14 iul. 2007

Inland empire



Se pare că orice cineast talentat care trece de 60 de ani începe uşor-uşor să o ia pe ulei, iar aceasta chestie se manifestă concret printr-o diminuare a interesului faţă de publicul care va privi opera sa. E ciudat că acesta atitudine îl apropie pe cineastul consacrat, trecut de apogeul creativităţii de începătorul fudul într-ale meseriei, care, deşi este încă un "nimenea", se consideră suficient de valoros şi versat încât să ignore acele detalii ale realizării unui film care alimenteaza interesul şi ataşamentul faţă de produsul finit.
E deja notoriu faptul că mediul digital face din ce în ce mai mare concurenţă tradiţionalei pelicule, iar acest fenomen are la baza în primul rând raţiuni financiare. Un film este un produs foarte scump, iar un film fără prea multe şanse de spargere a box-office-urilor nu atrage bună-voinţa caselor de producţie, care în vremurile noastre nu mai dau doi bani nici măcar pe un "auteur" ca Lynch, oricât ar fi el de "freak" şi "unique". Deci, mai mult ca sigur bugetul l-a forţat pe sa opteze pentru digital, însă halul în care arată Inland Empire mă face să cred că a ales un miniDV cu care se filmează cel mult vacanţa la iarbă verde a unei familii... Lucas "a tras" şi el în digital "Episode III", însă imaginea este full HD, limpede precum cristalul. Nu ma aşteptam de la Lynch la CGI-uri sau decoruri monumentale (ca în "Dune"), însă la un operator decent, care poate să "pună sharful" pe un obiect din prim-plan, sau să eclereze ca lumea un cadru, mă aşteptam.
Stilul acestui regizor este inconfundabil, însă "captat" pe un mediu ieftin îşi pierde elementul fundamental de expresie: atmosfera. "Inland..." pare un produs "Lynch", conţine toate coşmarurile şi tabieturile narative ale batrânului (uruiala industrială de pe fundalul sonor, muzica mormăitoare, chipurile schimonosite de groază, culoarele întunecoase, "teleportarea" haotică dintr-un spaţiu narativ în altul), o are chiar şi pe "vrăjitoarea" de Grace Zabriskie, într-una din puţinele apariţii interesante din film, însă nu reuşeşte să mă convingă. Eu personal sunt foarte intrigat de modul în care David Lynch îşi abordează actorii şi raman atent pe mai toată durata unui film de-al său. Dialogurile absurde şi decupajul aiuritor al acţiunii, felul în care aparatul de filmat "adoarme" pe câte un detaliu de pe figura unui personaj, sau din decor, reacţiile prelungi la câte o replica de genul "I can't tell if it's yesterday or tomorrow", sau "I'm not too keen on tommorow, and today's slipping by", mutrele actorilor aleşi pe sprânceană, care mai de care mai dubios distribuiţi (mulţi fiind chiar glorii căzute în uitare la Hollywood, gen Julia Ormond), toate acestea sunt trucuri pe care le utilizează cu ingeniozitate pentru a ţine treaz spectatorul în faţa unei "very boring THREE HOUR mess" (vorba unui comentator de pe Imdb).
Însă nu prea ţine... Subiectul cam reciclat din "Lost Highway" şi "Mulholland Dr." nu aduce prea multe noutăţi în "peisajul Lynch". Se pare că i s-a pus capsa pe Hollywood şi nu îi mai trece, iar fragmentele din "Rabbits" sunt pur şi simplu minute irosite. Există, totusi, momente bune în toată această încercare de vizualizare a unor coşmaruri, iar Laura Dern duce până la capăt un rol imposibil.
Scenele de dans sunt iarăşi super-haioase, inclusiv finalul abracadabrant. Nu plecaţi din sală pe genericul final (chiar daca simţiţi nevoia). Riscati să pierdeţi nişte figuranţi inediţi (atenţie la "omul cu butucul").
Trimiteți un comentariu