Cu aşa o prezentare, parcă alte comentarii ar fi de prisos. Dar acest film danez nu iese în evidenţă prin subiect, sau prin personaje. Nici măcar prin parfumul de epocă şi ritmul demodat, fermecător. Bucatele pregătite de eroină ar putea lua ochii spectatorilor, dar nici acele imagini delicioase nu sunt suficiente pentru a-l transforma în "true art and true grace" (aşa cum exclama un comentator de pe Imdb).
Babette este o bucătăreasă franţuzoaică care şi-a pierdut familia în sângeroasele evenimente din timpul Comunei din Paris (1871). Fugind din Franţa, ea ajunge, cu ajutorul unor cunoştinţe, tocmai la Marea Nordului, pe coasta daneză. Acolo, într-un sătuc izolat, cere adăpost unor surori care trăiesc într-o austeritate de tip monahal. Fiicele unui pastor protestant, care adunase mica comunitate într-un fel de "sectă locală", cele două femei acceptă să o primească pe Babette drept bucătăreasă. Nu îi pot oferi un salariu, de vreme ce toată modesta lor agoniseală se duce pe ajutorarea amărâţilor din sat. Dar Babette este mulţumită.
La împlinirea unui secol de la naşterea pastorului, femeile (de-acum şi ele vârstnice) hotărăsc să dea o masă în memoria răposatului lor tată. Întâmplarea face ca Babette să câştige 10 000 de franci la loto (juca prin corespondenţă!), chiar în acea perioadă. Babette insistă să întindă, pe cheltuiala ei, o masă în cel mai select stil gastronomic francez. Surorile acceptă, cu greu. Astfel, comemorarea plănuită ca o întâlnire simplă, frugală, cu evocări ale pastorului şi cântări religioase, devine un festin "imperial", cu supă de broască ţestoasă, blinis demidoff, cailles en sarcofage şi amontillado!
Şi eu am rămas mut la vederea mâncărurilor sofisticate, menite să răsfeţe toate simţurile. Dar Babettes gæstebud nu este un film despre mâncare, nici un "cooking show" de mare clasă. Eu cred că tema centrală este bucuria de a dărui. Babette dăruieşte tot câştigul ei (cei 10 000 de franci = cheltuiala pentru masa organizată). Nu doar atât, ea îşi dăruieşte priceperea, munca (fusese "master chef" la Café Anglais). Iar toate acestea în anonimat, pentru că membrii "sectei" au promis să "îşi piardă simţul gustului", ca să nu cadă în ispite demonice, iar singurul "conaisseur" al preparatelor de pe masă - un general care mâncase odinioară la Café Anglais - le laudă, dar nu ştie cine le-a realizat.
"Festinul Babettei" are ceva din fiorul unui Bergman şi din delicateţea unui Ivory. Se pomeneşte adesea Paradisul, precum şi citate din Evanghelii sau comentarii ale acestora, deci se poate spune că este un film creştin. Dar filmul ajunge la spectatori indiferent de convingerile lor religioase.
În anii petrecuţi fără desfătări lumeşti, surorile puritane au aşteptat viaţa de după moarte ca pe adevărata lor viaţă, locul unde sunt adevăratele bunătăţi de care se vor bucura. Generalul, pe de altă parte, cândva îndrăgostit de una din surori, a aşteptat iubirea ei o viaţă întreagă, deşi aproape fără speranţă. Festinul Babettei i-a apropiat din nou, prilejuind o târzie, tulburătoare declaraţie de dragoste: "Am fost cu tine în fiecare zi a vieţii mele. Voi cina împreună cu tine în fiecare seară, nu în trupul meu, ci cu sufletul. Căci, seara aceasta, am învăţat că, în lumea noastră minunată, totul e posibil".
A dărui din plin, fără a aştepta nimic în schimb - iată jertfa prin care franţuzoaica Babette le mulţumeşte gazdelor sale daneze. Această bogată "pomană" nu hrăneşte doar trupurile mesenilor, nu doar le redescoperă bucuria comuniunii, ci face loc tainei care mângâie şi dezgheaţă inimi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu