15 feb. 2013

Eseuri cinematografice

Eseul a fost consacrat ca gen literar, dar e prezent şi în cinema. Filmele-eseu nu sunt nici documentare, nici ficţiuni, dar nici docu-ficţiuni. Acea poezie a imaginilor, acea suveranitate a subiectivităţii le face inclasabile şi seducătoare.
Omul cu camera de filmat (U.R.S.S. 1929), realizat de Dziga Vertov şi montat de soţia lui, Elizaveta Svilova, este unul dintre primele eseuri cinematografice, analizat în şcolile de film şi comentat în cercurile de "kinosseuri". Sub pretextul unui experiment, Vertov visa la crearea unui limbaj cinematografic absolut, deci internaţional, bazat pe separarea totală a filmului de limbajul teatrului, sau al literaturii (respingerea elementelor de limbaj "împrumutate").
Orice "om cu cameră de filmat" are tentaţia eseului, aşa cum mulţi dintre copii, cu pensula sau creionul, savurează desenul sau poezia. Aparatul de filmat nu îţi dă aceeaşi libertate pe care o ai în faţa unei hârtii goale, dar oferă ocazia de a selecta liber, de a decupa (şi fixa) din realitate crâmpeiele preferate. Apoi, montajul oferă bucuria de a le cola în voie.


Trupul nostru nu poate călători în 2 ore prin zeci de ţări, de pe şapte continente, sau prin spaţiul cosmic, dar mintea noastră poate. La fel şi ochiul aparatului de filmat cu peliculă de 70mm. Această performanţă a fost căutată de echipa lui în fabuloasa serie Qatsi (Koyaanisqatsi - 1982, Powaqqatsi - 1988, Naqoyqatsi - 2002). Lungmetrajele lui nu sunt noutăţi (merg, poate, pe direcţia deschisă de capodopera mută Berlin: Symphony of a Great City - Germania 1927), dar au împins genul pe culmi noi.
Ca şi Vertov, sau , autorul Simfoniei, cineastul american preferă doar sunetele de ambianţă şi muzica lui Philip Glass. Nu adaugă voice-over, nu foloseşte dialoguri. Imaginile în mişcare vorbesc, iar "cuvintele" lor sunt copleşitoare: nori curgând peste munţi, apele cascadelor plonjând în abisuri, râuri de maşini pe şosele întortocheate, râuri de oameni, râuri de lumini colorate. Qatsi vine din limba nativilor nord-americani Hopi, însemnând viaţă: viaţă dezechilibrată, viaţă în transformare, viaţă ca război (ultima temă a fost sugerată de conflictele din Yugoslavia, atacurile din NY - World Trade Center şi Irak, la trecerea dintre milenii - vezi Naqoyqatsi, despre care am mai scris pe blog).
Operatorul lui Koyaanisqatsi - Ron Fricke - a mers pe urmele lui şi s-a apucat să regizeze el însuşi câteva filme în acelaşi stil - imagine plus muzică, punând mai mult accent pe spactacolul vizual. Ideile nu întârzie să se ivească la ciocnirea dintre cadre, dar preocuparea pentru montaj nu este la fel de evidentă ca în seria Qatsi.
Fricke este fascinat de tehnica de filmare, de mişcări de aparat, traiectorii şi de time-lapse. Time-lapse e procedeul prin care se "trage" câte o fotogramă la un minut, o oră, sau mai mult, dintr-un unghi fix, sau mişcând discret aparatul în acest interval, pentru a obţine efectul de trecere rapidă a timpului (aşa sunt filmate etapele unor construcţii, creşterea unei plante, norii zburând pe cer etc). Time-lapse în fotografie merge mult mai departe, aşa cum vedem şi în faimoasa suită a lui Mihai Stănescu, care şi-a fotografiat fiica în faţa aceluiaşi zid de cărămidă anual, timp de 24 de ani!
Ron Fricke a construit un întreg eseu pornind de la acest efect - Chronos (1985), o plimbare (terestră, dar şi aeriană) prin locuri încărcate de istorie, care rezistă cu eroism trecerii secolelor şi chiar mileniilor!



Sub influenţa celor de mai sus, m-am apucat şi eu de "eseuri". În 2008, am terminat de montat Bucureştiul trăieste!, un scurtmetraj "despre feţele ascunse ale capitalei României, imediat după aderarea la Uniunea Europeană (ianuarie 2007). Trecut şi prezent, kitsch şi valoare, limuzine şi cerşetori, sticlă şi beton versus clădiri vechi cu ziduri scorojite, care ne duc cu gândul la anii '30 sau la Veneţia, toate acestea generează o energie specială, compun o faţadă eclectică. Am încercat să observ faţada şi să simt energia. Rezultatul a fost montat din peste 10 ore de material brut, filmat în 12 luni, 4 anotimpuri şi cel mai torid an din istoria României" (am scris eu despre acest film).
Bucureştiul a fost proiectat la ICR în noiembrie 2008, fiind prezentat de Viorica Bucur alături de Generația Desenelor Animate. Filmul "surprinde oraşul într-un puzzle de imagini plin de fantezie. Capitala văzută de Alexandru Stănescu palpită. Are părţi bune şi rele, este atrăgătoare chiar dacă e plină de necunoscute: personaje stranii, ziduri sparte, blocuri părăsite" (scriau cei de la ICR).  
Bucureştiul trăieste! nu este de găsit integral pe internet, însă versiunea sa lungă (aprox. 59 min.), da! Este vorba despre o premieră absolută: Bucureştiul uitat, unde găsim multe secvenţe inedite ("tăiate" din Bucureştiul trăieste!), precum cea a demolării Ministerului Industriei constructoare de maşini, sau cea a jucăriilor ("navelor spaţiale") abandonate din Parcul Moghioroş. Subtitrat în engleză.     

 

7 feb. 2013

Hansel, Gretel şi Arnold: interzişi minorilor

Am fost la Băneasa, în faimosul Digiplex de acolo, pentru a vedea filmul Hansel & Gretel: Witch Hunters (Germania - S.U.A. 2013). Am mers cu un nepoţel de 12 ani, care a dorit neapărat să vadă acest film.
La casă am fost avertizaţi că filmul e interzis minorilor! Am rămas blocat. "Tipule, hai să luăm de la altă casă de bilete!", insista piticul. Am făcut cum m-a îndemnat, fără să-l mai las pe copil să se arate. Degeaba! Tot l-a ochit "tipul" care rupea biletele, la intrarea în sală. "E interzis copiilor sub 18 ani". "OK, zic eu, dar e responsabilitatea mea". "Nu ne înţelegeţi", spune omul de la intrare, "trebuie să vorbim cu conducerea cinematografului, altfel ne trage la răspundere CNA-ul". Până la urmă, ne-a lăsat să intrăm cu copilul la film.
Această întâmplare m-a făcut, pe de o parte, să cred că România a progresat niţel. Când eu aveam 12 ani, nimeni nu mă oprea să intru la filme nerecomandate copiilor. Mai mult, acestea erau difuzate de la 8 seara pe posturi de televiziune (nu dăm nume!). Atunci, filmele interzise erau mult mai violente, mult mai întunecate, sau poate mă înşel.
Pe de altă parte, cum lansezi pe marile ecrane un film distribuit de şi şi îl interzici minorilor? De ce să reinventezi un basm, atât de cunoscut, într-o formă atât de violentă? Nu oferă crunta realitate atâtea alte subiecte pe gustul publicului matur, însetat de sânge? 




 În paralel cu acest "basm horror", la Digiplexul menţionat rula şi noul film cu Arnold - The Last Stand (S.U.A. 2013). Arnold, culturistul ale cărui multe filme erau de o violenţă extremă, iar elevii (minorii, în general) le adorau, s-a întors la actorie după "vacanţa" de aproape 10 ani, pe care a petrecut-o ca guvernator şi pe care a încheiat-o ca divorţat. Deşi îmbătrânit şi (poate) mai vulnerabil în urma evenimentelor din viaţa personală, este încă "greu de oprit" (are deja 7 proiecte "pe rol").
Lansarea filmului The Last Stand a ocazionat o expoziţie de "memorabilia": afişe de film, fotografii, obiecte "rare" (zic organizatorii, dar tot "rare" erau considerate şi exponatele din restaurantele Planet Hollywood, deşi se repetau de la Paris, la Los Angeles). Am admirat cu nostalgie prima ediţie laserdisc din lume, lansată pentru Terminator 2, m-am distrat privind banii roşii ("marţieni") din Total Recall, sau autobiografia care poartă acelaşi nume (o fi cumpărat drepturile de autor?).