24 dec. 2007

Sarbatori Fericite !


Alex Stanescu de la cinekis.blogspot.com va ureaza La Multi Ani cu ocazia Sarbatorilor, Craciun Fericit, pace, bucurie si un an nou cu sanatate & prosperitate !

15 nov. 2007

Arhivele colegului TMC Catalin


Catalin Gherghe, colegul meu de la servici, mi-a incredintat niste fotografii ale amintirilor lui din copilarie. Iata-le, deci, intr-o compilatie de vestigii ale tranzitiei...

30 oct. 2007

Cautarea tineretii vesnice incepe in Romania


Aceasta este traducerea aproximativa a unui comentariu (publicat pe imdb) la adresa filmului "Youth Without Youth" ("Tinerete fara tinerete"), proiectat in avampremiera in Romania, la CinemaPro, in prezenta regizorului Francis Ford Coppola:

"A trecut ceva timp de cand nu am mai scirs pentru IMDb. Ma pot mandri cu faptul ca sunt prima persoana care comenteaza acest film remarcabil regizat de F.F. Coppola dupa o absenta de 10 ani. "Tinerete fara tinerete" nu este numai o abordare foarte personala a unei nuvele putin cunoscute de Mircea Eliade, dar si un omagiu adus culturii si civilizatiei romanesti. M-am simtit bine privind cum un regizor legendar precum Coppola a multumit, in seara proiectiei speciale de la Bucuresti, echipei si actorilor romani, precum si noua tuturor, "pentru Mircea Eliade". Am citit nuvela lui Eliade acum cateva luni si am considerat-o destul de anti-cinematografica, spre deosebire de alte texte fantastice precum "La tiganci". "Tinerete..." este o meditatie despre timp si relatia dintre memorie si identitate. Eliade a fost mult timp preocupat de tema "la vita est sueno" ("viata este vis"), asa cum proza sa ne poate arata. Coppola a fost si el preocupat de timp, vis si memorie in filme precum "Peggy Sue", "Dracula" si "Jack". Poate parea paradoxal, dar dincolo de cliseele horror si machiajul infricosator, "Dracula" este destul de asemanator cu "Tinerete". Regizorul italo-american este clar legat de Romantismul european si a incercat sa infuzeze o gramada de simboluri suplimentare (oglinda, luna pe cerul albastru-inchis al crepusculului, craniul etc.) unei naratiuni gata incarcate de simboluri.
Tim Roth este ideal in rolul lui Dominic Matei, batranul profesor care incepe sa intinereasca in urma unei lovituri de traznet. Restul numeroasei distributii contine in special actori romani bine cunoscuti. Iures isi joaca rolul cu eleganta, ca deobicei. Maria Lara e o actrita germana de origine romana, si interpreteaza rolul iubitei lui Dominic. Relatia dintre ei este dezvoltata cu suplete. Aproape de finalul filmului exista un moment superb de actorie (secventa din Malta), cand Dominic vrea sa se desparta de Laura ca urmare a efectelor distrugatoare pe care tineretea sa supranaturala le are asupra fizicului ei. Ambii actori sunt impresionanti in aceasta scena delicata.
Acest film a fost, una peste alta, o surpriza placuta pentru mine. Ma asteptam la mai mult conformism Hollywood-ian. Totusi cred in continuare ca departamentul imaginii a fost depasit de magnitudinea acestui proiect. Coppola ar fi trebuit sa reflecteze mai mult la alegerea sa in materie de director de imagine, caci munca lui Malaimare Jr. si mediul digital pur si simplu nu au fost suficiente! Realizarea acestui film a durat 2 ani, oricum! Atunci de ce nu s-a folosit film in loc de digital? Chiar sa fi fost o problema financiara la mijloc?
Acest film nu va fi apreciat de publicul larg, deoarece litaratura lui Eliade este restrictiva (daca nu esti familiarizat cu folclorul romanesc si cu filosofiile orientale nu prea poti gusta asa ceva). Defapt, nuvela lui Eliade are ca principala sursa de inspiratie unul dintre cele mai frumoase basme din toate timpurile: "Tinerete fara batranete si viata fara de moarte". Chiar daca nu esti roman, ar trebui sa il citesti! Iti va schimba perceptia despre timp si viata, asa cum Eliade l-a schimbat pe Coppola!"

15 oct. 2007

CONVENTIA DESENELOR ANIMATE




Am placerea de a va invita

SAMBATA, 27 OCTOMBRIE 2007, ORA 18:00
la Muzeul National de Arta Contemporana, Palatul Parlamentului, Calea 13 septembrie, Bucuresti,
pentru a vedea impreuna filmul
"GENERATIA DESENELOR ANIMATE",
proiectie urmata de discutii,

in cadrul CONVENTIEI NIJI KON (ANIME).


Cu prietenie,

Alexandru Stanescu

12 oct. 2007

5 regizori in 2005

Am revazut recent acest material pe care l-am realizat pentru Senso TV impreuna cu Rodica Mandache, prin decembrie 2005, dupa incheierea Festivalului National de Teatru (a carui editie din acest an va incepe luna viitoare?). Imi mentine inca atentia treaza si cred ca a iesit destul de bine, in ciuda lipsei de materiale fotografice si video de calitate. Citatele din Maniutiu si Gabor sunt memorabile (le-am si notat ca sa nu le uit).

17 sept. 2007

Intalnirea generatiilor... desenelor animate




Vineri seara am avut placerea si onoarea sa prezint in premiera filmul "Generatia desenelor animate" la ceainaria Carturesti, pe Bd. Magheru, in prezenta unor oaspeti de elita. Iata cateva imagini de la acest eveniment.


Pentru cei interesati, pregatim o noua proiectie la Muzeul Artei Contemporane (Casa Poporului), prin octombrie... I think.

6 sept. 2007

Pav, te vom iubi mereu...

Am aflat cu durere ca in cursul diminetii de azi, s-a stins din viata cel mai mare tenor al vremurilor noastre: Luciano Pavarotti. Ma intreb oare cand se va mai auzi o voce care sa ne poata unge inimile cu atata dulceata si miere...

Brysomme mannen, Den



Am vazut aseara un film care m-a facut sa ma gandesc mai atent la anumite tendinte ale cinematografului actual. "Brysomme mannen" (tradus la noi "Omul problema"), este un film norvegian, partial realizat in Islanda, despre un personaj care se "trezeste" adus cu un autocar gol (il transporta doar pe el), pe un taram straniu, cumva situat in afara timpului si spatiului geografic cunoscut, desi se vorbeste intr-o limba nordica si orasul in care tipul ajunge este integrat culturii si civilizatiei contemporane europene. Regizorul Jens Lien construieste o atmosfera de inspiratie suprarealista, preluand motive din utopiile cosmaresti "post-moderne", punctul de plecare fiind scenariul scris de Per Schreiner, care asaneaza tot ce tine de sentiment si umanitate intr-o descriere veridica a vietii. Rezulta un fel de "Brazil" prabusit din barocul expresionist-SF al lui Terry Gilliam in decorurile urbane "moarte", dar aseptice ale prezentului. Gasim aceeasi dorinta devoratoare a personajului central de a se desprinde din capcana vietii golite de semnificatii pe care o traieste, doar ca la Gilliam era vorba despre un sistem opresiv care atenta la libertatile fundamentale ale cetatenilor, pe cand aici toata lumea este libera, "prospera si fericita", insa defapt nimeni nu mai SIMTE nimic. Nu intamplator filmul se deschide cu cel mai grotesc sarut filmat vreodata in plan strans.
Exista cateva scene care invita la visare si la ceva... gandire. Una ar fi iesirea din metrou (unde are loc o scena horror) pe superba muzica a lui Grieg. Alta ar fi zidul strapuns de mana "Omului problema", in cautarea disperata a locului de unde razbateau singurele acorduri muzicale din oras, un loc luminos si primitor, o camera cu deschidere spre ceea ce "suna" ca o plaja udata de valurile marii. Singura interactiune cu aceasta "alta dimensiune", alternativa, a lumii insipide din film, se incheie cu ruperea unei bucati de placinta, pe care personajul principal o savureaza, in timp ce este smuls de niste "gardieni publici" in toale cenusii, din tunelul sapat in zid. Partea proasta e ca privind acest film indraznet, desi eram in fata unei alegorii acide, regaseam foarte multe elemente din cotidianul romanesc. Daca si in Romania oamenii au inceput sa renunte la sensibilitate si "sens", in favoarea bunastarii materiale, oare cum o fi in Norvegia? E clar ca efortul lui Lien este un avertisment destul de serios referitor la pericolele care pandesc "noua" umanitate.

5 sept. 2007

These guys know the way...


Priviti si minunati-va de acest dans cu placutze realizat in Coreea de Sud, vara asta!

8 aug. 2007

Gala desenului animat

Pentru cine isi aminteste de vremurile "bune" din "epoca de aur", iata genericele celebrei emisiuni "Gala desenului animat", puse la dispozitie prin amabilitatea doamnei Viorica Bucur. Mai multe despre aceasta emisiune indragita prin anii 70-80-90, in filmul "Generatia desenelor animate" - COMING SOON...

Deci
generic de inceput:



generic final:

30 iul. 2007

CHESTII din copilarie



Continuarea serialului "desene de cand eram mic"... De data aceasta puteti revedea imagini emblematice pentru mijlocul anilor '90. Caricatura cu Gorbaciov a aparut intr-un cotidian strain.

Telecinemateca 69


Genericul emisiunii "Telecinemateca", proiectat de Viorica Bucur in 1969.

DESENE din COPILARIE



Am fotografiat cateva desene d'ale mele de pe vremuri, utilizate si ca material ilustrativ pentru filmul "Generatia desenelor animate" - COMING SOON...

20 iul. 2007

"Roakari" capitalisti, arena comunista, organizare nazista



Cea mai longeviva trupa rock din istorie a sustinut recent cel mai grandios concert din istoria tarii nostre. Pe stadionul "Lia Manoliu", fost 23 august, unde Ceausescu obisnuia sa stranga pionierii la parade pe vremuri, s-au adunat acum 60 000 de spectatori printre care ma aflam si eu, undeva la granita dintre gazonul A si B. A fost una din cele mai cumplite experiente prin care am trecut. Dupa cum deja au vuit toate ziarele, apa a fost rationalizata in doze de 40 000 lei (vechi) paharul, vandute in 2 chioscuri ponosite de la intrarea pe gazon. Nici Hitler nu cred ca avea cinismul de a strange la un loc atatea zeci de mii de trupuri prostite de caldura si de sete, pe care sa le forteze sa-si lase rezervele de apa la intrarea pe stadionul unde urmau sa fie gazati in fum de tigari aprinse din plictiseala provocata de asteptarea agonizanta a mosilor de la Rolling Stones. Vorba lui Druschy, macar nazistii ii separau pe barbati de femei. Caldura a fost pur si simplu nimicitoare, iar pentru spectatorul de pe gazon, asteptarea in picioare, pentru aproximativ 4 ore, a insemnat o killareala nemiloasa a genunchilor si shalelor. Cand a inceput spectacolul roakerilor britanici, eram gata daramat. Totusi, a fost ceva spectaculos, nu zic nu, insa pretul platit a fost mult peste orice inchipuire. Concluzie : ba organizatori melteni ce sunteti, invatati de la capitalisti si altceva decat sa umflati banii amarastenilor pe berile voastre poshircite!!

14 iul. 2007

Inland empire



Se pare că orice cineast talentat care trece de 60 de ani începe uşor-uşor să o ia pe ulei, iar aceasta chestie se manifestă concret printr-o diminuare a interesului faţă de publicul care va privi opera sa. E ciudat că acesta atitudine îl apropie pe cineastul consacrat, trecut de apogeul creativităţii de începătorul fudul într-ale meseriei, care, deşi este încă un "nimenea", se consideră suficient de valoros şi versat încât să ignore acele detalii ale realizării unui film care alimenteaza interesul şi ataşamentul faţă de produsul finit.
E deja notoriu faptul că mediul digital face din ce în ce mai mare concurenţă tradiţionalei pelicule, iar acest fenomen are la baza în primul rând raţiuni financiare. Un film este un produs foarte scump, iar un film fără prea multe şanse de spargere a box-office-urilor nu atrage bună-voinţa caselor de producţie, care în vremurile noastre nu mai dau doi bani nici măcar pe un "auteur" ca Lynch, oricât ar fi el de "freak" şi "unique". Deci, mai mult ca sigur bugetul l-a forţat pe sa opteze pentru digital, însă halul în care arată Inland Empire mă face să cred că a ales un miniDV cu care se filmează cel mult vacanţa la iarbă verde a unei familii... Lucas "a tras" şi el în digital "Episode III", însă imaginea este full HD, limpede precum cristalul. Nu ma aşteptam de la Lynch la CGI-uri sau decoruri monumentale (ca în "Dune"), însă la un operator decent, care poate să "pună sharful" pe un obiect din prim-plan, sau să eclereze ca lumea un cadru, mă aşteptam.
Stilul acestui regizor este inconfundabil, însă "captat" pe un mediu ieftin îşi pierde elementul fundamental de expresie: atmosfera. "Inland..." pare un produs "Lynch", conţine toate coşmarurile şi tabieturile narative ale batrânului (uruiala industrială de pe fundalul sonor, muzica mormăitoare, chipurile schimonosite de groază, culoarele întunecoase, "teleportarea" haotică dintr-un spaţiu narativ în altul), o are chiar şi pe "vrăjitoarea" de Grace Zabriskie, într-una din puţinele apariţii interesante din film, însă nu reuşeşte să mă convingă. Eu personal sunt foarte intrigat de modul în care David Lynch îşi abordează actorii şi raman atent pe mai toată durata unui film de-al său. Dialogurile absurde şi decupajul aiuritor al acţiunii, felul în care aparatul de filmat "adoarme" pe câte un detaliu de pe figura unui personaj, sau din decor, reacţiile prelungi la câte o replica de genul "I can't tell if it's yesterday or tomorrow", sau "I'm not too keen on tommorow, and today's slipping by", mutrele actorilor aleşi pe sprânceană, care mai de care mai dubios distribuiţi (mulţi fiind chiar glorii căzute în uitare la Hollywood, gen Julia Ormond), toate acestea sunt trucuri pe care le utilizează cu ingeniozitate pentru a ţine treaz spectatorul în faţa unei "very boring THREE HOUR mess" (vorba unui comentator de pe Imdb).
Însă nu prea ţine... Subiectul cam reciclat din "Lost Highway" şi "Mulholland Dr." nu aduce prea multe noutăţi în "peisajul Lynch". Se pare că i s-a pus capsa pe Hollywood şi nu îi mai trece, iar fragmentele din "Rabbits" sunt pur şi simplu minute irosite. Există, totusi, momente bune în toată această încercare de vizualizare a unor coşmaruri, iar Laura Dern duce până la capăt un rol imposibil.
Scenele de dans sunt iarăşi super-haioase, inclusiv finalul abracadabrant. Nu plecaţi din sală pe genericul final (chiar daca simţiţi nevoia). Riscati să pierdeţi nişte figuranţi inediţi (atenţie la "omul cu butucul").

2 iul. 2007

COLECTIILE de jucarii ale lui DRUSCHY




In premiera pe tara, va prezentam figurinele, papushelele, tanchetele, casetele si tzestoasele pe care Druschy le tine ascunse in debara. Au iesit la iveala, pentru o sedinta speciala de fotografie care sa le scoata din bezna uitarii.

25 iun. 2007

Predeal 2007


Da ! Stiu ca m-am cam plimbat in ultimele wikienduri, dar a fost o magica redescoperire a unor locuri generatoare de nostalgii. Plimbandu-ma sambata asta pe Cioplea, am revazut cabanele unde fusesem cazat, alaturi de membri ai familiei, cu peste 10 ani in urma. Am alcatuit un mixaj in care se gasesc, printre alte instantanee ale timpului ruginitor, vreo doua vile din vechime, un local al jocurilor mecanice (salashul anticului "OZN") si niste brazi, dintotdeauna.

15 iun. 2007

Sinaia - iunie 2007


Am petrecut un week-end foarte nostalgic intr-una din statiunile copilariei mele: Sinaia. Plimbandu-ma pe stradutzele pitoresti de "pe Furnica", mi-am amintit de locuri si lucruri pe care le vedeam acum 10 ani, in peregrinarile mele. Incredibil, dar le-am gasit neschimbate.
Statiunea arata chiar mai bine si mai fresh ca niciodata (in ciuda constructiilor noi - majoritatea pensiuni, care au aparut ca ciupercile dupa ploaie).

news III


Ultimul si cel mai abscons episod de stiri (re-)mixate se afla pe YouTube. Autorul (io) va invita sa-l vizionatzi si sa-l comentatzi...

6 iun. 2007

Alta Sandy Belle !!!!


Dupa cum mi-a semnalat o cunostinta de pe net, muzica de pe genericul serialului de animatie "Sandy Belle" este prezenta si pe alt generic, respectiv al serialului "Occhi di gatto". Eu nu mi-l aminteam...

5 iun. 2007

News mix part...


Din nou stiri pe... muzica

Sibiu 2007


Am petrecut cateva zile in capitala culturala a a Europei - Sibiu. Inchiderea Festivalului International de Teatru a fost cu adevarat spectaculoasa - artificii care au durat peste 20 de minute la finalul unui concert bestial IRIS & Friends.

16 mai 2007

Sonnet


Vasile Voiculescu a scris, realizand un arc peste secole si culturi, niste replici minunate la Sonetele lui Shakespeare. Pe unul dintre acestea l-am ilustrat cu imagini fotografiate prin Bucurestiul anilor trecutzi.

Prospaturi pe YOU TUBE



Pentru inceput, cateva imagini inedite filmate in subsolurile infricosatoare ale Casei Scanteii (imagini SONY T1 digital photo camera).

9 mai 2007

Babarotti & friends


Este una din cele mai cantate arii ever. Ilustreaza cu eleganta tragismul in "Killing Fields" (1984) sau elegia din "Mar adentro" (2004), precum si alte secvente memorabile. Eu personal am ascultat-o de sute de ori si ma declar un addict neputincios in fata ei : "Nessun Dorma", din "Turandot" de Puccini. Enjoy the Pavarotti & Friends version.

25 apr. 2007

Lorre si Mads



Pentru cei care credeau ca ultimul Bond (respectiv primul din seria literara) - "Casino Royale", a fost adus pentru prima data pe ecran in 2006, iata ca inca din 1954 romanul lui Ian Fleming a fost adaptat pentru televiziune.
Am vazut ieri pe MGM (care, by the way, e un post foarte interesant unde gasiti tot felul de raritati, never before shown on Romanian TVs) acest "live TV play" si m-am distrat pe cinste comparandu-l cu blockbusterul anului trecut. Singurul element cu adevarat notabil din acest Bond primitiv ramane "Le Chiffre" interpretat de Peter Lorre. Greu de spus daca era mai bine decat Mads Mikkelsen in 2006, cert e ca era mult, mult mai lent.

23 apr. 2007

Breaking the WALL


Lucrez in 2 locuri acum, iar timpul pentru citit, vazut chestiile care ma intereseaza cu adevarat a devenit foarte scurt. Poate si datorita faptului ca experimentez acest program de 12 ore de lucru/ zi am empatizat foarte usor cu mesajul filmului "Pink Floyd - The Wall", pe care l-am vazut in sfarsit, recent, pe ProCinema. Comentariul lui Cristian T. Popi a cam lasat de dorit, accentuand in special imaginile despre care se discuta tot timpul. Este interesant de remarcat, insa, magia animatiei care completeaza imaginile filmate, si in special morphingurile avion-pasare de prada, care se arunca in picaj asupra orasului insangerat. Filmul marcheaza un alt capitol in evolutia crizei existentiale, identitare a occidentului post-belic, criza ale carei ecouri intarziate au ajuns in sfarsit si la noi.

15 mar. 2007

Lucas prezinta


Cea mai de succes chroma din cariera mea de student se bazeaza pe cea mai faimoasa scena dramatica SF din cinematografia americana.

14 mar. 2007

Alex MIX 2



Ma gandeam ca fanilor acestui blog li s-a facut dor de figura mea, deci...iata o noua compilatie... BEST OF ME.

DC ride


Uitasem de acest filmuletz tare din Bethesda, Washington DC.

Peter is back


Pe recent descoperitul "ifilm", care chiar face concurenta YouTubului, am dat de acest trailer haios la un film pe care-l astept cu nerabdare pe ecranele noastre : "Venus". Peter O'Toole la 75 de ani, gata sa atenteze pentru a opta oara la Oscarul pentru interpretare, umflat in final de... Forrest Whitaker. Vorba moshului: "Someone else took it !". Hope & love never die.

Photo.net



Poate nu stiati de acest site coplesitor dedicat fotografilor pasionatzi.

12 mar. 2007

morgenstimmung



Sunetul muzicii lui Grieg deschide prima mea incercare de animatie cu plastilina...

Atacul extraterestrilor de la botez



Plecand de la niste fotografii cumparate de la anticariat de proful nostru de animatie, am pus cap la cap o scurta animatzie SF.

Cutezatorul



Inspirat de Matei Stoicovici, operatorul din spatele "Mingii", am purces la realizarea unui scurt-scurt filmuletz de animatzie clasica. Asta tot prin 2002.

11 mar. 2007

RegiMORPH



Cei mai importanti regizori ai ultimilor decenii din cinema se intalnesc intr-un morphing realizat pe "Elastic Reality", prin 2003... I guess.

Colectiv animat



Din seria filmelor mele din facultate, am recuperat un exercitiu de animatie de care nici macar protagonistii nu cred ca isi mai amintesc.

Mingea


Din seria "filme de ieri si de azi puse pe YouTube", va ofer in deschidere "Mingea", realizat in 2003. Scenariul si regia: AlexS, dupa o idee de Andrei Cavassi. Imaginea si camera : prestigiosul operator, jurnalist, filosof si poet... Matei Stoicovici.
Vote for it on YouTube.

28 feb. 2007

The Eighties

Cautand pe net ceva legat de "Movies of the 80s", am dat peste acest site haios : "From the 80s.com"

La capitolul "History", puteti citi despre aparitia internetului in 1983, descoperirea epavei Titanicului in 85, a 100-a aniversare a statuii Libertatii in '86, caderea zidului Berlinului in '89...
Este vorba despre un deceniu fara de care noi nu am fi existat.

Tineretea vazuta dinspre batranetze


TINERETE FARA TINERETE este printre ultimele opere beletristice scrise de Mircea Eliade (la sfarsitul anilor '70). In curand, cineastul american Francis Ford Coppola va finisa o adaptare cinematografica a nuvelei fantastice.

"...am dat de acest text pe care il vanez de cand am auzit ca filmul lui Coppola a inceput sa fie turnat in Romania, pe raftul bibliotecii nasei mele de botez, in timp ce eram la ziua dansei. Este o editie saracacioasa, tiparita pe hartie d'aia reciclata, ramasa de pe vremea lui 'Ceasca, aparuta in februarie 1992, imediat dupa ce implinisem eu 10 ani. (...)
A fost o experienta interesanta sa parcurg acest text prost tiparit, care in sine este greu de urmarit chiar si pentru un impatimit al prozei fantastice a lui Eliade. Fiecare propozitie este impanzita de referinte la autori si lucrari dragi lui Eliade, care sare de la una la alta intr-un halucinant "surfing" prin literatura universala din toate timpurile. Cu acest stil "seherezadic" eram bine familiarizat, inca de cand cu nuvelele din culegerea lui Sorin Alexandrescu (editata spre sfarsitul anilor '60, cred), pe care le-am devorat fascinat. "Pe strada Mantuleasa" este, de asemenea, o mostra de proza fantastica extrem de alambicata, "not for all tastes" - clar, dedicata celor care se pot lasa dusi de valurile iscate de memoria uluitoare a autorului, fara sa se teama de un tzunami. Desi acest tzunami de informatii, date si personaje ameninta sa se pravaleasca peste mintea coplesita a cititorului spre finalul nuvelei, Eliade rezolva totul fara sa depuna, practic, nici cel mai mic efort de a descalci ghemul naratiunii. La fel de surprinzator ca tot ce i-a precedat, finalul nu se sinchiseste nici macar sa ne raspunda la intrebarea daca totul a fost un vis sau nu. E greu de spus daca mai exista vreun autor in limba romana care sa se poata apropia de problematica visului si a memoriei cu dexteritatea si nonsalanta cuceritoare a lui Eliade. Dialogurile exterioare si cele interioare ale personajelor se succed, se intrepatrund cu informatii tasnite parca direct dintr-un jurnal intim al autorului, care se scrie in paralel cu fictiunea din nuvela. Fiecare din gramada de personaje care intra si ies din cadru fara avertisment, pare o alta bucatica din puzzle-ul inepuizabil al scriitorului, care isi reconstituie, fraza cu fraza, momente fugitive pe care ochiul sau le-a fotografiat de-a lungul unei vieti nelinistite si nelinistitoare.
Timpul este, intr-adevar, locul comun pentru Eliade si Coppola. A tunat si i-a adunat! Nu intamplator traznetul deschide aceasta meditatie tarzie a lui Eliade asupra tineretii si batranetii, asupra mortii si nemuririi. Electricitatea, regina lumii in care astazi ne desfatam, stapana visurilor noastre comune, transmise prin cabluri de fibra optica, prin tuburi cinescoape sau plasme, LCD-uri sau videoproiectoare, generatoarea primordiala a oceanului de pixeli si wave-uri in care ne balacim extaziati, este in viziunea nuvelei in discutie, sursa contemporana a unei prelungiri misterioase a vietii, dar nu a vietii in general, ci a tineretii, acea parte solara a vietii. Banuiesc ca maestrul hollywoodian a fost cucerit pe loc de idee, de vreme ce il obsedeaza de cand cu "Peggy Sue Got Married", continuand cu "Dracula" si "Jack", filmele in care intoarcerea in timp spre tinerete constituie o tema comuna. Chiar si in seria "Godfather", timpul care trece pare a fi o supratema discreta, chiar daca nu este conturata definit. Cum priveste Coppola, la cei aproape 70 de ani ai sai, tineretea la care probabil viseaza sa se intoarca daca nu prin electricitatea traznetului, macar prin puterea cinematografului de a manipula timpul, ramane sa vedem in mult-anticipata (post-)productie care se apropie, banuiesc, de sfarsit..."


Fragmente dintr-un mail - ianuarie 2007

26 feb. 2007

HE MADE IT, finally !




Cel mai nedreptatit cineast american al ultimilor 20 de ani a fost, in sfarsit, cadorisit cu Oscarul la care viseaza de atata timp. Zic "cadorisit", pentru ca nu este un premiu pentru cel mai bun film ("The Departed" nu este cu nimic mai bun decat "Taxi Driver" sau "Goodfellas"), ci pentru rabdare, perseverenta si talent de cursa lunga.

PS:
Thelma Schoonmaker


= al treilea Oscar pentru montaj cu "The Departed". E tare tipa.

21 feb. 2007

GOCIU CONNECTION



Vineri, 23 februarie ora 20, la "Project bar" din Bucuresti (vezi aici cum se ajunge acolo:

http://www.salutbucuresti.ro/planoras/swf_map.htm?-8422&-7260

) va avea loc o proiectie speciala de fotografii semnate Sorin Gociu, cineast temerar si nonconformist. Vi-l recomand cu caldura si confort...

17 feb. 2007

Life - war !






Naqoyqatsi

scris si regizat de Godfrey Reggio in 2002. Filmul provocat (mai mult ca sigur) de tragedia din septembrie 2001, care a marcat pe veci America, este a treia bijuterie din seria "Quatsi" (vezi anterioarele Koyaanisqatsi (1982) si Powaqqatsi (1988) ).
Halucinant, scanteietor si deloc tendentios, acest montaj de zile mari pe muzica serafica a lui Philip Glass va va pune serios pe ganduri cu privire la lumea in care traim azi.

9 feb. 2007

Bizarul Tim Burton si universul sau plastic




Se poate spune ca Tim Burton face parte din galeria regizorilor razboiţi cu Hollywood-ul. Crescut într-o familie de americani tradiţionalişti, micul Tim a evoluat într-o direcţie neaşteptatã. În loc sa îmbrãţişeze “visul american”, el s-a îmbrãcat în armura propriei imaginaţii pe care o alimenta prin intermediul televizorului. Astfel echipat, Tim a decis sã se apere împotriva infuziei de valori ce venea din partea parinţilor şi, de fapt, a întregii comunitãţi locale, care te accepta în mãsura în care i te asemãnai.

Copilul care “devora” desene animate vechi si filme de groazã a devenit curând angajat al Studiourilor Disney, unde a avut ocazia sã lucreze la un scurtmetraj de animaţie numit “Vulpea si câinele”

( “The Fox And The Hound” - 1980 ). Tim avea 22 de ani. Ca desenator, se poate spune ca trãia anii de aur ai creativitãţii sale. Cu toate acestea, postul de animator nu exploata suficient aceastã creativitate, iar Tim “pur şi simplu nu era material Disney” ( cum singur declara mai târziu ). Perioada colaborãrii la proiecte de animaţie bazate pe idei exterioare lui Burton s-a dovedit neprolificã pentru acesta. Din fericire, dupa ce a realizat doua scurtmetraje bazate pe propriile idei ("Vincent" si "Frankenweenie" - la inceputul anilor '80), un comedian l-a ales pentru a regiza un film despre personajul sãu preferat, şi iatã ca Tim a intrat în sfârşit pe platourile de filmare în calitate de regizor de lungmetraj fictiune. În 1988 a realizat filmul “Beetlejuice”, iar in 1989 - “Batman”. Acesta din urmã a marcat ireversibil cariera lui Burton, propulsându-l în rândul cineaştilor apreciaţi de la Hollywood.


“Coşmaruri cu gust de bomboane fondante”

Cinematograful l-a primit pe Burton ca pe un evacuat din tãrâmul animaţiei. Oferta de subiecte dedicate viziunii sale regizorale avea la bazã nu materiale rupte din realitate, ci de realitate.

“Batman” era o producţie grandioasã, bazatã pe celebrele benzi desenate create de Bob Kane. Burton a orchestrat cu eficienţã armata de cineaşti care a participat la realizarea proiectului. “Batman” ( “omul-liliac” ) e pseudonimul unui erou urban, din categoria lui “Superman”, care îşi dedica viaţa combaterii diverselor forme de criminalitate din oraşul în care trãia - Gotham City. Drama personajului este declanşatã de scindarea eului sãu, şi de aceea poate fi privitã ca o transpunere în arta pop a unei patologii tipice pentru americanul contemporan. Revoltat de ineficienţa cu care forţele locale trateazã flagelul criminalitãţii, dar, mai mult decât atât, supravieţuitor al unei copilãrii bântuite de uciderea parinţilor sãi într-un stupid conflict cu nişte huligani, maturul Bruce Wayne decide sã îmbrace în fiecare noapte costumul unui justiţiar nemilos. Ziua, deci, el este un reputat om de afaceri, iar dupã cãderea nopţii – un super erou a cãrui identitate este un mister atât pentru victimele pe care le salveazã, cât şi pentru poliţie, rãufãcãtori şi presã.

Concepţia plasticã a acestui ambiţios proiect se inspira in mare parte din atmosfera iradiatã de benzile desenate. Cadrul in care se desfãşura acţiunea - Gotham City - era un oraş sumbru, în care razele soarelui rãzbeau cu greu. Însaşi sigla studiourilor Warner, care guvernau producţia, apare la începutul filmului învaluitã într-un noian azuriu de nori ameninţãtori. Scenografia se baza, deci, în special pe culori reci şi tonuri închise. Ambianţa oraşului era plinã de rezonanţele New-York-ului de sticlã şi asfalt, ai cãrui locuitori par a fi nişte furnici gata de a fi strivite sub turnurile acoperite de ceruri. Vestimentaţia personajelor era, de asemenea, rece şi impersonalã. În acest decor, relaţiile dintre personaje rãmân la limita umanitãţii. Toate aceste coordonate l-au fãcut pe Tim Burton sã se simtã ca peştele în apã dirijând una din cele mai costisitoare producţii ale anului 1989. Filmul a devenit în scurt timp un succes de public şi a atras atenţia criticii.

Deja un cineast capabil de a-şi controla în mare parte proiectele, Burton a ales în 1990 drama unui alt personaj cu iz de legendã pentru a o transpune pe marele ecran : “Edward Scissorhands”

( “Edward mâini-de-foarfece” ). Asemeni anteriorului Batman, Edward este locatarul unui imobil sinistru - castelul în care fusese creat de pãpuşar. În rolul “creatorului” a fost distribuit Vincent Price - un idol al lui Burton. Pãpuşarul uitase sã creeze si mâini pentru copilul sãu. În consecinţã, acestea au fost înlocuite cu nişte foarfece. Desi hidoşenia foarfecelor înspãimânta pe vecinii lui Edward - locuitorii unui oraşel de la baza castelului, aceasta este eclipsatã de modul în care personajul utilizeazã neobişnuitele sale mâini. El “sculpteazã” cu ajutorul lor materiale precum copacii din curţile caselor, tufişurile, gardurile vii si… gheaţa. Burton a declarat cã “Edward este imaginea artistului care nu se poate integra în societate”. De fapt, acesta pare a fi cel mai personal film al lui Burton, deoarece reflectã în mare mãsurã aspecte ale personalitãţii pe care regizorul a încercat de-a lungul anilor sa le camufleze.

Cele câteva filme pe care Burton le adunase la activ spuneau deja foarte multe despre viziunea sa - una suficient de stranie pentru a intriga spectatorul de rând si destul de îndrãzneaţã pentru a capta atenţia specialiştilor. Era clar cã cineastul debarcat din corabia desenelor animate prefera personaje singuratice, minoritare, posesoare ale unor calitaţi care alimentau invidia şi intoleranţa celorlalţi, dar menite sã schimbe oarecum într-o demodatã, prafuitã, nostalgicã frumuseţe, urâtul din jur. Un inedit amestec de gotic şi provincialism contemporan predominã în fiecare cadru. Tentaţia lui Burton de a ironiza stilul de viaţã al americanului de rând este, de asemenea, evidentã. Arhitectura casutelor în care trãiesc personaje precum cuplul din “Beetlejuice” sau provincialii din “Edward” este stilizatã pânã la ridicol. Casa din “Beetlejuice” seam­ãnã cu reşedinţa familiei Adams. Dezvoltarea exageratã pe verticalã ( turnul casei ) trimite spectatorul cãtre zona goticului. Spre deosebire de aceasta, cãsuţele din “Edward” par a fi nişte apartamente de bloc aruncate pe o câmpie, dotate cu acoperişuri colorate strident.

Critica societãţii de consum a îmbrãcat din nou costumul justiţiarului nocturn în “Batman se întoarce” ( “Batman Returns” - 1992 ). Burton a multiplicat elementele despre care s-a crezut cã au avut cel mai mare impact la public : personajele negative şi gradul lor de nebunie, înalţimea clãdirilor, cantitatea de sânge, pirotehnie şi… zgomot. Burton a pierdut încercând sã îngroaşe aspectul comercial al filmului, însã a compensat pierderea prin îmbogãţirea aspectului plastic. Întoarcerea lui Batman este un festin vizual de inspiraţie exepresionistã. Gotham seamãnã cu un Metropolis colorat în bleu-marin, iar personajele sunt caricaturizate pânã la nivelul unor mãşti groteşti. Existã mai multã mişcare în cadru decât în prima parte, iar coregrafia scenelor de luptã este de-a dreptul delirantã. Filmul era dedicat în special copiilor, însã se pare cã forma finalã a filmului se apropia mai mult de coşmarul unui copil. Jucãrele inofensive în realitate cãpãtau pe ecran dimensiuni macabre ( vehicolul maleficului pinguin era o raţã uriaşã asemãnãtoare raţuştelor cu care se joacã copiii in cadã ). Filmul demola gloriile urbane americane una câte una : zgârie norul din care este aruncatã secretara ( femeie-pisicã în devenire ), super-market-uri în care criminalii se pot strecura cu usurinţã, declanşând haosul, petreceri de Crãciun transformate în atacuri teroriste. Toate personajele sunt deviate în zona patologicului ( singura excepţie fiind, poate, majordomul lui Bruce Wayne ). Însuşi Batman renunţã la statutul sãu de supererou anonim în finalul filmului, când îşi dezvãluie identitatea în timpul unei patetice confruntãri cu Femeia-pisicã. Burton izbutea o mare victorie împotriva schematismului hollywood-ian prin impunerea unei stilistici aparte. Din nefericire ambianţa terifiantã propusã de “Batman Returns” a redus drastic audienţa filmului.


Ce se poate întâmpla înaintea Crăciunului

În 1993, Tim Burton a produs, scris şi regizat “Coşmarul dinainte de Crăciun” ( “The Nightmare Before Christmas” ), un film plãnuit timp de 10 ani. În anii ’80, când Burton a cerut ajutorul studiourilor Disney pentru realizarea acestui lungmetraj de animaţie, a fost refuzat. Acum, studiourile s-au grãbit sã sprijine proiectul.

Rezultatul unei munci asidue de filmare cadru cu cadru a personajelor din plastilinã a fost nominalizarea la Oscarul pentru efecte vizuale. Dupa cum se precizeazã încã din titlu, filmul este despre un … coşmar, din nou dedicat copiilor. Întoarcerea lui Burton la prima sa dragoste - animaţia - a prilejuit o ultimã refulare a acestuia pe marele ecran. Regizorul ne arãta din nou partea întunecatã a sufletului sãu de copil, populatã de feluriţi monştrii, copaci desfrunziţi si clãdiri deformate. Dupa cum însuşi constata, Burton nu a realizat pânã acum nici un film cu adevarat “horror”. Nici mãcar “Sleepy Hollow” ( 1999 ), noua ecranizare a legendei cãlãreţului fara cap, nu este suficient de consecvent in pãstrarea caracteristicilor unui singur gen cinematografic. Filmul a fost distins cu premiul Oscar pentru scenografie. Atmosfera unei localitãţi americane de la sfârşitul secolului XIX a fost reconstituitã cu migalã, de la

clãdiri la peisaje naturale. Peste decorurile filmului planeazã şi de aceastã datã cromatica rece şi, alãturi de aceasta, o ceaţã ameninţãtoare. Spre deosebire de alte proiecte bizare, “Sleepy Hollow” suferã evident de tendinţe comerciale. Burton acceptã cu o neaşteptatã uşurinţã clişee atât la nivel de concepţie a scenariului literar ( la care a lucrat scenaristul controversatului “Seven“ ), cât şi - mai grav - la nivelul scenariului regizoral. Lucrul cu actorii, începând cu unul din preferaţii sãi - Johnny Depp ( alias Edward mâini-de-foarfece ) are ca efect conturarea unor personaje superficiale, lipsite de misterul si aura legendarã care erau cerute de naraţiune. Pânã şi personajul negativ, cãlãreţul care bântuia fãrã cap nopţile oraşelului paralizat de spaimã, rãmâne la nivelul unei sperietori isterizate. Filmul se remarca, totuşi, prin imageria naturalist-stilizatã ( cum o caracteriza unul din scenografi ) şi umorul negru britanic combinat cu ceva din umorul negru al lui Tim Burton.

Dupa 2000

Tim Burton a incercat sa se apropie de un repertoriu mai accesibil dupa "Sleepy Hollow". "Planeta maimutelor" omagiaza un clasic SF, iar "Charlie si fabrica de ciocolata" - un clasic al filmelor pentru copii. Burton nu se poate dezminte, insa, nici chiar daca ar vrea. Bizareriile de tot felul icarca imagine dupa imagine, iar decorurile si costumele filmelor sale raman fidele sensibilitatii autorului. Nu ma sfiesc sa-l numesc pe Burton un autor, pentru ca a avut "tupeul" sa ramana el insusi intr-un loc precum Hollywood-ul, unde "as long as you make money, you make sense".

Concluzii

Filmele lui Tim Burton susţin ideea cinematografului ca spectacol care nu trebuie luat prea în serios. În acelaşi timp, constituie o serie de creaţii inedite în peisajul Hollywood-ului inundat de viziuni plastice din ce în ce mai redundante. Sã-i urãm succes în continuare.


text din 2005, adus la zi

5 feb. 2007

Debut in lumea artei







In curand va avea loc vernisajul expozitiei de debut a Nadinei Pascariu, o buna prietena de-a mea. Va invit (din partea ei) pe toti, fanii inraiti ai acestui blog, sa participati la eveniment. Lucrarile ei sunt produsul unei sensibilitati speciale, care merita cel putin atentia voastra.

1 feb. 2007

pacocaLIPTO



Defapt,

APOCALYPTO,


regia Mel Gibson, premiera in S.U.A. - 2006
in Romania - 2007


Pe cat de frumoasa este aceasta fotografie, care ilustreaza efortul incredibil depus de Production Designerul Tom Sanders (si echipa sa de scenografi si pictori de costume), pe atat de fioros este filmul in care Mel isi arata, mai furibund ca niciodata, placerea de a vedea tone de sange si carne pe ... copaci (fiind in jungla). O munca la nivel vizual cu greu egalata de alt film realizat vreodata pe aceasta tema, distrusa pur si simplu de lipsa de masura a unui actor pe care il credeam si regizor. Absenta unei binemeritate nominalizari la Oscar pentru costume i se datoreaza pe deplin lui Mel. Rushinicaaa...

CACHÉ



Ca si alte filme ale sale (Funny Games, de exemplu), Cache este, pe de o parte, o joaca personala a lui Haneke cu inertia perceptiei spectatorilor, cu asteptarile si reactiile acestora, pe care austriacul le contrazice si le persifleaza permanent.

Pe de alta parte, e complicat sa privesti filmul lui Michael Haneke fara sa simti nici un fel de sentiment de vinovatie. Filmul ne ataca pe toti, pe diverse niveluri ale constiintei. Intr-adevar, la asta se pricepe foarte bine regizorul premiat la Cannes. Ca deobicei, maiestria regiei se vadeste atunci cand regia in sine este imperceptibila, iar toti actorii sunt atat de buni, incat nici nu poti alege dintre ei pentru a premia doar pe unul.

Despre ce e vorba in film ? Dar chiar conteaza ? Veti vedea ca pe la jumatatea filmului plotul initial se va dizolva in multe alte probleme, mult mai dramatice decat un scenariu cinematografic care se cere deslusit. Misterul filmului ramane oricum, cache. Cum reuseste Haneke sa ne panicheze gradat, doar prin simple intersectii (aparent) accidentale cu personaje episodice, prin simple schimburi de priviri, de replici (savant construite) si, mai ales, prin absenta muzicii, care nu ne poate pansa sub nici un chip nervii intinsi la maximum, ramane sa descoperiti pe cont propriu.

Prefer sa subliniez doar prezenta Juliettei Binoche, o intoarcere binemeritata in prim-planul atentiei cineastilor si cinefililor, a unui Daniel Auteuil incredibil si, last but not least, cateva minute de mare intensitate emotionala in compania unei actrite-unicat : Annie Girardot.

text scris cu ocazia deschiderii Festivalului Filmului European 2006

31 ian. 2007

ATHENEUL meu


A fost pe spatele bancnotei de 100 de lei, acum este pe cea de 5 (RON). A fost bombardat cu bombe naziste și cu mingi de fotbal, a fost ciuruit cu gloanţe teroriste şi străpuns de priviri fermecate. Pentru că a fost şi rămâne un simbol… fermecător.
Cine este şi de ce îl iubim ?


Parisul are Turnul Eiffel. Londra are Big Ben-ul. Noi avem Atheneul. Dacă pe englezi îi reprezintă o capodoperă barocã închinatã Timpului, orologiul care rămâne în urmã cu zecimi de secundă o dată la câteva decenii, tronând sobru şi flegmatic peste un Parlament rămas aproape neschimbat sute de ani, românii se bucură de acest Atheneu care a învins şi el, în felul său, ultimul veac. Ultimul, din mileniul II. Veacul cu 2 războaie devastatoare şi o revoluţie “în direct”.
 
1984-2004
Toate autocarele care ajung în Bucureşti trec, cel puţin o datã, prin faţa Atheneului şi a grădinii sale. Turişti de toate felurile şi naţiile se opresc pentru a analiza, fugitiv, aceastã bijuterie arhitectonică. Colonada ionicã, frontonul populat de porumbei, cupola barocă sunt elemente vizuale întipărite în memoria noastră comună. Clădirea proiectată de francezul Albert Galleron şi ridicată între 1886-1888, cu sprijinul cetăţenilor, la faimosul îndemn “Daţi un leu pentru Atheneu” (inventat de Constantin Exarhu), adăposteşte una din cele mai frumoase săli de concerte din lume. Minionă, elegantã, această sală circulară pictată de Costin Petrescu are o acusticã de invidiat, iar pe scena sa au trecut mari personalităţi ale muzicii: Enescu, Von Karajan, Celibidache, Mehta…
Pentru cei care o privesc în treacăt, grădina Atheneului este ceva obişnuit. Pentru mine, însă, care am trăit 20 de ani în preajma ei, este un loc fascinant. Nu există unghi al acestui mic parc pe care să nu-l fi cercetat. Nu există copac pe care sã nu-l fi chinuit puţin, smulgându-i frunze sau încercând să mă caţăr pe el.
Copil fiind, participam la diverse activităţi în cadrul grupului care bântuia zilnic parcul: escaladarea porţilor monumentale, până la “coarnele de berbec” din vârf, schimbul de surprize Turbo, concurs de scuipat la distanţe variabile, de pe treptele Atheneului, sau pereţica, pe porunci. Fie cã era vorba despre vreun meci, sau de vreo spectaculoasă partidã de badminton fără plasă, fie că cineva era atacat de vreun câine, (deşi se ştia că parcul câinilor turbaţi era Icoanei), dacă erai pe iarbă, erai mereu în centrul atenţiei. Spectatorii: în primul rând Eminescu, a cărui statuie serenă străjuia pajiştea (şi încã mai e acolo), iar apoi pensionarii de pe bănci, în aşteptarea concertului săptãmânal, sau în aşteptarea unor evenimente, oricare ar fi fost ele.
Din mijlocul parcului, se pot vedea, în unghi de 360 de grade, cu plecare de pe clădirea Atheneului, panoramare stânga spre dreapta: restaurantul Cina, Biblioteca Universitarã, Piaţa (fostă a) Palatului plus Palatul regal, parcarea Hotelului Athenee Palace (actual Hilton), începutul străzii Ştirbei Vodă, colţul cu Calea Victoriei, Hotelul Hilton, fundaţia Elias, Casa de Modă “Venus”, fostul Bistro Atheneu şi… blocul meu. Deci, evenimente se întâmplau în fiecare minut (nu la fiecare oră, ca la Realitatea TV), şi puteai avea acces la ele de pe o bancă, în timpul unei discuţii / bârfe.
La un sfârşit de an şcolar (printr-a-II-a, cred), am venit cu verişorii mei în grădina Atheneului şi ne-am pozat cu diplomele îmbrăţişate. Din medalioanele lor umbrite de coloane, Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Carol I ne priveau ca pe nişte veritabili urmaşi ai lor.
Basmul cu “blue skies & butterflies” se încheie în iarna în care nişte tanchete au parcat în faţa treptelor Atheneului. Urmează nişte evenimente binecunoscute, din care Atheneul a ieşit destul de şifonat.
Imediat după Revoluţie, Atheneul şi grădina sa au cãzut în paragină. Un sfert din zona verde devenise o mocirlă permanentă, florile au dispărut peste noapte. Ca prin minune, totuşi, de ziua lui Eminescu se găsea întotdeauna cineva care sã aducă nişte fire de… orice, la picioarele poetului. Dacă înainte, beţivii îşi fãceau nevoile doar printre copacii, destul de transparenţi, acum foloseau şi sculpturile din bronz situate în spatele colonadei. În aceste vremuri tulburi, puteai zări aurolaci, cerşetori şi alte fantome gãsindu-şi culcuş prin ungherele parcului. Dar nu numai situaţia Atheneului era jalnicã. Întreaga zonă a Palatului şi Bibliotecii (ambele incendiate pe 22-25 decembrie 1989) se pregătea să intre într-un deceniu întunecat, de reparaţii şi cârpeli. Peste acest deceniu, prefer sã dau “skip”.
(…)
Abia spre finalul anilor ’90, pe când “Matrix” se duela pe ecrane cu “Ameninţarea fantomei”, schelele au fost coborâte, barăcile albastre au fost ridicate şi Atheneul a respirat aerul proaspăt al unui nou mileniu. Faimoasele arii “Torna a Sorrento” şi “La donna e mobile” răzbăteau, dupã o tristă absenţă, dintre zidurile renovate ale grădinii-restaurant “Cina”.
Şi iată că aşa, într-o dimineaţă, lumina soarelui a inundat din nou Piaţa Revoluţiei, Palatul redevenit Muzeu Naţional de Artă, Biblioteca, cu noua sa aripă de lângă Muzeul Aman şi Atheneul pregătit pentru Festivalul “Enescu”. Pentru prima oară în… mulţi ani, cartierul copilăriei mele, “buricul regal” al capitalei, strălucea la propriu şi la figurat.

2006-19…
De câţiva ani, m-am mutat în alt bloc şi am părăsit, astfel, şi grădina copilăriei mele.
Recent, răsfoind un album despre Calea Victoriei, am dat peste o fotografie realizată, cred, într-una din cele mai bune zile ale Bucureştiului interbelic. E o vedere plonjată (probabil de pe Athenee Palace), a întregii grădini plus Atheneului proaspăt renovat sau “retuşat” (în orice caz, arăta superb). Nu existau decât doi copaci, dreptunghiul de gazon tuns impecabil, şi douã alte fâşii de iarbă dispuse pe locul unde astăzi sunt bănci.
Pur şi simplu am rămas interzis în faţa acestei imagini alb-negru, de o claritate impresionantã, a unei realitãţi senine, aseptice, sclipitoare, care data de peste 70 de ani.
M-am teleportat mental în acea epocă, în care Eliade se plimba pe Strada Mântuleasa, imaginându-mi transformările pe care le-au suferit clădirea şi grădina Atheneului (construite, defapt, cu 5 decenii înainte de momentul fotografiei în discuţie).
Am încercat să văd, ca în “Maşina Timpului” ecranizată de Simon Wells, cum băncile actuale dispar, fiind înlocuite de altele, mai ponosite, care la rândul lor sunt înghiţite de iarbă. Pancarte, lămpi de noapte, jocuri de lumini. Porumbei. Copii, bătrâni, taximetrişti. Desene de pe asfalt se întorc în cretă. Schelele se ridică peste Atheneu, apoi sunt dezasamblate de muncitori. Mulţi copii şi bunici roiesc prin toate colţurile parcului. Beculeţe în brazi. Globuri uriaşe de hârtie, de la “Moş Gerilã”. Statuia lui Eminescu este ridicatã cu o macara, care merge cu spatele pe gazon, până cînd ajunge în parcarea hotelului, unde este un fel de şantier. Câţiva copaci cad la pământ. Mai multe modele florale traversează perimetrul verde. O altă statuie (care astăzi este în faţa unui bloc de pe Calea Victoriei colţ cu Piaţa Amzei – “Alergătorii”) este montatã pe soclul de pe iarbă. Brazii intră în pământ. Câteva buldozere se agită la marginea parcului. Iar schele. Cupola Atheneului arde. Din ea ţâşnesc nişte proiectile spre cer. Focul devorează copacii. Tanchete şi ofiţeri în marşarier. Nişte doamne cu umbreluţe de soare îşi retrag, zâmbitoare, palmele din faţa ţigãncilor, în timp ce domnii se opresc şi le salută, cu jobenul în aer. Grădina ciopârţită. Statuia a dispărut de mult. Fum şi praf. Apoi, macarale, buldozere şi… linişte.
Se aud doar nişte tocuri grăbite pe asfalt. De undeva, de pe lângã locul unde se va construi cândva “Cina”, se aud copitele unui cal toropit de căldură. Aaa… e varã. Trăsura a trecut. Se apropie ora mesei, iar băiatul care pãzeşte maşinile de epocă parcate în faţa grădinii pleacă spre o cârciumioară de pe Calea Victoriei. Un cetăţean se opreşte cu privirile spre Atheneu. Îşi şterge fruntea cu batista. Scoate ceasul de buzunar şi îl cercetează, exact pe locul unde se va ridica legendarul gard din beton cu popice, de care sprijiniţi, sute de oameni se vor fotografia, peste 70 de ani, cu Atheneul pe fundal. Cu Atheneul meu. Bine, bine… al nostru. Pentru că, pân­ă la urmă, ne reprezintă şi ne caracterizează pe toţi într-un singur cuvânt : supravieţuire.

text din 2006

29 ian. 2007

BROKEN FLOWERS


Imi amintesc de seara in care a fost prezentat filmul "Ghost Dog", la DaKINO, de catre Lucian Georgescu, care spunea că acel film anunta finalul operei lui Jim Jarmusch, fiind primul (si probabil, ultimul) film unde personajul central murea.

Iată că, la o distantă considerabilă de acele evenimente, Jarmusch revine în centrul atentiei cinefililor din Europa (căci, insistînd să facă filme asa cum vrea el, nu are şanse să ajungă la Oscaruri în veci), tot cu un film tragic. Este un film teribil de viu, despre nişte personaje mortificate. "Broken Flowers" e traversat de o tristete stranie, evidentă (paradoxal) în detaliile aparent comice (o discutie la telefon între personajele aflate în aceeaşi cameră, CD-ul cu muzică de călătorie, personajul lui Murray încercînd să adoarmă în avion). Scenariul este de o simplitate dezarmantă, şi, probabil, in viziunea spectatorului traditional (pentru care "cinema" poate sa insemne "Desperate Housewives") nu justifică lungimea filmului. Bill Murray se autodepăseste (după performanta din "Lost in Translation") fara prea mult efort, in rolul "pensionarului" middle-age care se îmbogatise din afaceri cu computere, baricadat in uniforma sa (trening) de burlac trecut şi în luxoasa sa rezidentă, din care lipsesc computerul si... nevasta. In rest, uriasul televizor si statia de sunet umplu golurile, din ce în ce mai mari, ale vietii. Cand Murray află (dintr-o scrisoare anonimă) ca are un baiat de 19 ani, care a plecat in lume să-si caute tatăl, putem spera la o intriga. Cand vecinul lui Murray (care este diametral opus lui, căsătorit, cu multi copii, sărăntoc si pasionat de dezlegarea misterelor si de net) il ajută sa-si facă un plan de vizitare a fostelor sale iubite, in cautarea autoarei scrisorii, putem spera la un conflict. Dar Jarmusch este departe de a ne face pe plac. Nimic din ce speram nu se intîmplă. Nici o problemă nu este rezolvată pînă la capăt. Dimpotrivă, personajul lui Murray este, la final, mai trist şi mai distrus decît la început, iar spectatorul iese din sală bulversat şi bîntuit de ultimul cadru, care este pur şi simplu uluitor. Ce poate fi digerat, totuşi, din această dilemă în care ne aruncă regizorul-scenarist? Nişte momente comice excelente - Murray asteptînd-o pe Sharon Stone, în compania fiicei acesteia, Lolita, Murray la masă cu iubita sa ex-hippiotă, actualmente depresivă, discutia cu Jessica Lange ("Animal communicator") si întîlnirea finală cu presupusul său fiu (citat din personajul lui Murray: "The past is gone, the future is not here yet, and all we have is... the present"). Bonus - cîteva secvente de vis memorabile.

In concluzie, un fascinant film actual, despre înstrăinarea şi confuzia lumii în care trăim, realizat de un cineast care se apropie de marile întrebări cu o elegantă de maestru.

Cannes-ul prezidat de Emir Kusturica a apreciat corect acest film cu Marele Premiu.

text din 2006

VHS în amurg



Spre sfârşitul anilor ’80, filmele deveniserã delicatesuri pentru bucureştenii de rând. Nu prea mai erau nici la cinema, nici la televizor, locul lor fiind luat de 2 portrete care, statice sau în mişcare, dominau pânã la obsesie câmpul vizual al cetãţenilor : Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena.

Pentru mine, copilul de 6 ani de atunci, tot ce era imagine ( desen, fotografie, film ), însemna adevãr absolut. Imaginile de la televizor erau mai presus de cele din realitatea imediatã. Ele veneau dintr-o cutie magicã, a cãrei autoritate asupra viselor mele nu putea fi contestatã. Astfel, adevãrurile supreme erau la acea datã douã : Ceauşescu, prezent peste tot, în fiecare zi şi desenele animate, prezente la sfârşit de sãptãmânã, când nu mai aveam grãdiniţã. Sâmbãta era, deci, întâlnirea cu al doilea adev­ãr suprem, sub forma fragmentelor din filmele lui Disney, difuzate în cadrul emisiunii doamnei Viorica Bucur.

Curând, însã, totul s-a schimbat. Am prins “bulgarii”, care dãdeau desene aproape în fiecare searã. Mai mult, în posesia unchiului meu intrase o nouã cutie magicã, care s-a dovedit a fi de o valoare inestimabilã. Era ca o prismã dreptunghiularã, neagrã, cu câteva butoane în faţã, deasupra cãrora era “pedeluţa”. Dincolo de aceasta, era calea c­­ãtre o lume uluitoare, unde totul este posibil. Aflasem deja cum se cheamã aparatul, pentru cã unchiul meu ne anunţa în fiecare sâmbãtã, când venea cu verişorii mei la masã: “Am adus videou’, cã am un film nou”. Bunicul rebotezase pe loc aparatul, şi de fiecare datã când venea unchiul, îl întreba : “Ai adus animalul ?”. Era începutul unei epoci glorioase, care introducea noul adev­ãr suprem : videoul.

Tot ce ieşea din video era fantastic : Star Wãrs, Cip şi Deil, Donald, Gufi, Indiana Jãuns, Hailendãr, Spaidãrmen şi câte şi mai câte. Destul de repede mi-am dat seama cã, defapt, totul pleca de la nişte casete care intrau în video. Acolo era secretul. Fãrã ele, cutia magicã era doar o cutie. Şi atunci mi-a venit ideea : oare poate cineva sã aibã toate casetele din lume, deci, implicit, toate acele filme extraordinare ? Acela ar fi fost The Lord of The Tapes, Stãpânul casetelor, trezorierul suprem al adevãrurilor absolute.

Intrasem la şcoalã, fãcusem cunoştinţã cu portretul lui Ceauşescu de pe prima filã a Abecedarului, iar sâmbetele cu filme la video se înteţeau. Unchiul primea pe sub mânã casete gârlã de la colegii de servici. Îmi amintesc cu nostalgie o onomasticã plicticoasã de unde am plecat cu bunica mea pentru a petrece apoi trei ore de vis în compania lui Tom şi Jerry. Când erau desene animate, rãmâneam pur şi simplu blocat în faţa televizorului pânã când se trermina caseta. Dacã erau filme de groazã, îmi venea sã vomit şi tata îl certa pe unchi, furios cã a adus asemenea porcãrii. Într-o zi chiar l-am întrebat pe tata : “De ce existã filme de groazã?” - “Pentru oamenii bolnavi…”, mi-a rãspuns el. Când am vãzut “Indiana Jones and The Temple of Doom”, mi-am dat seama cã mã aflu în faţa celui mai tare film fãcut vreodatã. Am aflat, pânã la urmã, cã, defapt, filmele nu vin de undeva, din eter, ci ele sunt fãcute de nişte oameni, care se chemã “regizori”. Clar ! Regia este cea mai tare meserie – mã gândeam eu pe-atunci.

A venit Revoluţia. A trecut Revoluţia. Dar nimic nu a mai fost ca înainte. Vechi certitudini şi mituri se demolau pe rând în mintea mea de clasa a III-a. Am rupt foaia cu portretul lui Ceauşescu, care a devenit peste noapte din zeu-monstru, din adevãr suprem – farsã expiratã. Am aflat cã existã şi actori celebri, nu numai regizori celebri, cã existã un loc fermecat pe nume Hollywood, de unde vin toate filmele din lume, cã existã cyborgi, cutremure, Cupa Mondialã de fotbal şi cãrţi, cãrţi cu multe pagini, scrise de sus pânã jos, fã­rã poze. C­ãrţile au fost cea mai neplãcutã revelaţie de dupã Revoluţie. Eram deja şcoler respectabil, şi tata mã soma sã încep sã citesc… c­ãrţi. Nu voi zãbovi asupra coşmarului care a fost prima mea carte, preferând sã mã întorc rapid la singurul adevãr suprem care mai rãmãsese în picioare la acea vreme : tandemul video+televizor. Programul TV se dezgheţase bine : aproape în fiecare searã, câte un serial “bestial”, de la “Twin Peaks” la “Dallas”, desene zilnic, de la ora 4, apoi 7 ( înainte de “Actualitãţi” ), filme pe ici, pe colo. Adev­ã­ratul regal rãmãsese sâmbata, care se numea de acum “week-end”. Unchiul rãmânea., în continuare, singurul deţinãtor de video din familie. Totuşi, acest aparat rãsãrise şi pe la câţiva prieteni “aleşi”. Pe atunci, sã ai video însemna sã fii printre “aleşi” ( pe vremea lui “Ceaşcã”, erai cu adevãrat “zeu” ).

“Hiturile” Holywood-ului intrau în România tot pe casete ( la cinema era încã jale ). Astfel am devorat “Rain Man”, “Ghost”, “Ghost-busters”, “Aliens”, “Robin Hood”, “Rambo II, III”, “Die Hard”, chiar şi câteva horror-uri de artã, precum “Shining”. Pe ecranul Telecolorului din sufragerie se afirmau şi reafirmau talente : Robert DeNiro, Jack Nicholson, Al Pacino, Meryl Streep, Julia Roberts, Richard Gere. Totuşi, cinematografele din Bucureşti şi-au revenit relativ repede. Nu pot uita seara în care am vãzut “Terminator 2“ la Patria. A fost magnific. Dupã aceastã searã, Arnold a luat locul lui Ceauşescu - era peste tot : desenat pe bãncile de la şcoalã, pe ultimele file ale caietelor mele, pe posterele din camera mea.

Eram printr-a şasea când am primit cadou primul meu video. Visele mele cele mai îndrãzneţe se împlineau : puteam sã copiez de la televizor filmele, emisiunile sau concertele pe care le doream. Casetele deveniserã un mijloc de arhivare pentru lucrurile care îmi plãceau, şi pe care doream sã le eternizez. M-am bãlãcit câţiva ani buni în convingerea cã VHS-ul va pãstra pe veci filmele pe care le iubesc. Nici nu-mi puteam imagina ceva mai comod şi mai potrivit pentru vizionarea şi stocarea informaţiei audio-vizuale. În paralel cu noile mele îndeletniciri, pe plan urban prospera o nouã industrie : închirierea de casete VHS piratate. În sfârşit ! “Stãpânii casetelor” ( “Lords of the tapes” ) se fãceau cunoscuţi muritorilor de rând. Ei erau printre noi, arãtau ca nişte oameni obişnuiţi ( ba chiar mai amãrâţi ), însã în modestele lor apartamente sau garsoniere strãjuiau, precum Templierii, biblioteci pline de… “superacţiune”, “superstaruri”, megaregizori ( culmea e cã niciodatã nu puteam afla numele regizorului de pe eticheta castetei, unde erau doar titlul, genul filmului şi câţiva actori ). Ajunsesem sã cunosc cele mai importante centre locale : Romana era zona de bazã. Pe Magheru erau cel puţin trei centre, gãzduite fie prin apartamente de bloc, fie pe sub scãri de bloc. Nu aveam încã 14 ani, deci trebuia sã împrumut buletinul bunicii sau al altui personaj din imediata mea apropiere. Preţul închirierii era derizoriu, dar calitatea înregistrãrilor era lamentabilã. Peste mai toate filmele ( dintre care 90% erau americane ) trona o voce de demult, din vremea în care vedeam filme la videoul unchiului. Da ! Era împãrãteasa traduc­ãtorilor de filme piratate, Margareta-Nistor, al cãrei chip nevãzut mi-l imaginam de fiecare datã altfel, în funcţie de genul şi acţiunea filmului.

Epoca închirierilor-pirat s-a încheiat în preajma apariţiei unor posturi independente de televiziune, care au ridicat automat ştacheta filmelor difuzate. Între timp, au apãrut magazine specializate în comercializarea şi închirierea “legalã” de casete “originale “, adicã bãgate într-o carcasã specialã, cum vãzusem doar la un prieten care avea “Tortues Ninja” şi “Dublu Impact” luate din Franţa. Vremuri noi se conturau la orizont : filmele “tari” nu mai erau doar la video, ci şi la cinema, sau, searã de searã, la ProTV. În aceste condiţii o singurã tentaţie mai rezista, anume achiziţionarea cât mai rapidã a filmelor noi, în format VHS. Îmi plãcea un nou film de la cinema, aşteptam câteva luni pânã când apãrea la “Hollywood Music & Film”, îl închiriam cu abonamentul lui vãru-miu, iar apoi îl copiam acasã, utilizând încã un video împrumutat de la o cunoştinţã.

Posesorii de videouri nu mai erau regi. Nu se mai strângea tot blocul la tine dacã aveai un film cu Bruzli. Preţul aparatelor scãdea, în paralel cu invazia cablului, apariţia HBO-ului, înmulţirea posturilor şi îmbunãtãţirea programelor TV. Cetãţenii se abandonau fericiţi în braţele ProTV-ului, care difuza seria “Nightmare on Elm Street” şi “The Thing” ( unul dintre cele mai scabroase horror-uri pe care le-am vãzut vreodatã ) la ora 8 seara. Eram deja în a doua jumãtate a deceniului 9. Iliescu pierduse un nou mandat de preşedinte, eu mã despãrţeam cu tristeţe de “generalã”, iar primele succese ale erei digitale îşi cereau drepturile în cinema. Apãruse sunetul Dolby Digital, “Jurassic Park”, “Inedependence Day” ( unul din puţinele filme la care am vãzut, de 3 ori în aceeaşi sãptãmânã, publicul apludând şi chiuind extaziat ), “Titanic”. Americanii demonstraserã cã publicul nu s-a s­ãturat de “marele ecran”.

În acest context, eu intrasem în posesia unui computer Pentium MMX cu hard de 3GB ( pe care redactez astãzi acest eseu ). Cu ajutorul computerului, compuneam şi “printam” etichetele casetelor din colecţia mea privatã, care devenise mãricicã. Nu concepeam sã trec cu pixul sau la maşina de scris titlurile mele îndrãgite: “Terminator 2”, “Cartea Junglei”, “Cucerirea Paradisului”, “Total Recall”, “Hook”, “Masca” etc. Aproape zilnic aveam o casetã pregãtitã în video, în caz cã apãrea la televizor vreun film care îmi plãcea. Deşi filmele au rãmas întotdeauna pe primul loc, am fost temporar fascinat şi de jocurile de computer, care rapid s-au dovedit a fi nu doar am­ãgitoare, ci şi dãunãtoare.

Isteria noului mileniu se apropia. Intrasem la facultatea de film, secţia multimedia - sunet, montaj. Iliescu câştigase al treilea mandat. Toatã lumea începea sã se obişnuiascã cu expresia “life is life”. Mai puţin eu. În anii de facultate am piratat cu furie tot ce am întâlnit în faţa ochilor – de la CD audio sau mp3-uri, pânã la casete cu filme rare. Am devorat de la gunoaie cinematografice la capodopere. Am dat iama în toate filmotecile din Bucureşti, constatând cu tristeţe cã mulţi dintre vechii colecţionari de casete video le-au vândut ( cui, nu-mi pot imagina ), sau le-au aruncat. Filmele deveneau pe nesimţite din delicatesuri, banalitãţi. Erau pe toate drumurile, pe toate tarabele ( pirat sau nu ). A le procura nu mai era o aventurã. A le avea nu mai era un privilegiu. Unchiul nu mai avea nici un video ( al doilea i se stricase de câţiva ani ). Luxoasele centre de închirieri se desfiinţau, înlocuite fiind de restaurante sau magazine de parfumuri.

În aceastã perioadã am înv­ãţat care este diferenţa dintre montajul de film şi montajul de chiuvete, dintre analogic şi digital, am aflat care este mecanismul de dincolo de perdeluţa video-ului, am aflat cât de slabã este rezoluţia VHS-ului în comparaţie cu BETA, miniDV, de peliculã nu mai vorbesc. Totodatã, am aflat ce fel de eforturi presupune realizarea unui film. Am înţeles, pânã la urmã, cã adevãrurile supreme nu se aflã de la televizor sau de la video. Am scris/filmat/regizat/montat un scurt-metraj de ficţiune pe cont propriu, şi mi-am dat seama cã regia nu se poate învãţa la şcoalã ( deci, m-am felicitat cã nu am dat la secţia regie ). În paralel am intrat în contact cu oameni pasionaţi de cinema, oameni care au realizat unele din filmele pe care le îndrãgeam în copilãrie.

Astãzi, totul s-a schimbat. Doar casetele din raft îmi mai amintesc de epoca VHS. De jur împrejurul nostru, totul se digitizeazã : muzica, filmele, televiziunea, chiar şi cãrţile. Am depãşit datele fixate pentru Apocalipsã în marile SF-uri ale anilor ’90. Casetele VHS nu mai pot fi cadouri ( nici mãcar la concursurile TV ), în schimb au devenit subiect de horror japonezo/american ( seria “The Ring“ ). Filme cândva intangibile ( ”Independence Day“ ) sunt astãzi la TVR. Pe deasupra, Margareta –Nistor s-a lãsat de traduceri.

Potopeşte nu doar cu apã, ci şi cu CD-uri şi DVD-uri. Înotãm într-un ocean de “wave”-uri şi “pixeli”, şi ne simţim “ca peştele-n apã”. Facem rost de filmele americane înainte sã aparã la Holywood, la Holywood Music & Film sau la Holywood Mutiplex. Cum ? De pe “net”, acel loc magic care ne învaţã ce sã facem, cum sã învãţãm, cum sã ne uitãm la filme ( “cu genunchii flexaţi la 40 de grade…”). “Coborâm” filmele de pe net, pe CD-uri, iar apoi le multiplicãm în câteva minute. Capodoperele lui Fellini, Kurosawa, Bergman sau Kubrick ne sunt servite cu viteza unui fast-food. Ce loc mai poate avea b­ã­trânul video în aceastã lume halucinantã ?

Este clar, privim amurgul unei epoci. Nu, nu trebuie sã intrãm în panicã. Nu este vorba despre o tehnologie demodatã, ci doar de sfârşitul unui mod de viaţã. Videourile noastre pot rãmâne sub televizor, doar cã nu o sã le mai folosim, pentru cã le-am înlocuit deja cu DVD/CD/mp3/VideoCD/DivX – palyere. Doar cã, pentru cei care au prins ceva din vremea lui “Dragi tovarãşi”, “Trei culori”, “Lecanoş deţa”, “Cico” şi “Partidul desenelor animate”, a privi un film acasã nu va mai fi niciodatã la fel.



text scris in octombrie 2005

SIGNS

Semne

S.U.A. 2001

cu :
Mel Gibson,Joaquin Phoenix,Rory Culkin,Patricia Kalember,Cherry Jones,Abigail Breslin,M. Night Shyamalan

Regia : M. Night Shyamalan
Scenariu : M. Night Shyamalan
Produs de : Touchstone Pictures
Compozitor : James Newton Howard

Distribuit de Glob Com Media


Semnalmentele unui hitchcockian

Era chiar suspect faptul cã, dupã atâta timp de la dispariţia lui Hitchcock, nu se ivise încã un regizor care sã-i egaleze faimosul suspans. Tributari ai inovaţiilor sale se autodeclaraserã mulţi regizori hollywood-ieni. A trebuit sã aparã, însã, un indian care sã atenteze la tronul maestrului britanic.

Indianul este M. Night Shyamalan, al cãrui nume tenebros domina afişele filmului “Al şaselea simţ” de acum câţiva ani. Semnalmentele unui epigon al lui Hitchcock se conturau cu fermitate : suspans rafinat, discurs filmic unitar şi original în comparaţie cu schematismul hollywood-ian. Rãsturnarea de situaţie din final a fost orchestratã cu o mãiestrie care ar fi meritat mai mult decât nominalizarea la Oscar, “suflat” pe nemeritate de un alt debut - “American Beauty”. Actualul “Signs” marcheazã despãrţirea de Bruce Willis, dar, totodatã, întâlnirea cu un alt actor plin de carismã. Mel Gibson este aproape de nerecunoscut în rolul preotului care şi-a pierdut credinţa. Alãturi de cei doi copii şi de Joaquin Pheonix, Mel întregeşte o echipã impecabilã. Shyamalan îşi modeleazã riguros actorii şi îi aruncã în beciul casei izolate la marginea lanurilor de porumb, lãsându-i pradã disperãrii. Scena baricadãrii în casã aproape cã parafrazeazã atacul “Pãsãrilor” lui Hitch, iar muzica lui James Newton Howard augmenteazã tensiunea într-o manierã care aminteşte de viorile lui Bernard Herrmann. Indianul nostru moşteneşte de la mentorul sãu pânã şi obiceiul de a se strecura în câte un rol episodic. De data aceasta, rolul jucat de Shyamalan este, însã, destul de consistent. Filmul se detaşeazã de alte producţii bazate pe intrigi asemãnãtoare ( printre care se numãrã şi spectaculosul “Independence Day” ) prin plasarea acţiunii într-un cadru mult mai restrâns. Insistenţa cu care revin în prim-plan detalii de fizionomii, privite din unghiuri inedite, elemente de arhitecturã, interioare în care se desfãşoarã activitãţi cotidiene, rareori descrise prin mişcãri de aparat, evidenţiazã preocuparea regizorului pentru dezvoltarea unui stil cât mai personal.

“Signs” îi va entuziasma negreşit pe dispreţuitorii clişeelor.