Cu bucurie am aflat astăzi că cele 3 scurtmetraje pe care le-am trimis în preselecţia Festivalului Online Spune pe scurt au fost selectate pentru ediţia din acest an. Din păcate, nu voi putea participa şi la Talentcamp-ul organizat la Râciu, dar sper să ajung la proiecţiile filmelor din concurs pe terasa Clubului Fabrica (Bucureşti) sâmbătă, 19, şi duminica, 20 iunie de la ora 22:00. Cei interesaţi sunt aşteptaţi pe terasă !
De câteva zile, studiile mele pe teme cinematografice pot fi citite şi pe noul site de film - Şcoala de cinema.
De asemenea, recomand un scurtmetraj documentar nou, realizat în cadrul unui masterat în Franţa, de către cândva colega mea de servici Gabi Şulea (fostă "vedetăa" a filmului Generaţia Desenelor Animate). Filmul intitulat sugestiv Les Enfants De L'Avenir Radieux ne aminteşte (şi el, pentru a câta mia oară în ultimii ani ?!?!) de copilăria "comunistă" a multora din foştii şoimi şi pionieri ai patriei. Tema centrală e şcoala în "Epoca de Aur", iar munca de documentare este lăudabilă. Bravo, Gabi !
Ca şi Pif sau Rahan, despre care am vorbit recent, Jean Michel Jarre este o vedetă franceză din copilăria mea post-comunistă. De pe tarabele de la Romană (vis-a-vis de Cinema Studio), tata mi-a cumpărat pe la începutul anilor '90 primele mele casete audio - Les Concerts en Chine. Deci Jean Michel Jarre este primul muzician din colecţia mea personală, fapt pentru care îi port o stimă imensă (vezi în colajul de mai sus coperta unei casete-pirat din 1991 cu piese din albumul Images). Îl număr în galeria artiştilor mei preferaţi, pentru că nu este doar un compozitor, "performer" şi producător muzical de înaltă ţinută, ci înainte de toate Jarre este un artist. Aseară am avut plăcerea de a fi prezent la concertul polivalentului Jarre la Polivalenta din Bucureşti. A fost al doilea concert de pe teritoriul ţării noastre, după Oxygene (2008). Intitulat la noi All In One Show, concertul din acest an se înscrie în turul mondial "2010", care omagiază simultan şi celebrul sequel literar al lui Arthur C. Clarke - 2010: Odyssey Two. Clarke era fan declarat al muzicii lui Jarre încă dinainte de a scrie acestă carte. Am fost uimit să aflu recent că Jean Michel Jarre, fiul celebrului compozitor de muzică de film Maurice Jarre, care şi-a părăsit fiul (emigrând în S.U.A.) pe când acesta avea 5 ani, deţine 4 recorduri Guinness (1979 - Paris, Place de la Concorde, 1987 - Huston, 1990 - Paris, La Defense, 1997 - Moscova) pentru cea mai mare audienţă din istoria concertelor live. Ieri, amărâta Sală Polivalentă din Bucureşti (care acum câţiva ani părea mai spaţioasă) abia dacă era populată de un public trecut de prima tinereţe (plus câţiva pensionari curioşi). Scaunele goale de la parter (evaluate la peste 600 de lei locul!) au aşteptat vreo 40 de minute începerea show-ului, iar după altă jumătate de oră erau asaltate de spectatorii din tribune (care plătiseră doar 100 de RON pe bilet). Însă aceste "românisme" inevitabile nu l-au intimidat deloc pe Jarre, care cu generozitatea specifică interpreţilor de valoare a adresat mai multe complimente ţării noastre, de care se simte ataşat sentimental. La început m-a încercat o senzaţie de melancolie, privind spre scena plină de instrumente sofisticate, unde "tânărul" de 62 de ani cu părul tuciuriu (vopsit mai mult ca sigur) se zbenguia pe faimoasele sale ritmuri electronice în dorinţa de a "anima" publicul. Atunci am fost străfulgerat de o cugetare: "Cu de 20 de ani în urmă muzica asta însemna viitorul. Acum face parte din trecut!". Cu acest gând amar în minte am continuat să privesc spectacolul lui Jean Michel Jarre, care s-a dovedit, însă, impresionant. Acest pionier al genurilor electronic, synthpop, ambient şi New Age poate fi bunicul lui Yanni, Enya, Enigma, Moby, Röyksopp, Paul Van Dyk, Paul Oakenfold, sau Armin van Buuren. Jarre a devenit UNESCO Goodwill Ambassador în 1993, în 1998 a devenit primul artist-purtător de cuvânt pentru International Federation of the Phonographic Industry, iar în 2005 - ambasador pentru Hans Christian Andersen Bicentenary Festival. Spectacolele lui din marile capitale europene, din S.U.A., China, Egipt şi Africa de Sud au stabilit noi standarde pentru concertele live. Îl simpatizez atât de mult pe Jarre şi pentru calităţile de "magician" (şi "alchimist") al sunetelor, calităţi care îl aseamănă, dincolo de aspectul fizic, cu David Copperfield, pentru dorinţa de a forţa limitele echipamentelor electronice (vezi şi demenţiala "harfă din laser"), dar în primul rând pentru preocuparea lui faţă de mediul înconjurător. Ecologia, fauna sunt teme evocate în multe din piesele sale, care majoritatea sar de 7 - 8 minute. Lipsită de versuri şi de intervenţia inteligibilă a vocii umane, muzica lui Jarre se ridică din start peste barierele lingvistice, etnice şi mentale, invitând publicul la vis şi meditaţie, spre deosebire de ritmurile generate de epigonii foarte bine plătiţi din cluburile de azi. "Prin fuziunea sintetizatoarelor de tip analog cu tehnologia digitală de ultimă oră, a designului spectaculos de lasere şi a coregrafiei speciale a luminilor, Jean Michel Jarre a imaginat un show ce concentrează talentul său extraordinar de a crea evenimente unice. O experienţă senzorială completă care invită publicul să retrăiască pe viu emoţia unor piese ca Oxygene, Revolution, Chronologie, Magnetic Fields, Equinoxe sau Rendez-Vous". Comunicatul de presă citat mai sus descrie destul de bine ce am văzut aseară. Am părăsit Sala Polivalentă cu urechile înfundate şi cu piesa mea preferată neascultată: "Calypso", din albumul En Attendant Cousteau. Dar aşteptarea este întotdeauna răsplătită!
Ce nume eroic! Pe când copiam personaje de prin reviste pentru copii, cineva m-a întrebat dacă celebrul urlet RAHAAAAA! se termină cu N sau cu T ? Pe atunci cred că eram elev în clasele primare, nu ştiam să descifrez textele în limba franceză. Era începutul anilor '90, iar celebrele reviste Pif şi Rahan erau exportate masiv spre ţara noastră. Undeva prin zona Sălii Palatului era o tarabă cu reviste franţuzeşti, iar mai sus, spre intrarea în Cişmigiu (dinspre nisipar) era un chioşc cu BD-uri (Creature du marais, Arak, Sueurs froides, Hulk etc). Eram vrăjit de multe din aceste benzi desenate şi pentru că "veneau din străinătate". Rahan era un tânăr preistoric cu înfăţişare de hippie - plete blonde, zilnic bărbierit (!), sau poate era spân (?), colier de gheare la gât, slip din piele de... brontozaur etc. Blondul trecea prin aventuri care mai de care mai exotice, cu rinoceri, gorile, crocodili şi şerpi (toţi erau, bineînţeles, uriaşi). Prezenţa animalelor amplifica interesul cititorilor (infantili). Eu nu-mi amintesc să fi citit aceste benzi desenate. Savuram doar desenele lui André Chéret, pe care le şi copiam cu calc, sau punând o foaie albă lângă pagina revistei. De asemenea, nu-mi amintesc să fi stăpânit eu însumi vreo astfel de revistă, toate erau împrumutate, sau văzute acasă la alţii. Iată că ziarul francofil Adevărul, care de ceva timp tipăreşte cărţi (vezi inedita colecţie Jules Verne) şi DVD-uri într-o veselie, s-a gândit să re-lanseze colecţia Rahan pentru prima oară în limba română, începând cu Ziua Copilului 2010. Bineînţeles că s-au gândit şi la o strategie indigenă de marketing, prin care să păcălească părinţii copiilor care ar visa la safariuri prin Africa, să cumpere toate cele 26 de numere care urmează să apară alături de ziar până în octombrie. Cu piesele de puzzle din reviste trimise la redacţie se poate intra într-o tombolă pentru respectivele excursii. De parcă noi, nostalgicii, am cumpăra aceste Rahan-uri pentru a ajunge în Africa! Oricum, iniţiativa de tipărire a acestor BD-uri mult dorite pe vremuri este lăudabilă. Aşteptăm şi Pif-urile cu gadgeturi.
În ciuda situaţiei nasoale din ţară, reprezentanţii României la Eurovision s-au descurcat excelent. Piesa "Playing with Fire" s-a clasat pe locul al 3-lea din 25 de participante. Mai toţi vecinii noştri europeni au dat câte un punct, două României, deci rezultatul nu poate fi suspectat de "pilele geopolitice", des invocate în ultimele zile. Oricum, pe români nu îi vota nimeni doar pentru ochi frumoşi. Paula Seling şi coechipierul ei, care întâmplător (sau nu ?) e rezident în Norvegia, au muncit cu folos, iar al treilea loc pe podium, alături de Germania (I) şi Turcia (II) a fost binemeritat.
În altă ordine de idei, cu ocazia apropiatei zile de 1 iunie, salut apariţia în Adevărul a unui articol despre desenele animate "de pe vremuri".
Herăstrău era singurul parc din Bucureşti unde puteau fi admiraţi păuni. Erau mai mulţi, dar până spre sfârşitul anilor '90, cred, au mai rămas doar doi păuni (mascul şi femelă ?) foarte decrepiţi. "Extincţia" lor a fost inevitabilă, dar iată că după mult timp păunii s-au întors în parcul nostru. De prin martie-aprilie am depistat amplasarea a două cuşti proaspete cu păuni, una la Expoflora, alta la "Roata Mare". Mai multe şi mai mari decât mă aşteptam, păsările cu cozi în formă de evantai completează peisajul re-decorat al parcului şi nu sunt singurele achiziţii instrumentate, probabil, de nişte primari de oraş sau sector. Lacul Herăstrău a fost şi el "împodobit" cu felurite răţuşte şi lebede (câteva sunt chiar negre, iar aşa ceva nu se mai vede nici la Schönbrunn). Sper să le ţină Dumnezeu în viaţă cât mai mult timp pe meleagurile periculoase ale oraşului nostru.
De ceva timp, pe TVR Cultural au început să fie difuzate sâmbăta nişte filme documentare excepţionale pe teme cinematografice. În acest week-end am avut plăcerea să urmăresc Watch the Skies!: Science Fiction, the 1950s and Us (S.U.A. 2005, r.: Richard Schickel), un documentar despre SF-urile anilor '50 în America şi influenţa acestora asupra unor cineaşti de marcă - Steven Spielberg, George Lucas, Ridley Scott, James Cameron. Invitaţi să vorbească despre filmele copilăriei lor, regizorii Star Wars-urilor, Terminatorilor, ai ET-ului şi Alien-ilor au relatat experienţe inedite din vremea când SF-ul nu era încă un gen cinematografic, ci doar o distracţie de sâmbătă seara.
Mi-am petrecut câteva vacanţe în Grecia, tărâm legendar pe care îl preţuiesc, dar unde mă întrebam de fiecare dată oare de ce se închideau tarabele şi restaurantele la prânz, pentru vreo 2-3 ore de odihnă a angajaţilor ? Cum prospera această ţară în "zona euro" fără resurse naturale deosebite şi fără o dorinţă serioasă de a munci ? Doar prin turism şi comerţ mărunt ? De câteva luni, Grecia a intrat în colaps economic, iar acest pericol paşte şi alte ţări "surori", precum Portugalia şi România. Oamenii "ies în stradă" pentru drepturile lor pierdute, dar nu îşi amintesc de zilele în care au "frecat menta", în timp ce "leafa mergea" mai departe. În ţara noastră a fost anunţată micşorarea salariilor şi pensiilor în sistemul bugetar. Chiar dacă la stat se chiuleşte cel mai mult, nu este corectă taxarea unui singur segment din populaţie. În primul rând, s-ar fi impus taxarea "penalilor" care au "cârmit" ţara spre această situaţie. Nu mă refer doar la psihopaţii de la conducerea statului, ci şi la speculanţii din mediul privat, toţi gherţoii de ale căror gipane nu mai avem loc prin oraş.
În acest timp, fiul lui Warren Buffett (care este în Top 5 cei mai bogaţi oameni din lume), Peter Buffett, a lansat cartea "Life is What You Make it: Finding Your Own Path to Fulfillment", în care formulează "an old-world spiritual message for today's money-rich parents: teach your children values and do not give them everything they want" (Christine Kearney, Reuters, via Yahoo News). Nu mai găsim neobişnuită viziunea acestui fiu de miliardar, dacă aflăm că tatăl său trăieşte în contiunare într-o locuinţă veche de 3 camere, refuză invitaţii la evenimente mondene (unde ar da nas în nas, probabil, cu Paris Hilton) şi donează 85% din averea personală către Fundaţia Bill Gates ("to enhance healthcare and reduce extreme poverty globally"). Warren Buffett quote: "Oamenii fericiţi nu au cele mai bune lucruri, ci doar apreciază ceea ce au".
Soţii Kamprad la cumpărături
În cealaltă parte a lumii (Suedia), trăieşte alt miliardar modest - fondatorul IKEA, Ingvar Kamprad. La 81 de ani, Kamprad seamănă cu un pensionar de rând (vezi foto), chiar dacă este deţinătorul unei averi de peste 20 miliarde (!) de euro. Da, pare a fi un "scârţar" tipic din Occident. "Zboară cu companii low cost, conduce el însuşi un Volvo vechi de 15 ani, şi-a mobilat modesta sa casă aproape numai cu produse de la Ikea pe care, culmea, le-a asamblat chiar el. A recunoscut că şi-a concediat frizerul său la care apela de mulţi ani, după ce a descoperit că se poate aranja la un altul, mult mai ieftin. Recent, când a sosit la o gală pentru a primi premiul omul de afaceri al anului, bodyguarzii de la intrare au refuzat să-l lase să intre pentru că l-au văzut coborând dintr-un autobuz". Iată ce spune el despre bani: "Dacă încep să achiziţionez lucruri luxoase nu fac altceva decât să îi incit şi pe ceilalţi să facă la fel. Este important ca liderii să fie un exemplu. Mă uit la banii pe care i-aş cheltui pentru mine şi mă întreb dacă toţi acei clienti ai magazinelor Ikea ar putea să-şi permită aceasta. Din când în când, recunosc, îmi cumpăr câte o cămaşă frumoasă şi o cravată, plus mai mănânc pe la restaurant". Poate mai învaţă şi alţii (i.e. grecii, românii...) câte ceva de la aceşti "magnaţi", care s-au îmbogăţit mai mult din muncă decât din gargară.
Petrecuse cu chitara toată vara. Însă iată că-ntr-o zi când viforniţa porni, Greierele se trezi fără muscă, fără râmă, fără umbră de fărâmă. Ce să facă?…Hai să ceară la Furnică, pân’ la vară, niscai boabe de secară. -“Pe cuvânt de lighioană, voi plăti cinstit cucoană, cu dobânzi, cu tot ce vrei!…” Dar Furnica, harnică, are un ponos al ei: nu-i din fire darnică şi-i răspunde cam răstit: -Astă-vară ce-ai păţit? -Dacă nu e cu bănat. zi şi noapte am cântat pentru mine, pentru toţi… -„Joacă astăzi dacă poţi!”
