdelor sale daneze. Această bogată "pomană" nu hrăneşte doar trupurile mesenilor, nu doar le redescoperă bucuria comuniunii, ci face loc tainei care mângâie şi dezgheaţă inimi.

Săptămâna filmului maghiar

Cu întârziere, am aflat de filmele maghiare proiectate săptămâna trecută la MŢR. Organizată de Institutul Maghiar din Bucureşti, Săptămâna filmului maghiar s-a aflat la a 7-a ediţie.
Am ajuns la penultimul film din program - animaţia de lungmetraj Tragedia omului (Az ember tragédiája), realizată între 1988 şi 2011 (!) sub coordonarea reputatului cineast de animaţie Marcell Jankovics. Nu ştiam nimic despre cineastul/artistul plastic maghiar, iar despre opera literară care stă la baza filmului, prea puţin. Tragedia omului este un poem dramatic de Imre Madách, cuprinzând aproape 4000 de versuri. Este una din cele mai importante creaţii din literatura maghiară, publicată în 1861.
"Opera lui Madách este extrem de greu de dramatizat, fiind un text filozofic în versuri, cu un limbaj vechi de un secol şi jumătate. Cu toate acestea, Jankovics Marcell a reuşit să o transpună în desen. Filmul este deosebit şi prin faptul că cele 15 scene sunt realizate în 15 stiluri diferite de catre Jankovics, reuşind astfel să invoce vizual, mai fidel şi mai profund, spiritul unor epoci." (Magyari Péter)
Animaţia lui Jankovics striveşte atenţia privitorului. Nu dă prea multe momente de respiro în cele 160 de minute şi nici nu oferă prea multă consolare la final, după atâtea chinuri şi bătălii date de egiptenii şi grecii antici, bizantinii, cavalerii medievali şi revoluţionarii francezi de la 1789. Vocile care recită din textul lui Imre Madách sunt tunătoare, pedepsind, parcă, cu fiecare cuvânt, "omul" căzut sub pizma şi lucrarea răului. "Omul" e personaj principal, colectiv, defapt un lanţ de portrete schimbătoare, cu ecouri în istoria artelor plastice, lanţ care începe cu căderea lui Adam şi se încheie cu sumbrul episod dintr-un viitor (sperăm) nu prea apropiat. Dincolo de apăsarea şi întunecimea viziunii, ecranizarea lui Jankovics este un "maraton" vizual impresionant. Efortul depus în cei 23 de ani de realizare (în etape) se simte în fiecare fotogramă, dând întregului dimensiunea unei experienţe cinematografice ieşite din comun.



Tot în programul Săptămânii filmului maghiar am găsit şi un documentar din 2011 despre Janovics Jenő, un Pathé maghiar. Iarăşi un subiect puţin cunoscut, deşi s-a petrecut în ograda noastră, ca să spun aşa, peste munţi, la Cluj, unde regizorul de teatru Jenö Janovics a fondat în 1914 studioul cinematografic Corvin Film. Acolo şi-au început cariera cineaşti precum Alexander Korda şi Michael Curtiz, regizorul celebrissimului Casablanca.

Senna şi Lauda

Când un film despre curse de maşini reuşeşte să stârnească pasiunea unui cinefil neinteresat de acest sport, înseamnă că realizatorii şi actorii au făcut o treabă pe cinste. Întâmplarea face să fi văzut, la o zi distanţă, două filme despre piloţi de Formula 1.
Primul este Rush (S.U.A., 2013), regizat de Ron Howard, care a mai filmat maşini în primul său lungmetraj (Grand Theft Auto - 1977, produs de notoriul Roger Corman). Howard a readus în atenţia spectatorilor competiţia dintre 2 piloţi, campioni ai anilor '70, în maniera sa specifică de regizor silitor. Howard seamănă, din acest punct de vedere, cu eroul său - Niki Lauda: este atent la detalii şi meştereşte scenariul cu iscusinţă! Când şofezi o maşină bine "legată", îţi sporeşti şansele de reuşită şi minimizezi riscurile.


Senna, pe de altă parte, este alternativa la Niki Lauda. La fel de consecvent (tot 3 campionate câştigate), dar mult mai deschis spre risc. Lauda se opreşte în faţa unui risc prea mare, considerând moartea ca pe o ratare a cupei de "campion", iar supravieţuirea - o şansă în plus de a o câştiga. Senna este pilotul pe care numai moartea îl putea opri.
Documentarul Senna (Franţa-Anglia, 2010) fascinează chiar mai mult decât Rush, (înrudit neaşteptat de mult ca subiect, dar şi ca realizare). Senna valorifică la maximum materialul pus la dispoziţie de televiziunile anilor '80-'90, care îi vânau pe marii rivali de la McLaren, Alain Prost şi Ayrton Senna, chiar şi în afara pistei. Astfel, suntem puşi în faţa unui documentar lipsit de dramatizarea istoriei (aşa cum se întâmplă în docu-drame), pentru că istoria a fost înregistrată "în direct". Zeci de curse (Grand Prix-uri), din Monaco până în Japonia, sunt montate într-un stil care implică spectatorul, îl aruncă în dreapta pilotului şi îl obligă să simtă (măcar cu ochii şi urechile) viteza uimitoare a "coşciugelor pe roţi". Dincolo de a fi generatoare de imagini incitante (imagini care nu salvează de la mediocritate alte filme despre curse - vezi Driven, costisitorul Speed Racer etc.) viteza devine personaj. Această ambrozie a piloţilor, această sirenă irezistibilă, acest drog nimicitor...

Privind cele două filme, mi-am amintit cuvinte precum monopost, boxe, pole-position, şicane, dar şi nume ivite din fumul trecutului: Barrichello, Alesi, Fittipaldi... Dar numele lui Ayrton Senna rămâne cel mai viu şi în memoria telespectatorilor români, care vedeau pentru prima oară Formula 1 la TVR, după Revoluţie. Chiar şi eu, habarnist al domeniului, am fost impresionat de ştirea tragicului accident în 1994.
Documentarul despre Senna priveşte dincolo de fapte, aşa cum orice film adevărat ar trebui să încerce. Aflăm că brazilianul a citit în dimineaţa ultimei lui curse din Biblie, aşteptând "un semn" de la Dumnezeu. Maşina nu îl mai asculta şi, într-o curbă fatală, i-a curmat viaţa. Fără fracturi, fără vânătăi. Câţiva centimetri mai sus sau mai jos ar fi însemnat viaţă, în loc de moarte. "Nada pode me separar do amor de Deus" ("Nimic nu mă poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu") citim pe mormânt. Avea vârsta la care mor geniile.

Promised Land: ROŞIA MONTANĂ

Promised Land (S.U.A. 2013) este un film "de actualitate" pentru România. Ne aduce o situaţie similară cu cea de la Roşia Montană: nişte corporatişti încearcă să convingă o comunitate de fermieri americani să le "vândă" pământurile, pentru a le exploata gazele de şist! Acest tip de gaze naturale sunt exploatate în Statele Unite de peste 70 de ani, acolo existând deja "peste 50 de mii de puțuri de mică adâncime" (Wikipedia).



Regizorul Gus Van Sant, Palme (o)"d'or-izat" în 2003, construieşte acum un filmuleţ narativ-linear, de o cuminţenie şcolărească, fără pic de experiment, sau extravaganţă vizuală. La 10 ani după excepţionalul Elephant, unde, în plină isterie a terorismului din şcolile americane (vezi şi documentarul de Oscar Bowling for Columbine) Van Sant se juca cu punctele de vedere şi cadrele-secvenţă de câte 10 minute, doar cadrele contemplative au mai rămas în recuzita sa.
Deşi Promised Land începe contemplativ, nu l-am putut urmări fără părtinire. Se deschide cu Matt Damon spălându-se pe ochi, cu apă din chiuvetă. Apa, acel element indispensabil vieţii, care poate da şi lua viaţă. Matt Damon este şi unul din scenariştii filmului, deci e implicat pe mai multe planuri în proiect. Ideea ar fi că Damon joacă un "corporatist" pus pe făcut bani, care vine într-o localitate rurală americană, condamnată economic, convins că îi va face pe "ţărani" să-şi "vândă ţara". Dar Damon este şi copil (nepot) de fermier. Personajul său cade între "ciocanul" jobului şi "nicovala" conştiinţei, pentru că exploatarea gazelor din localitate poate avea ca efect contaminarea apelor şi moartea animalelor, ameninţând ocupaţia de bază a acestor fermieri.
Problema cu acest film este că începe promiţător şi se încheie... Cum să spun... pentru activiştii ONG-urilor din Piaţa Universităţii se încheie bine. Pentru minerii de la Roşia Montană se încheie jalnic.
Dincolo de neverosimilul Hollywood-ian (corporatistul cedează în faţa fermierului) şi de mascarada anti-capitalistă, Promised Land se comportă ca un film "activist", deşi se vrea un film independent. Face campanie anti-exploatare gaze de şist, în loc să arunce o privire realistă asupra situaţiei actuale, când omenirea caută noi surse de energie, în perspectiva epuizării zăcămintelor de petrol şi a altor energii "convenţionale". Bun, a fi pentru gaze de şist înseamnă a fi anti-ecologic, iar "trendul" actual e să spui nu oricăror forme de energie care pot polua mediul înconjurător. Dar petrolul poluează de peste un secol lumea civilizată, iar industria petrolului bubuie nestingherită. Şi nici procesele costisitoare din ultimele decenii nu au putut falimenta industria tutunului!
Începând cu frazele de sus, par a mă situa în tabăra "exploatatorilor" de gaze şi aur, cu cianuri şi chimicale distrugătoare pentru pânza freatică şi pentru munţii înverziţi ai ţării (noastre). Dar trebuie să fiu sincer: cred că România este suficient de poluată şi fără cianuri. Poluată de nesimţirea cetăţenilor săi, care nu se ridică de pe iarba verde fără să lase în urmă pârjol şi gunoaie ne-biodegradabile. Iar toată această campanie anti-exploatare şi pentru ecologie începe să-mi sune a ipocrizie! Fără o preocupare serioasă pentru schimbarea stilului de viaţă al orăşenilor (dar şi al celor din mediul rural, care dejectează plastice şi mizerii în râuri fără remuşcări), nu poţi insista pentru păstrarea intactă a mediului înconjurător. Ecologia nu poate funcţiona fără schimbarea stilului de viaţă şi fără îmbunătăţirea educaţiei locuitorilor! Iar această schimbare ar presupune măcar minimul respect faţă de cadrul natural (deci coşuri de gunoi şi mâini care să arunce gunoiul în ele, nu pe lângă!), dacă nu chiar renunţarea la toate acele lucruri minunate din viaţa noastră, distrugătoare pentru planetă, în frunte cu energia electrică, hârtia, pungile, ţevile de eşapament, IPhone-uri, computere... and you name it!
Ah, dar am uitat că a apărut maşina care merge cu apă chioară şi mineritul fără cianuri. Ne permitem să mai aşteptăm câteva zeci (sute?) de ani până când vor trece de la faza de prototip, la tehnologie şi industrie? Mai bine zis, pot minerii şi alţi muncitori din zone defavorizate să mai aştepte până atunci? Sau "e prea proşti", drept pentru care oamenii din Piaţa Universităţii vor hotărî pentru ei?
Renunţăm la maşini şi mergem din nou pe cai? Folosim lemne în loc de gaze? Da, la aur putem renunţa. Îl lăsăm să zacă în munţii noştri gata poluaţi şi cianuraţi de exploatările româneşti.
Omenirea nu s-a hotărât, dar noi, românii, trebuie să ne hotărâm ce vrem: sărăcie, ecologie, progres, regres. Ce? Şi să încercăm să luăm această decizie cu minţile noastre, nu cu minţile agenţilor de manipulare, fie ei companii miniere, sau alte companii... rivale.

"Post Terra"

Vara aceasta, în cinematografe a avut loc o "hemoragie" de SF-uri americane produse în 2012. Majoritatea au tonul setat de spaimele apocaliptice ale anului trecut: distopii, cu sau fără alieni (Elysium), post-"end-of-the-world"-uri (inclusiv parodii - This Is the End), multe deja-vú-uri cu fițe (The Colony, Europa Report)...

Într-un târziu am văzut Oblivion (adaptat la noi "Planeta uitată"). Cât de greu e să mai "scoţi" un SF care să nu semene cu altele?
Într-adevăr: ochelarii de soare, "motoreta" şi nava-elicopter-avion sunt din Top Gun & Days of Thunder (non-SF-uri). Scavengerii refugiaţi în Biblioteca din New York (un topos distrus şi în The Day After Tomorrow) amintesc de Mad Max, plus sute de alte SF-uri "surate". Clona pare inspirată din Moon (2009, un "underdog" ingenios), "fagurii" cu clone - Matrix, intrarea în nava extraterestră, la final, seamănă izbitor cu scena din Independence Day. Scenografia şi cromatica omagiază chiar Odiseea lui Kubrick!
Bun, Oblivion nu e un SF inovator şi se ia de mână cu recentul "After Earth" (tradus destul de comic "1000 post Terra"). Dar "fură cu cap", ca să spun aşa, are personaje charismatice şi are un motto captivant: "Earth is a memory worth fighting for" (la pachet cu titlul, la fel de captivant). Demersul dramaturgic este şi el arhicunoscut din atâtea SF-uri în care eroul trebuie să-şi redescopere trecutul, pentru a rezolva problemele ridicate de prezent. Dar cum îţi ataci duşmanul, dacă lucrezi pentru el? Adevărul este ocultat de diverse forţe negative (alieni invadatori, pământeni răuvoitori etc), memoria este un seif, iar cheia trebuie găsită! Total Recall, ce mai! Însăşi replica "Dream of me" trimite la deja clasicul SF, despre care am mai vorbit (citeşte aici).
M-a şocat şi la acest film, însă, absenţa Divinității, la care mai toate "şopârlele" scenaristice par a face aluzie. "How can man die better: than facing fearful odds, for the ashes of his fathers, and the temples of his Gods" - citeşte eroul într-o carte despre Imperiul Roman. "Ashes" şi "The temples of his Gods"! Cum de nu a dat peste un pasaj din Noul Testament, ci doar peste unul dintr-o carte antică, dinaintea Creştinismului?
Am senzaţia că scenariile de la Hollywood trec printr-o cenzură ideologică de inspiraţie comunistă, iar orice menţiune a religiei cere "oblivion". Ar vorbi despre Dumnezeu fără să-I pronunţe numele (Ana Blandiana făcea ceva similar în poeziile ei din anii '80). Mai degrabă s-ar vorbi despre credinţele păgâne (care nu îi jenează pe scientologi?). Ce sens are dezgroparea memoriei, dacă aceasta nu aduce şi o înnoire a fiinţei? Singurul sens al vieţii rămâne în acest film retragerea într-o cabană la munte, plină cu discuri "Pink Floyd" şi cărţi recuperate din ruinele civilizaţiei distruse. Dar cine recuperează credinţa?

Am aflat (la Liturghie!) că în Constituţia Europei nu va fi redactat nici un cuvinţel referitor la Creştinism, religia pe care s-a construit civilizaţia "occidentală" ("Western Civilization") din ultimii 2000 de ani! Închei cu un extras din Wikipedia: "Western civilization traces its roots back to European and Mediterranean classical antiquity. It is associated with nations linked to the former Western Roman Empire and with Medieval Western Christendom who emerged from feudalism to experience such transformative historical episodes as the Renaissance, the Reformation, the Enlightenment, the Industrial Revolution and the development of liberal democracy".

PS Cine (ce actor) lipseşte din această critică cinematografică (cu derapaje teologice inexplicabile)?

Pro Cinema

Viaţa unei reviste este dată de cititori. Cuvintele ei sunt absorbite de minţile lor, unde "dospesc" şi se transformă în gânduri sau, mai frumos, în vise.
Acest fenomen se petrece numai cu revistele (şi cărţile) pasionante. O astfel de revistă a fost pentru mine Pro Cinema. Acum, numele ei este purtat de un "canal" TV românesc cu filme, iar CinemaPro este un... cinema deţinut de acelaşi trust care a sponsorizat revista şi a înfiinţat apoi canalul omonim.
În 1995, revista Pro Cinema a apărut pe tarabe ca o minune pentru cinefilii români. Încă ieşea de sub tipar Noul Cinema, o revistă valoroasă la cei 60 de ani de experienţă intermitentă pe piaţa românească (primul număr apăruse în 1924!), dar îmbătrânită, cu imagini de calitate slabă şi culori care depăşeau contururile feţelor. Pro Cinema "ne-a luat ochii" cu grafica ei era revoluţionară (erau zorii "tehnoredactării computerizate"), cu paginaţia, fonturile, dar mai ales fotografiile! În acele zile, revistele însemnau în primul rând fotografii cu actriţe melancolice, pe fundaluri reci şi catifelate, postere pe care le rupeai de la jumătatea revistei, iar apoi le lipeai pe dulap, sau pe uşa camerei. În Noul Cinema, mutrele actorilor erau atât de stâlcite de tiparul defectuos încât, uneori, abia puteai să-i recunoşti!
Dar dincolo de imagini clare şi vii, Pro Cinema avea cuvintele! Ieşite din penelurile unor critici de film talentaţi, acestea rămâneau cu tine mult timp după prima răsfoire. Dar revista nu rămânea niciodată la o singură răsfoire. Fiecare număr pe care îl cumpăram era tocit, până la sfârşitul lunii, pe marginea patului, pe braţul fotoliului din sufragerie, sau pe muchia biroului unde îmi făceam temele. După homework, o doză de Pro Cinema venea la ţanc!

Criticii formaţi în presa dinainte de 1989 îşi dădeau mâna în Pro Cinema cu o nouă generaţie, mai obraznică, mai tupeistă. Dintre aceştia, Igor Bergler mă distra cel mai mult desfiinţând "din principiu" actori şi filme "de superacţiune" - vezi Executive Decision, într-un articol de blog anterior, dar şi obscurul Cybertech PD, care nici măcar nu cred că a rulat la noi (dar cronica s-a scris oricum). 

Din cuprinsul revistei "spicuim": CineMAGIA (mondenităţi), CineMANIPULAREA (criticile la filmele lunii de pe marile ecrane), CineTV (rubrica despre cele mai interesante filme difuzate la tembelizor), CineMAPAMOND ("cine mai filmează mult, puţin, deloc, sau în perspectivă") şi CineMAFALDA (dialog cu cititorii revistei).
Mai găseam şi portrete de actori şi regizori străini, interviuri cu cineaşti români ("în exclusivitate"), reportaje de la festivalurile importante ale momentului, articole tematice "grăitoare", informative, expresive. În primele numere din 1995, o secţiune a revistei a fost consacrată Centenarului cinematografic (1895-1995).

Pagini despre Centenarul cinematografic

Am trimis şi eu scrisori la această revistă. Le duceam personal la redacţie (Lutherană nr. 11, et. 2). După primul răspuns al CineMAFALDEI (din 1997 - vezi fotocopia), destul de criptic, am recidivat! Mi-au publicat chiar şi o cronică la The Lost World: Jurassic Park!

Prima scrisoare răspunsă de CineMAFALDA

CineTV

 

 

În ultimul an de apariţie, aspectul revistei a avut de suferit. Grafica nu mai avea gust, calitatea hârtiei era mai slabă... Lipsa fondurilor îşi spunea cuvântul, deşi revista era încă dorită de cinefili. Pro Cinema şi-a încetat apariţia după 4 ani şi 49 de numere (primul număr a fost nr. 0). Editorialul final a lăsat un gust amar. Concentra frustrarea echipei redacţionale care, deşi obţinuse un produs competitiv (rămăsese singura revistă de profil din ţară!), era pusă în faţa "închiderii". România "stingea lumina" peste cinema, într-o perioadă în care nu se mai realizau aproape deloc filme autohtone, iar sălile de proiecţie cădeau în ruină.

Pro Cinema a fost o şcoală de critică şi istorie a filmului la fel de bună ca U.N.A.T.C.-ul (ştiu despre ce vorbesc). Ştiu că nu sunt singurul care a fost îndrăgostit de această revistă, aşa cum ştiu că nu sunt singurul care a iubit desenele animate şi pe Viorica Bucur. Mai sunt câţiva, pierduţi prin spatele vreunui birou de multinaţională, sau aiurea prin Bucureşti, prin România. Sunt sigur că mai au revistele păstrate pe vreun raft secret. Multe din iubirile şi obiceiurile puştimii nouăzeciste par de neînţeles astăzi, când totul este "a click away", pe internet. Iar pasiunea pentru cinema, ca orice altă pasiune, rămâne un dulce, "palid" mister.

Executive Decision

Când vine vorba de filme cu Kurt Russell, Executive Decision şi Breakdown sunt primele titluri care ies în evidenţă. Sunt realizate la un an distanţă şi te ţin cu sufletul la gură, de fiecare dată (dau dependenţă!). Charismaticul Kurt joacă încă din anii '60, dar, ca şi în cazul lui Rutger Hauer ("everybody's favourite Dutchman") filmele de acţiune l-au consacrat abia în anii '80 (începând cu "halucinogenele" lui John Carpenter - Escape from New York,  Big Trouble in Little China etc.).
La mijlocul '90-lor (nouăzecilor), Hollywood-ul "băga teroarea-n spectatori" cu filme în care răufăcători arabi sechestrau aeronave cu pasageri, şantajând guvernele democratice (mai ales pe cel al Statelor Unite) pentru a le elibera camarazii din puşcării. "Trend"-ul a început în 1986, cu Delta Force, a continuat cu demenţialul Die Hard 2 (1990) şi a atins apogeul cu Air Force One (1997), unde însuşi Preşedintele S.U.A. (Harrison Ford) îl cafteşte pe "teroristul" rus (Gary Oldman) care îi deturnase avionul! 
Executive Decision nu e doar un film de "superacţiune", ci e primul film în care Steven Seagal moare "în acţiune"! Defapt, cred că e şi primul film în care acesta apare ca personaj secundar. Mai mult, numele lui Seagal nu e de găsit pe genericul introductiv, sau mi-a scăpat mie în varianta de la TV (în reluare pentru programul de vară, a suta oară probabil), unde filmul poartă o altă denumire - "Critical Decision"? "It's ironic because he (Seagal - n.red.) died so early in this movie, but also his career sharply declined after this one was released. Up until this point, most of his movies, including On Deadly Ground, were alright. But pretty much everything after Executive Decision was terrible" - observă un comentator pe Imdb.
Revăzând secvenţele cu dezamorsarea bombei "pe gaz" toxic, cu depresurizarea avionului şi shootout-ul final dintre Kurt Russell şi teroristul David Suchet (cunoscut bunicuţelor din România drept Poirot), mi-am amintit de o cronică amuzantă de acu' 17 ani. Autorul articolului este "acidul" Igor Bergler, care critica în minunata revistă (demult defunctă) ProCinema şi desfiinţa cu poftă filmele lui Stallone & Co. Cronica începe cu întrebarea-exclamare: "Unde a dispărut Steven Seagal"? Pentru mărirea imaginii de mai jos, apăsaţi pe ea, apoi right-click, "View Image" şi măriţi cu "lupa".

Fotocopie din ProCinema, nr. 12 - august 1996 (textul lui Igor Bergler este al doilea)

PS iată şi un fragment de "portret" Sylvester Stallone, semnat de acelaşi Bergler, ca să vă faceţi o idee...

Dodes'ka-den

Am găsit un citat din Cioran, pe facebook: "Nu-mi plac cărţile care se citesc aşa cum ai citi ziarul. O carte trebuie să zguduie, să pună totul sub semnul întrebării”. Cam aşa ceva se întâmplă cu filmul Dodes'ka-den, de Akira Kurosawa. Vrea să demoleze convingerile confortabile despre umanitate, sărăcie, cerşetorie, micime şi măreţie. 

Kurosawa pictând pe platoul filmului "Dodes'ka-den"

Întrebat "cui ar decerna Oscarul său personal", Francis Ford Coppola a răspuns: "lui Federico Fellini şi lui Akira Kurosawa". Atât l-a iubit pe acest cineast, încât Coppola i-a produs, împreună cu George Lucas, filmul "de război" Kagemusha, premiat de Kirk Douglas (Preşedintele Juriului în 1980) cu Palme D'or.
Kagemusha venea după o perioadă grea a carierei lui Kurosawa, începută cu dezastrul financiar şi logistic al proiectului de peste ocean Tora! Tora! Tora! (terminat până la urmă de un alt regizor, american) şi agravată de chiar filmul Dodes'ka-den, un eşec de box-office în 1970. 
Nu e de mirare că Dodes'ka-den nu a "cucerit" de publicul japonez. Personajele sale trăiesc într-o groapă de gunoi, la marginea metropolei Tokyo. Ca temă şi stare ne poate semăna cu filmele realizate în România după 1989, şi ele ocolite de spectatori. Dar abordarea diferă, pentru că ochiul lui Kurosawa (ca şi cel al lui Fellini, în La Strada şi în alte capodopere neorealiste) nu priveşte uscat şi apatic dramele prin care trec oamenii de la marginea societăţii. Nu îi studiază ca pe nişte gândaci de bucătărie, înainte de a fi loviţi cu papucul. El tremură şi lăcrimează, se revoltă şi se grăbeşte să sară în ajutorul lor, colorându-le lumea cenuşie (acesta e primul film color al lui Kurosawa). Şi ce culori! Ce portrete! Ce apusuri pictate (cerul mahalalei este creat în studio, iar scenografia pictată iese intenţionat în evidenţă). Mulţi actori arată a neprofesionişti, unii par recrutaţi dintre oamenii străzii, dar jocul lor este extraordinar. Kurosawa ne transportă lângă ei, ne invită să-i privim de aproape, cu compasiune şi chiar solidaritate.
Acest film sfâşietor se mişcă lent, iar dacă nu te încumeţi să priveşti dincolo de primele 10 minute, îl poţi desconsidera. Trecând, însă, de introducerea cu puştiul care se crede tramvai, scoţând onomatopeele care dau titlul filmului (Dodes'ka-den), facem cunoştinţă cu fata care munceşte până la epuizare pentru tatăl adoptiv, leneş şi beţiv, cu băiatul îndrăgostit de ea în taină, care aduce sake dimineaţa, cu familia monoparentală care trăieşte într-o maşinuţă dezafectată, visând să se mute pe o colină, într-un palat construit în stil european, cu "bărbatul-fantomă", căzut într-un "abis" mental, care nu mai reacţionează în nici un fel la întoarcerea soţiei sale, dar mai ales cu bătrânul care trebăluieşte necontenit, încearcând să-i ajute pe toţi cu câte ceva. Până şi pe hoţul care intră noaptea să-i jefuiască modesta locuinţă îl ajută cu bani, iar apoi încearcă să-l scape de poliţie.
Pe Imdb, un cinefil american scrie despre acest film: "it is depressing enough that it seemed almost like an Ingmar Bergman movie set in Japan, as Bergman made many movies that tended to deal with mental illness and the hopelessness of life. Is it any wonder that after making this film Kurasawa tried to kill himself?! So, did I like it? No. It was not a fun experience. But, it was a very well-made movie that definitely kept my attention and as a result, I really wanted to see what happened to these people" (planktonrules from Bradenton, Florida).
Altul scrie că bătrânul sufletist "e un alter-ego al regizorului", el însuşi căzut în disperare după eşecul de public al filmului. Totuşi, bătrânul din film se află la polul opus al acestei stări, fiind singurul personaj echilibrat, împăcat cu situaţia în care se află. E singurul care nu fuge într-o lume imaginară, sau în alcool. De aceea, prezenţa sa printre ceilalţi obidiţi din groapa de gunoi este, mă gândesc, metaforică. Bătrânul este un fel de înger păzitor deghizat. Într-un episod memorabil al filmului, el vorbeşte cu un alt bătrân care, venit la el în vizită, îi spune că ar vrea să moară repede şi fără chinuri. Atunci îi dă să bea un praf, sub pretextul că i-ar aduce moartea dorită într-o oră. Sinucigaşul bea grăbit, după care cade pe gânduri şi începe să vorbească despre fiii şi soţia sa, morţi în Război. Mărturiseşte că îi visează în fiecare seară, mistuit de dorul lor. Bătrânul îl ascultă şi îl întreabă: "Îi vei omorî şi pe ei odată cu tine?". Dorul, iubirea lui îi făcea vii din nou. Dar praful pe care i-l oferise era inofensiv.
Astfel de momente dau greutate filmului şi lui Kurosawa îi confirmă statutul de umanist al cinematografului din secolul trecut, alături (printre alţii) de Fellini şi Tarkovski.

Jurassic Park 20

În loc de "3D", mai bine sună "20" în faţa titlului Jurassic Park. Au trecut 20 de ani... şi asta spune aproape totul. Cu greu mă mobilizez să mai scriu ceva în plus.
Jurassic Park este filmul care a schimbat Hollywood-ul. Bine, am spus asta şi despre Star Wars, Terminator 2... A fost o rapidă (r)evoluţie tehnologică, iar apogeul l-a atins Jurassic Park prin generarea integrală a dinozaurilor pe computer (CGI). Dar chiar şi fără efectele vizuale, rămâne unul din cele mai bune filme de acţiune/aventuri, în primul rând (ca SF, abia în al doilea rând), datorită vervei lui Spielberg şi a monteurului său, Michael Kahn, un expert (ca să nu spun "titan") al domeniului.

Am fost la Mall cu un fin de 12 ani - vârsta la care am văzut eu prima oară Jurassic Park la cinema. Mama colegului de gimnaziu cu care mersesem la Sala Palatului ne avertizase că "nici Spielberg nu şi-a lăsat copiii să vadă acest film". Dar violenţa cu care sunt "trataţi" (de dinozauri) puştii de pe ecran nu cred că îi mai surprinde, sau îi afectează prea mult pe micii spectatori de azi. Pe adulţi, cu atât mai puţin. Pe cei care au văzut filmul de mii de ori (eu, de exemplu) - deloc (obviously)!
În 1993, aşa ceva nu se mai văzuse la cinema. Eram acolo, în SUV-ul din junglă, când T-Rex-ul ne-a atacat. Ploua, era întuneric şi curentul căzuse. Cablurile electrizate, care ne-ar fi apărat altminteri de "exponatele" parcului, erau smulse. Au fost mai întâi undele din paharul cu apă, apoi privirile pline de spaimă ale celorlaţi doi copii, mârâitul fioros şi... membrul inferior al monstrului, scufundat în mocirlă.
Nu e un pasaj din romanul lui Michael Crichton, e amintirea unei experienţe. Am trăit acest film, prima oară. Puţini regizori contemporani de gen reuşesc să te aducă "în film", puţini construiesc suspense atât de intens ca Steven Spielberg. Iar 2D-ul e mai mult decât suficient pentru a-l simţi.
Multe din încadraturile şi unghiurile de filmare au rămas în cărţile de cinema şi, mai important, în memoria cinefililor de pretutindeni. Nu mai pun la socoteală superba muzică, compusă de acest "Ceaikovski al Hollywood-ului" - John Williams. Şi urmăririle prin junglă, gadget-urile hi-tech (se vorbea în premieră despre clonare, inginerie genetică), jeleurile din sala de mese, replicile, dar mai ales personajele: minunatul Richard Attenborough, un mare cineast britanic, fragila "plină de forţă" Laura Dern, grasul IT-ist cu "A - a - a, you didn't say the magic word", chiar şi prolificul Samuel L. Jackson, care a mai jucat în 100 de filme de atunci! E interesant că în Jurassic Park sunt foarte multe personaje principale, deşi toate personajele umane devin secundare în faţa dinozaurilor, adevărata atracţie a acestui "Park".
Jurassic Park nu a îmbătrânit. Dar nici noi, privindu-l... 

The Host, sau despre suflete şi alieni

Abia m-am mobilizat să scriu despre acest film, pe care l-am văzut la Movieplex-ul din Militari, unde am ajuns cu metroul (din economie de benzină). Ştiu că aceste detalii nu vă interesează, dar participă la construirea atmosferei ;).
Nu era multă lume în sală, iar Druschy, partenerul meu de cinemanii, m-a informat că bănuieşte filmul Gazda de mediocritate, asta ca să fiu elegant. De unde bănuia el asta? "Am văzut trailer-ul "- zice. Bun, atunci "de ce nu ai zis să mergem la G.I. Joe: Retaliation", care rula cu jumătate de oră mai târziu? După ce am vorbit despre ce am făcut săptămâna trecută, despre cele mai plicticoase filme pe care le-am văzut împreună la cinema (în top rămâne Out of Sight - S.U.A. 1998), iar apoi ne-am foit încercând să intrăm la alt film, fără succes, ne-am concentrat pe produsul plătit.
The Host e inspirat de romanul Stepheniei Meyer, autoarea americană a romanelor de mare succes Twilight. Filmele realizate după aceste romane (2008-2012) au generat o întreagă isterie în America, mai ales printre adolescenţi.
Ca şi alte serii "de mare tiraj", Twilight s-a pliat pe aşteptările şi fantazările "generaţiei YouTube", dar a reinventat simultan vechi teme de amor, precum relaţia imposibilă dintre o prinţesă şi Luceafărul eminescian. "When you can live forever what do you live for?" - iată isteţul joc de cuvinte care m-a captivat şi pe mine în urmă cu 5 ani, când primul Twilight rula la noi. Atunci nu m-am dus să îl văd.

 

The Host explorează oarecum aceeaşi zonă a relaţiilor imposibile, "ultraumane", dar vampirii sunt înlocuiţi cu extratereştrii. Aceste "alterităţi" nu mai sunt, însă, prezenţe ascunse, izolate. Extratereştrii au pus stăpânire pe oameni, le-au furat trupurile şi le-au şters memoria. Au rămas doar câteva grupuri izolate de "rezistenţă", oameni neparazitaţi care se ascund prin deşert. Aici apare dificultatea spectatorilor de a se regăsi în scenariul lui Meyer. SF-urile care încep cu "Almost every human was successfully occupied", sau "Earth was invaded by an alien race", şterg din start premizele unei lumi recognoscibile. Altă situaţie e în Aliens (unde oamenii se confruntă cu alieni pe altă planetă), în Terminator 2 (unde aflăm că Pământul urmează să fie distrus într-un viitor apropiat, dar acţiunea se petrece în prezent), sau într-unul din cele mai refăcute SF-uri, influent chiar pentru The Host - Invasion of the Body Snatchers (1956) - unde extratereştrii încearcă să colonizeze Terra, punând stăpânire pe trupurile oamenilor, dar nu reuşesc! În The Host (2013) ei reuşesc. Lumea a fost colonizată, iar din oameni au rămas doar trupurile. Sau nu doar ele? Ce se întâmplă cu fiinţa când un trup este posedat, sau "parazitat"? Fiinţa părăseşte trupul, moare, adoarme, este anesteziată, ascunsă într-un ungher secret, sau mai are puterea de a se împotrivi, de a rezista? Dar trebuie să ne hotărâm ce înţelegem prin fiinţă.
Lumea propusă de Stephenie Meyer nu e uşor de acceptat, nici creaturile ei nu sunt, cel puţin la început. Simţim o legătură cu alte personaje umane, sau cel mult simpatizăm animale personificate (vezi 101 Dalmatians, Bambi etc.). Foarte rar stabilim o astfel de relaţie cu personaje extraterestre.
Dar Hollywood-ul şi-a stabilit un program de acomodarea spectatorilor de pe Pământ cu făpturi din alte lumi. Făpturi imaginare, dar propuse drept posibile - de la E.T. "phone home" până la Avatar (2009), în finalul căruia, din prea multă iubire de "alieni", un om îşi "transferă sufletul" în trupul unui extraterestru antropomorf. Poate că este o prelungire a programului american post-belic de acomodare a spectatorilor caucazieni cu oameni de alte rase, sau culturi. La polul opus s-ar afla recentul Prometheus (2012), unde "relaţia om-alien" nu se poate împlini pentru că extratereştrii sunt ostili umanităţii.
Până şi în Star Wars (1977-2005), personajele principale sunt fiinţe umane (chiar dacă nu aparţin unei planete cu numele Terra), iar arătările precum Chewbacca, sau venerabilul Yoda, sunt tot un fel de animale personificate.
Extratereştrii din The Host nu au nimic antropomorf, seamănă cu nişte meduze, plante subacvatice care trăiesc pe uscat, sau ceva de genul acesta. Aceste ciudăţenii numite "suflete" nu pot supravieţui decât "parazitând" trupurile altor fiinţe. Până în acest punct, scenariul sună cunoscut. Noutatea căutată de Stephenie Meyer este convieţuirea "sufletului" extraterestru cu cel uman, parazitat, care rezistă, nu adoarme, nu dispare "în ceaţă" (ca în Body Snatchers). Deci două "suflete" în acelaşi trup, nu un singur suflet în trupuri locuite succesiv, cum vedem în multe alte SF-uri, horror-uri voodoo (vezi Angel Heart, The Skeleton Key) etc.    
Nu voi rezuma acţiunea, pentru că vreau să mă opresc doar la dilema metafizică a autoarei: ce componentă a fiinţei umane îi defineşte identitatea - trupul, sufletul, amândouă? Nu mă prezint ca un specialist în religii comparate, dar Creştinismul e poate singura religie în care sufletul şi trupul se găsesc într-o unitate fiinţială, tainică şi nepătrunsă pentru mintea noastră. Putem citi numai în "Viaţa Sfântul Antonie cel Mare", scrisă de Sf. Atanasie cel Mare, cerinţa marelui pustnic din deşertul egiptean: "voi îngropaţi trupul meu şi sub pământ ascundeţi-l. Apoi să păziţi taina între voi, ca nimeni să nu ştie locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morţilor îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul".
OK, filmele de ţeapa lui The Host nu au treabă cu religia creştină, sau cu alte religii. Din păcate, spectatorii acestora sunt invitaţi să creadă mai degrabă în existenţa extratereştrilor decât în existenţa lui Dumnezeu. Cititorii mei vor exclama, poate, din nou, că deviez o simplă cronică de film în domeniul teologiei, pe care nu îl stăpânesc deloc. Dar însuşi filmul discutat ne trimite în această direcţie, prin utilizarea termenulului de suflet.
Am folosit mai sus termenul de suflet între ghilimele, pentru că sensul acestuia e denaturat în filmul The Host. Îl putem folosi fără ghilimele doar în contextul relaţiei dintre om şi Dumnezeu, aşa cum este stabilită ea de Sfânta Scriptură, unde se vorbeşte despre crearea omului, nu şi despre crearea extra-omului, extratereştrilor etc. Că a zis Dumnezeu în Geneză: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!", bun, de aici se poate specula că ar fi putut sugera "să mişune şi tot cosmosul de extratereştri", dar în felul acesta poate fi răstălmăcit orice text scripturistic (cum dealtfel se şi întâmplă, din păcate, de 2 milenii încoace!). Închipuita relaţie a extratereştrilor cu "Creatorul" lor este tachinată tot în Prometheus, despre care am discutat mai pe larg în alt articol mai vechi.
Deci consider că numitele "suflete" extraterestre sună aiurea din start, în The Host. Dar dacă sunt nişte făpturi extraterestre, inteligente, ele pot simţi afecţiune faţă de specia inteligentă pe care o parazitează? Complicarea poveştii este dusă până la punctul în care unul din suflete (cel "proprietar") iubeşte un băiat, iar celălalt "suflet" ("locatar") - alt băiat (ambii neparazitaţi). Deci o fată care iubeşte doi băieţi (nimic neobişnuit până aici, ba chiar un fapt cotidian ;)) pentru că are 2 suflete în ea!! Bine, e iubire adolescentină, dar tot iubire se cheamă în filme, nu?
Iar ca să vă stric definitiv cheful de a vedea acest film (deşi nu urmăresc aşa ceva), la final "sufletul locatar" e scos din trupul frumoasei tinere (interpretate sârguincios de Saoirse Ronan) şi introdus în trupul mort al altei fete (deci părăsit de sufletul "proprietar" al acesteia), după care cele două fete (acum locuite fiecare de câte un singur suflet - unul uman, celălalt extraterestru) rămân prietene şi, mai mult, oamenii din "rezistenţă" învaţă să convieţuiască cu coloniştii/paraziţii în speranţa păcii şi a armoniei.

Firewall

Cine îşi mai aminteşte de zăpada şi frigul de acum doar o săptămână? Razele soarelui le-au topit complet, dar presiunea atmosferică scăzută, echinocţiul şi visele urâte ale babelor târzii continuă să bântuie populaţia României.
A fost Paştele catolic, iar ortodocşii au început a treia săptămână a Postului Mare cu ziua de 1 aprilie. De 1 aprilie, mă gândesc la plăcerea cu care fraţii, verişorii, compatrioţii noştri îşi pregătesc farse şi păcăleli, dar şi la oamenii naivi care, în urma unor păcăleli nu prea nevinovate, îşi pierd salarii, economii, sau chiar mici averi. Chiar în această zi, am fost sunat de mai multe ori de un escroc care, sub pretextul unor premii care mă aşteptau "cu braţele deschise", încerca să mă convingă să îi dau datele necesare pentru a mă jefui. În ultimii ani, am auzit tristele istorioare ale mai multor bătrâni care au fost acostaţi pe stradă de indivizi eleganţi şi manieraţi, care doar prin vorbe "meşteşugite" i-au făcut să scoată din portofele, din dulapuri sau chiar din conturi bancare sume mai mari sau mai mici (pentru fundaţiile şi acţiunile lor caritabile, pentru diverse colete care îi aşteptau la poştă ş.a.m.d.). Astfel de "oameni" au furat de la bătrâni, convingându-i să-i invite în casele lor şi chiar să le aducă un pahar de apă, timp în care ei scotoceau prin sertare şi dulăpioare.
De aceea, 1 aprilie nu mi-a sunat niciodată bine: este ziua în care mulţi campioni la amăgiri şi goange se simt "ca peştii în apă".



Dar vreau să leg această introducere, nu ştiu în ce fel, de un film văzut recent la tembelizor - Firewall (S.U.A. 2006, r.: Richard Loncraine). Cu un titlu şi scenariu tehniciste, filmul ne ţine în corzi mai ales datorită lui Harrison Ford, charismaticul actor american care de 3 decenii joacă numai în roluri principale (ultimul rol secundar a fost în Războiul stelelor - Întoarcerea cavalerului jedi). Firewall îmi "scăpase" la cinema, iar acum l-am văzut ca pe un thriller de acţiune nouăzecist, pe filiera Frantic -  Patriot Games - The Fugitive -  Prieten si dusman (OK, Frantic e din '88).
Familistul Harrison trebuie să înfrunte o haită de răpitori şantajişti, care i-au sechestrat familia pentru a-l forţa să transfere sume mari din banca la care lucra ca specialist IT! Schema e destul de asemănătoare cu ce am văzut în Die Hard: With a Vengeance, o diferenţă între personajul McClane (Willis) şi Jack Stanfield (Ford) fiind pregătirea profesională (Stanfield e un... intelectual). În Die Hard 1, chiar soţia poliţistului John McClane era ostatică, iar acest fapt i-a alimentat îndârjirea cu care stârpea teroriştii.
Americanii iubesc personajele care iau frâiele acţiunii în mâini, care omoară înainte de a fi omorâţi şi fac tot posibilul pentru a-şi apăra "neamurile". Mai toţi aceşti protagonişti, chiar dacă sunt "simplii" IT-işti, au permis de port-armă şi câte un pistolet ascuns prin casă. Poliţia e neputincioasă, paralizată de ameninţarea teroristă, iar eroii reuşesc să ţină piept tuturor răufăcătorilor (în Firewall, Harrison Ford execută vreo 4 persoane, destabilizează sistemul informatic al băncii unde lucrează şi îşi brutalizează şeful, iar poliţia apare abia la sfârşitul filmului!). Într-o lume în care răii se ascund sub multe "pături" de tehnologie, este din ce în ce mai greu să le dovedeşti vinovăţia, cu atât mai motivată fiind acţiunea unor justiţiari de tipul Willis/ Ford.
Există o mare dorinţă de a ne pedepsi duşmanii, iar această dorinţă ne apropie de ei. Dorim răul poate la fel de mult ca cei răi, deci suntem oare mai buni? Aceasta e singura dilemă filosofică rămasă în urma eforturilor lui Harrison, sau Bruce. Ei nu par a deveni mai înţelepţi nici la bătrâneţe (vezi eşecul continuării forţate a seriei DH). Iar noi - să ne consolidăm firewall-ul împotriva atacurilor de pe internet, de prin telefon, dar mai ales împotriva răului din sufletele noastre.

Eseuri cinematografice

Eseul a fost consacrat ca gen literar, dar e prezent şi în cinema. Filmele-eseu nu sunt nici documentare, nici ficţiuni, dar nici docu-ficţiuni. Acea poezie a imaginilor, acea suveranitate a subiectivităţii le face inclasabile şi seducătoare.
Omul cu camera de filmat (U.R.S.S. 1929), realizat de Dziga Vertov şi montat de soţia lui, Elizaveta Svilova, este unul dintre primele eseuri cinematografice, analizat în şcolile de film şi comentat în cercurile de "kinosseuri". Sub pretextul unui experiment, Vertov visa la crearea unui limbaj cinematografic absolut, deci internaţional, bazat pe separarea totală a filmului de limbajul teatrului, sau al literaturii (respingerea elementelor de limbaj "împrumutate").
Orice "om cu cameră de filmat" are tentaţia eseului, aşa cum mulţi dintre copii, cu pensula sau creionul, savurează desenul sau poezia. Aparatul de filmat nu îţi dă aceeaşi libertate pe care o ai în faţa unei hârtii goale, dar oferă ocazia de a selecta liber, de a decupa (şi fixa) din realitate crâmpeiele preferate. Apoi, montajul oferă bucuria de a le cola în voie.

Trupul nostru nu poate călători în 2 ore prin zeci de ţări, de pe şapte continente, sau prin spaţiul cosmic, dar mintea noastră poate. La fel şi ochiul aparatului de filmat cu peliculă de 70mm. Această performanţă a fost căutată de echipa lui Godfrey Reggio în fabuloasa serie Qatsi (Koyaanisqatsi - 1982, Powaqqatsi - 1988, Naqoyqatsi - 2002). Lungmetrajele lui Reggio nu sunt noutăţi (merg, poate, pe direcţia deschisă de capodopera mută Berlin: Symphony of a Great City - Germania 1927), dar au împins genul pe culmi noi.
Ca şi Vertov, sau Ruttmann, autorul Simfoniei, cineastul american Godfrey Reggio preferă doar sunetele de ambianţă şi muzica lui Philip Glass. Nu adaugă voice-over, nu foloseşte dialoguri. Imaginile în mişcare vorbesc, iar "cuvintele" lor sunt copleşitoare: nori curgând peste munţi, apele cascadelor plonjând în abisuri, râuri de maşini pe şosele întortocheate, râuri de oameni, râuri de lumini colorate. Qatsi vine din limba nativilor nord-americani Hopi, însemnând viaţă: viaţă dezechilibrată, viaţă în transformare, viaţă ca război (ultima temă a fost sugerată de conflictele din Yugoslavia, atacurile din NY - World Trade Center şi Irak, la trecerea dintre milenii - vezi Naqoyqatsi, despre care am mai scris pe blog).
Operatorul lui Koyaanisqatsi - Ron Fricke - a mers pe urmele lui Reggio şi s-a apucat să regizeze el însuşi câteva filme în acelaşi stil - imagine plus muzică, punând mai mult accent pe spactacolul vizual. Ideile nu întârzie să se ivească la ciocnirea dintre cadre, dar preocuparea pentru montaj nu este la fel de evidentă ca în seria Qatsi.
Fricke este fascinat de tehnica de filmare, de mişcări de aparat, traiectorii şi de time-lapse. Time-lapse e procedeul prin care se "trage" câte o fotogramă la un minut, o oră, sau mai mult, dintr-un unghi fix, sau mişcând discret aparatul în acest interval, pentru a obţine efectul de trecere rapidă a timpului (aşa sunt filmate etapele unor construcţii, creşterea unei plante, norii zburând pe cer etc). Time-lapse în fotografie merge mult mai departe, aşa cum vedem şi în faimoasa suită a lui Mihai Stănescu, care şi-a fotografiat fiica în faţa aceluiaşi zid de cărămidă anual, timp de 24 de ani!
Ron Fricke a construit un întreg eseu pornind de la acest efect - Chronos (1985), o plimbare (terestră, dar şi aeriană) prin locuri încărcate de istorie, care rezistă cu eroism trecerii secolelor şi chiar mileniilor!



Sub influenţa celor de mai sus, m-am apucat şi eu de "eseuri". În 2008, am terminat de montat Bucureştiul trăieste!, un scurtmetraj "despre feţele ascunse ale capitalei României, imediat după aderarea la Uniunea Europeană (ianuarie 2007). Trecut şi prezent, kitsch şi valoare, limuzine şi cerşetori, sticlă şi beton versus clădiri vechi cu ziduri scorojite, care ne duc cu gândul la anii '30 sau la Veneţia, toate acestea generează o energie specială, compun o faţadă eclectică. Am încercat să observ faţada şi să simt energia. Rezultatul a fost montat din peste 10 ore de material brut, filmat în 12 luni, 4 anotimpuri şi cel mai torid an din istoria României" (am scris eu despre acest film).
Bucureştiul a fost proiectat la ICR în noiembrie 2008, fiind prezentat de Viorica Bucur alături de Generația Desenelor Animate. Filmul "surprinde oraşul într-un puzzle de imagini plin de fantezie. Capitala văzută de Alexandru Stănescu palpită. Are părţi bune şi rele, este atrăgătoare chiar dacă e plină de necunoscute: personaje stranii, ziduri sparte, blocuri părăsite" (scriau cei de la ICR).  
Bucureştiul trăieste! nu este de găsit integral pe internet, însă versiunea sa lungă (aprox. 59 min.), da! Este vorba despre o premieră absolută: Bucureştiul uitat, unde găsim multe secvenţe inedite ("tăiate" din Bucureştiul trăieste!), precum cea a demolării Ministerului Industriei constructoare de maşini, sau cea a jucăriilor ("navelor spaţiale") abandonate din Parcul Moghioroş. Subtitrat în engleză.     

 

Hansel, Gretel şi Arnold: interzişi minorilor

Am fost la Băneasa, în faimosul Digiplex de acolo, pentru a vedea filmul Hansel & Gretel: Witch Hunters (Germania - S.U.A. 2013). Am mers cu un nepoţel de 12 ani, care a dorit neapărat să vadă acest film.
La casă am fost avertizaţi că filmul e interzis minorilor! Am rămas blocat. "Tipule, hai să luăm de la altă casă de bilete!", insista piticul. Am făcut cum m-a îndemnat, fără să-l mai las pe copil să se arate. Degeaba! Tot l-a ochit "tipul" care rupea biletele, la intrarea în sală. "E interzis copiilor sub 18 ani". "OK, zic eu, dar e responsabilitatea mea". "Nu ne înţelegeţi", spune omul de la intrare, "trebuie să vorbim cu conducerea cinematografului, altfel ne trage la răspundere CNA-ul". Până la urmă, ne-a lăsat să intrăm cu copilul la film.
Această întâmplare m-a făcut, pe de o parte, să cred că România a progresat niţel. Când eu aveam 12 ani, nimeni nu mă oprea să intru la filme nerecomandate copiilor. Mai mult, acestea erau difuzate de la 8 seara pe posturi de televiziune (nu dăm nume!). Atunci, filmele interzise erau mult mai violente, mult mai întunecate, sau poate mă înşel.
Pe de altă parte, cum lansezi pe marile ecrane un film distribuit de Paramount Pictures şi Metro-Goldwyn-Mayer şi îl interzici minorilor? De ce să reinventezi un basm, atât de cunoscut, într-o formă atât de violentă? Nu oferă crunta realitate atâtea alte subiecte pe gustul publicului matur, însetat de sânge? 

 În paralel cu acest "basm horror", la Digiplexul menţionat rula şi noul film cu Arnold - The Last Stand (S.U.A. 2013). Arnold, culturistul ale cărui multe filme erau de o violenţă extremă, iar elevii (minorii, în general) le adorau, s-a întors la actorie după "vacanţa" de aproape 10 ani, pe care a petrecut-o ca guvernator şi pe care a încheiat-o ca divorţat. Deşi îmbătrânit şi (poate) mai vulnerabil în urma evenimentelor din viaţa personală, este încă "greu de oprit" (are deja 7 proiecte "pe rol").
Lansarea filmului The Last Stand a ocazionat o expoziţie de "memorabilia": afişe de film, fotografii, obiecte "rare" (zic organizatorii, dar tot "rare" erau considerate şi exponatele din restaurantele Planet Hollywood, deşi se repetau de la Paris, la Los Angeles). Am admirat cu nostalgie prima ediţie laserdisc din lume, lansată pentru Terminator 2, m-am distrat privind banii roşii ("marţieni") din Total Recall, sau autobiografia care poartă acelaşi nume (o fi cumpărat drepturile de autor?).