Clasic e fantastic!

Duminică, formaţia de Muzică Veche Lyceum Consort a fost invitată în cadrul matineului de la Atheneu. Cu această ocazie, am venit şi eu să asist la un încântător spectacol dedicat copiilor care vor să înveţe mai multe despre muzică: Clasic e fantastic/Cum să înţelegem muzica.

Pentru prima oară, m-am plimbat prin culisele Atheneului, am urcat şi eu pe scena Sălii Mari, înaintea spectacolului propriu-zis, pentru a mă deghiza într-un muzician care "se trage de şireturi" cu Enescu! 

M-am minunat de mulţimea copiilor prezenţi în sală şi am aflat, alături de ei, multe lucruri noi despre tuburile orgii (sunt 1000), la care maestrul Dan Racoveanu a cântat doar cu picioarele! La vioara barocă, Mihail Ghiga a cântat nişte piese despre pisici şi păsări, iar Lyceum Consort ne-a delectat cu ansamblul de "blockflötişti".

Dan Racoveanu cântând la orgă în prezenţa unei tinere melomane

Lyceum Consort

Lyceum Consort

"Clasic e Fantastic este cel mai amplu proiect educaţional de muzică clasică destinat copiilor şi tinerilor, în care sunt implicaţi muzicieni profesionişti şi amatori. Alături de ei urcă pe scenă şi viitorii muzicieni, astăzi studenţi ai Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti.

Proiectul Clasic e Fantastic este o premieră în România. În majoritatea oraşelor lumii, la Viena, Paris, München, Hamburg, Londra, Praga, Budapesta, New York marile instituţii muzicale de cultură derulează de ani de zile programe educaţionale asemănătoare. Pentru cea de a treia stagiune a acestui proiect (2012-2013) obiectivul este de a aduce din nou în Sala Mare a Ateneului Român peste 10.000 de copii şi tineri, facilitând astfel accesul acestora la educaţia muzicală clasică".

Ultimul spectacol din această stagiune va fi duminică, pe 9 iunie.

Expoziţia raw veganilor

Duminica trecută am fost la monstruosul Rin Grand Hotel din Bucureşti, unde era găzduită a şasea ediţie a Expoziţiei Naţionale "Raw Generation". Evenimentul a fost organizat de Ligia Pop, "promotoarea alimentaţiei raw food în România, raw food chef, autoarea cărţilor Reţete vegane fără foc, Germeni şi vlăstari: Surse de sănătate şi energie şi Deserturi pentru părinţi şi copii sănătoşi".

Un număr considerabil de bucureşteni s-au perindat prin faţa standurilor cu sucuri din ierburi, storcătoare ecologice, legume organice, dulciuri fără zahăr şi cosmetice bio! Dar au putut fi admirate şi uleiuri presate la rece, pietre binefăcătoare, "ceara care nu te arde", sau sare din Himalaya, toate aceste produse având preţuri ameţitoare!

Am rămas plăcut impresionat de interesul bucureştenilor pentru alimentaţia sănătoasă, dar şi mai impresionat am fost de minifestinul cu prăjituri şi mâncărici vegane, oferit de organizatori după concursul culinar la care au participat diverşi bucătari "buni raw"!








În aceeaşi zi, după-amiaza, am vizitat Casa Universitarilor, unde s-a desfăşurat Târgul Fashion & Lifestyle "Women for women".

 

Cândva mirificul loc al Casei Universitarilor este una din victimele nepăsării din ultimii 25 de ani. Clădirea romantică e vizibil deteriorată, iar grădina din spate e pur şi simplu vandalizată, de ani buni! Asta s-a întâmplat cu partea de grădină care încă a rămas în administrarea UB, probabil. Cealaltă parte, unde erau nişte sere, a fost cumpărată de un magazin de plante (flori?).
Nimeni nu pare a fi îngrijorat de destinul acestui părculeţ, în care nu se mai pot plimba părinţi cu copiii lor. Până şi vechea fântână (care "ne poate da un exemplu a ceea ce însemna luxul şi strălucirea unui trai interbelic", după cum scrie - ironic?- pe site), a fost distrusă. Nu exagerez: plăcile de faianţă au fost smulse, sparte, iar fascinanta statuetă din bronz, care înfăţişa un copilaş, a dispărut demult (furată, luată la topit, mutată?).

Sărbători sfinte fericite!

Prin aerul încins de afară, gândurile sunt chemate spre rătăcire, iar trupurile - spre leneveală, pe plaje bulgăreşti. La televizor răsună emisiuni idiotizante şi ecranizări ratate după Noul Testament. Ni se oferă "rugăciune cu publicitate", promo-uri şi reportaje fals-pioase, apoi iar publicitate.
Pe drum miroase a flori. În biserici, oamenii trec pe sub masă şi sărută Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Seara se cântă Prohodul Domnului, iar apoi se înconjoară biserica cu lumânări aprinse.
Vinerea Mare este singura zi din an în care moartea nu mai este atât de înfricoşătoare. Ne apare la fel de uşoară, sau de grea, precum traversarea spaţiului de sub masă, precum înconjurarea Bisericii într-o zi de mai.

Am pus pe YouTube un material despre Icoana Învierii. În interviul difuzat de Trinitas TV anul trecut, de Sfintele Paşti, PS Varlaam Ploieşteanul, Episcop-Vicar Patriarhal, a analizat scena Coborârii Mântuitorului la iad. Această scenă e reprezentată mai des pe icoanele ortodoxe ale Învierii, cealaltă reprezentare (mai cunoscută şi mai populară în Biserica Catolică) fiind cea a ridicării din mormânt, desupra soldaţilor romani adormiţi.



Sfintele Paşti să ne aducă bucuria şi lumina Învierii, fără publicitate!

Aprilie sau august?

Luna aprilie se încheie cu temperaturi de 30 grade şi secetă în ţară. Ne-am teleportat în august, deşi mai sunt 3 luni până atunci. Asta n-ar trebui să sune rău pentru cineva care trăieşte pe malul mării, sau al piscinei, dar pentru angajaţii care trebuie să lucreze zilnic între 4 pereţi încinşi, fără aer condiţionat...
Totuşi, vremea exagerat de frumoasă m-a scos afară în weekend-ul de Florii, şi m-a adus în Parcul Naţional (fost "23 august"). Acolo era un Târg de Paşti (cu plăcinte, porumb şi cărnăraie pe grătar) şi o expoziţie de găini & cocoşi ţanţoşi!

După-amiaza am fugit în Herăstrău, unde am văzut pentru prima oară (deşi mă plimb de 30 de ani pe-acolo) placa comemorativă de sub un stejar plantat în memoria lui Rabindranath Tagore!

Tot acolo văzui oameni trăgând beri sub statuia lui Cehov şi revăzui Grădina Japoneză, la fel de încântătoare!

The Host, sau despre suflete şi alieni

Abia m-am mobilizat să scriu despre acest film, pe care l-am văzut la Movieplex-ul din Militari, unde am ajuns cu metroul (din economie de benzină). Ştiu că aceste detalii nu vă interesează, dar participă la construirea atmosferei ;).
Nu era multă lume în sală, iar Druschy, partenerul meu de cinemanii, m-a informat că bănuieşte filmul Gazda de mediocritate, asta ca să fiu elegant. De unde bănuia el asta? "Am văzut trailer-ul "- zice. Bun, atunci "de ce nu ai zis să mergem la G.I. Joe: Retaliation", care rula cu jumătate de oră mai târziu? După ce am vorbit despre ce am făcut săptămâna trecută, despre cele mai plicticoase filme pe care le-am văzut împreună la cinema (în top rămâne Out of Sight - S.U.A. 1998), iar apoi ne-am foit încercând să intrăm la alt film, fără succes, ne-am concentrat pe produsul plătit.
The Host e inspirat de romanul Stepheniei Meyer, autoarea americană a romanelor de mare succes Twilight. Filmele realizate după aceste romane (2008-2012) au generat o întreagă isterie în America, mai ales printre adolescenţi.
Ca şi alte serii "de mare tiraj", Twilight s-a pliat pe aşteptările şi fantazările "generaţiei YouTube", dar a reinventat simultan vechi teme de amor, precum relaţia imposibilă dintre o prinţesă şi Luceafărul eminescian. "When you can live forever what do you live for?" - iată isteţul joc de cuvinte care m-a captivat şi pe mine în urmă cu 5 ani, când primul Twilight rula la noi. Atunci nu m-am dus să îl văd.

 

The Host explorează oarecum aceeaşi zonă a relaţiilor imposibile, "ultraumane", dar vampirii sunt înlocuiţi cu extratereştrii. Aceste "alterităţi" nu mai sunt, însă, prezenţe ascunse, izolate. Extratereştrii au pus stăpânire pe oameni, le-au furat trupurile şi le-au şters memoria. Au rămas doar câteva grupuri izolate de "rezistenţă", oameni neparazitaţi care se ascund prin deşert. Aici apare dificultatea spectatorilor de a se regăsi în scenariul lui Meyer. SF-urile care încep cu "Almost every human was successfully occupied", sau "Earth was invaded by an alien race", şterg din start premizele unei lumi recognoscibile. Altă situaţie e în Aliens (unde oamenii se confruntă cu alieni pe altă planetă), în Terminator 2 (unde aflăm că Pământul urmează să fie distrus într-un viitor apropiat, dar acţiunea se petrece în prezent), sau într-unul din cele mai refăcute SF-uri, influent chiar pentru The Host - Invasion of the Body Snatchers (1956) - unde extratereştrii încearcă să colonizeze Terra, punând stăpânire pe trupurile oamenilor, dar nu reuşesc! În The Host (2013) ei reuşesc. Lumea a fost colonizată, iar din oameni au rămas doar trupurile. Sau nu doar ele? Ce se întâmplă cu fiinţa când un trup este posedat, sau "parazitat"? Fiinţa părăseşte trupul, moare, adoarme, este anesteziată, ascunsă într-un ungher secret, sau mai are puterea de a se împotrivi, de a rezista? Dar trebuie să ne hotărâm ce înţelegem prin fiinţă.
Lumea propusă de Stephenie Meyer nu e uşor de acceptat, nici creaturile ei nu sunt, cel puţin la început. Simţim o legătură cu alte personaje umane, sau cel mult simpatizăm animale personificate (vezi 101 Dalmatians, Bambi etc.). Foarte rar stabilim o astfel de relaţie cu personaje extraterestre.
Dar Hollywood-ul şi-a stabilit un program de acomodarea spectatorilor de pe Pământ cu făpturi din alte lumi. Făpturi imaginare, dar propuse drept posibile - de la E.T. "phone home" până la Avatar (2009), în finalul căruia, din prea multă iubire de "alieni", un om îşi "transferă sufletul" în trupul unui extraterestru antropomorf. Poate că este o prelungire a programului american post-belic de acomodare a spectatorilor caucazieni cu oameni de alte rase, sau culturi. La polul opus s-ar afla recentul Prometheus (2012), unde "relaţia om-alien" nu se poate împlini pentru că extratereştrii sunt ostili umanităţii.
Până şi în Star Wars (1977-2005), personajele principale sunt fiinţe umane (chiar dacă nu aparţin unei planete cu numele Terra), iar arătările precum Chewbacca, sau venerabilul Yoda, sunt tot un fel de animale personificate.
Extratereştrii din The Host nu au nimic antropomorf, seamănă cu nişte meduze, plante subacvatice care trăiesc pe uscat, sau ceva de genul acesta. Aceste ciudăţenii numite "suflete" nu pot supravieţui decât "parazitând" trupurile altor fiinţe. Până în acest punct, scenariul sună cunoscut. Noutatea căutată de Stephenie Meyer este convieţuirea "sufletului" extraterestru cu cel uman, parazitat, care rezistă, nu adoarme, nu dispare "în ceaţă" (ca în Body Snatchers). Deci două "suflete" în acelaşi trup, nu un singur suflet în trupuri locuite succesiv, cum vedem în multe alte SF-uri, horror-uri voodoo (vezi Angel Heart, The Skeleton Key) etc.    
Nu voi rezuma acţiunea, pentru că vreau să mă opresc doar la dilema metafizică a autoarei: ce componentă a fiinţei umane îi defineşte identitatea - trupul, sufletul, amândouă? Nu mă prezint ca un specialist în religii comparate, dar Creştinismul e poate singura religie în care sufletul şi trupul se găsesc într-o unitate fiinţială, tainică şi nepătrunsă pentru mintea noastră. Putem citi numai în "Viaţa Sfântul Antonie cel Mare", scrisă de Sf. Atanasie cel Mare, cerinţa marelui pustnic din deşertul egiptean: "voi îngropaţi trupul meu şi sub pământ ascundeţi-l. Apoi să păziţi taina între voi, ca nimeni să nu ştie locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morţilor îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul".
OK, filmele de ţeapa lui The Host nu au treabă cu religia creştină, sau cu alte religii. Din păcate, spectatorii acestora sunt invitaţi să creadă mai degrabă în existenţa extratereştrilor decât în existenţa lui Dumnezeu. Cititorii mei vor exclama, poate, din nou, că deviez o simplă cronică de film în domeniul teologiei, pe care nu îl stăpânesc deloc. Dar însuşi filmul discutat ne trimite în această direcţie, prin utilizarea termenulului de suflet.
Am folosit mai sus termenul de suflet între ghilimele, pentru că sensul acestuia e denaturat în filmul The Host. Îl putem folosi fără ghilimele doar în contextul relaţiei dintre om şi Dumnezeu, aşa cum este stabilită ea de Sfânta Scriptură, unde se vorbeşte despre crearea omului, nu şi despre crearea extra-omului, extratereştrilor etc. Că a zis Dumnezeu în Geneză: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!", bun, de aici se poate specula că ar fi putut sugera "să mişune şi tot cosmosul de extratereştri", dar în felul acesta poate fi răstălmăcit orice text scripturistic (cum dealtfel se şi întâmplă, din păcate, de 2 milenii încoace!). Închipuita relaţie a extratereştrilor cu "Creatorul" lor este tachinată tot în Prometheus, despre care am discutat mai pe larg în alt articol mai vechi.
Deci consider că numitele "suflete" extraterestre sună aiurea din start, în The Host. Dar dacă sunt nişte făpturi extraterestre, inteligente, ele pot simţi afecţiune faţă de specia inteligentă pe care o parazitează? Complicarea poveştii este dusă până la punctul în care unul din suflete (cel "proprietar") iubeşte un băiat, iar celălalt "suflet" ("locatar") - alt băiat (ambii neparazitaţi). Deci o fată care iubeşte doi băieţi (nimic neobişnuit până aici, ba chiar un fapt cotidian ;)) pentru că are 2 suflete în ea!! Bine, e iubire adolescentină, dar tot iubire se cheamă în filme, nu?
Iar ca să vă stric definitiv cheful de a vedea acest film (deşi nu urmăresc aşa ceva), la final "sufletul locatar" e scos din trupul frumoasei tinere (interpretate sârguincios de Saoirse Ronan) şi introdus în trupul mort al altei fete (deci părăsit de sufletul "proprietar" al acesteia), după care cele două fete (acum locuite fiecare de câte un singur suflet - unul uman, celălalt extraterestru) rămân prietene şi, mai mult, oamenii din "rezistenţă" învaţă să convieţuiască cu coloniştii/paraziţii în speranţa păcii şi a armoniei.

Firewall

Cine îşi mai aminteşte de zăpada şi frigul de acum doar o săptămână? Razele soarelui le-au topit complet, dar presiunea atmosferică scăzută, echinocţiul şi visele urâte ale babelor târzii continuă să bântuie populaţia României.
A fost Paştele catolic, iar ortodocşii au început a treia săptămână a Postului Mare cu ziua de 1 aprilie. De 1 aprilie, mă gândesc la plăcerea cu care fraţii, verişorii, compatrioţii noştri îşi pregătesc farse şi păcăleli, dar şi la oamenii naivi care, în urma unor păcăleli nu prea nevinovate, îşi pierd salarii, economii, sau chiar mici averi. Chiar în această zi, am fost sunat de mai multe ori de un escroc care, sub pretextul unor premii care mă aşteptau "cu braţele deschise", încerca să mă convingă să îi dau datele necesare pentru a mă jefui. În ultimii ani, am auzit tristele istorioare ale mai multor bătrâni care au fost acostaţi pe stradă de indivizi eleganţi şi manieraţi, care doar prin vorbe "meşteşugite" i-au făcut să scoată din portofele, din dulapuri sau chiar din conturi bancare sume mai mari sau mai mici (pentru fundaţiile şi acţiunile lor caritabile, pentru diverse colete care îi aşteptau la poştă ş.a.m.d.). Astfel de "oameni" au furat de la bătrâni, convingându-i să-i invite în casele lor şi chiar să le aducă un pahar de apă, timp în care ei scotoceau prin sertare şi dulăpioare.
De aceea, 1 aprilie nu mi-a sunat niciodată bine: este ziua în care mulţi campioni la amăgiri şi goange se simt "ca peştii în apă".



Dar vreau să leg această introducere, nu ştiu în ce fel, de un film văzut recent la tembelizor - Firewall (S.U.A. 2006, r.: Richard Loncraine). Cu un titlu şi scenariu tehniciste, filmul ne ţine în corzi mai ales datorită lui Harrison Ford, charismaticul actor american care de 3 decenii joacă numai în roluri principale (ultimul rol secundar a fost în Războiul stelelor - Întoarcerea cavalerului jedi). Firewall îmi "scăpase" la cinema, iar acum l-am văzut ca pe un thriller de acţiune nouăzecist, pe filiera Frantic -  Patriot Games - The Fugitive -  Prieten si dusman (OK, Frantic e din '88).
Familistul Harrison trebuie să înfrunte o haită de răpitori şantajişti, care i-au sechestrat familia pentru a-l forţa să transfere sume mari din banca la care lucra ca specialist IT! Schema e destul de asemănătoare cu ce am văzut în Die Hard: With a Vengeance, o diferenţă între personajul McClane (Willis) şi Jack Stanfield (Ford) fiind pregătirea profesională (Stanfield e un... intelectual). În Die Hard 1, chiar soţia poliţistului John McClane era ostatică, iar acest fapt i-a alimentat îndârjirea cu care stârpea teroriştii.
Americanii iubesc personajele care iau frâiele acţiunii în mâini, care omoară înainte de a fi omorâţi şi fac tot posibilul pentru a-şi apăra "neamurile". Mai toţi aceşti protagonişti, chiar dacă sunt "simplii" IT-işti, au permis de port-armă şi câte un pistolet ascuns prin casă. Poliţia e neputincioasă, paralizată de ameninţarea teroristă, iar eroii reuşesc să ţină piept tuturor răufăcătorilor (în Firewall, Harrison Ford execută vreo 4 persoane, destabilizează sistemul informatic al băncii unde lucrează şi îşi brutalizează şeful, iar poliţia apare abia la sfârşitul filmului!). Într-o lume în care răii se ascund sub multe "pături" de tehnologie, este din ce în ce mai greu să le dovedeşti vinovăţia, cu atât mai motivată fiind acţiunea unor justiţiari de tipul Willis/ Ford.
Există o mare dorinţă de a ne pedepsi duşmanii, iar această dorinţă ne apropie de ei. Dorim răul poate la fel de mult ca cei răi, deci suntem oare mai buni? Aceasta e singura dilemă filosofică rămasă în urma eforturilor lui Harrison, sau Bruce. Ei nu par a deveni mai înţelepţi nici la bătrâneţe (vezi eşecul continuării forţate a seriei DH). Iar noi - să ne consolidăm firewall-ul împotriva atacurilor de pe internet, de prin telefon, dar mai ales împotriva răului din sufletele noastre.

Iarna mieilor

Săptămâna trecută mă plimbam alene prin centrul Bucureştiului, în drum spre MNAR, unde am asistat la o Conferinţă din cadrul expoziţiei Mitul naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti (1830 – 1930). Străzile copilăriei mele, cu clădiri interbelice părăsite (unele chiar demolate în ultimii ani), aşteptau primăvara iminentă.

Dar iată că prognozele meteo se mai şi adeveresc, iar furtunile de zăpadă care "au speriat vestul" (Europei) ne-au ajuns şi pe noi, cei din est (cu întârzierea de rigoare). "De obicei, ninsorile căzute în această perioadă, în care vin pe lume puii mioarelor, sunt blânde. Anul acesta, iarna târzie n-a ţinut cont de tradiţie şi şi-a arătat colţii. Drept dovadă, ultimele 24 de ore de viscol şi ninsori au condus la închiderea a zeci de drumuri naţionale şi judeţene, la deconectarea de la reţelele de înaltă tensiune a zeci de localităţi şi la blocarea între nămeţi a peste 50 de oameni" (evz.ro).

De când nu am mai văzut asemenea zăpezi la sfârşitul lui martie? Nu îmi mai amintesc. Ninsorile de acum par o răzbunare a iernii pe ultimele 2 luni de vreme blândă.

Nu voi încheia înainte să dezvălui nişte imagini "senzaţionale" ale Bucureştiului nocturn, mai precis de pe Calea Victoriei, surprinse în ziua Conferinţei de la MNAR. E vorba despre "expoziţia" pietrelor de pavaj dezgropate în curtea Muzeului (care probabil sunt de pe vremea lui Carol II)

şi despre uluitorul trotuar din preajma Casei Vernescu, care se termină în unghi ascuţit (adică trecătorul rămâne fără trotuar, dacă nu traversează pe cealaltă partea drumului)!