ROMÂNIA ADEVĂRATĂ

La televizor "rula" o știre despre un târg cu produse tradiționale de la Brașov. Câțiva artiști populari dansau, târgoveții aranjau mezelurile și prăjiturelele "de casă", oamenii se foiau, încântați, prin fața bucatelor. Privirea mi-a căzut pe un om în vârstă, căruia i se lua un "vox" (interviu scurt, părerea lui despre eveniment). Omul spunea: "ASTA E ROMÂNIA ADEVĂRATĂ", iar exclamația lui era însoțită de lacrimi.

S-ar zice că au trecut secole, milenii, de când nu ne-am mai simțit frați cu ceilalți români, iar asemenea priveliști ne tulbură. Ne-am obișnuit să fim străini, să ne înjurăm orașul și țara, conducătorii, preoții. Să ne urâm trecutul și să ne temem de viitor, cu un pahar de țuică în față. Să ne bucurăm unii de alții meschin, doar la câștig, sau când cel de lângă noi ne face favoruri. Ne-am adaptat la o lume artificială, la o viață învățată de la alții, mai puțin "poeți", care au construit civilizații din beton, sticlă și sânge. O viață a profitului rapid, de toți și toate.

În frigul începutului de decembrie, știrea cu bătrânul "mi-a acoperit inima" și a rămas cu mine.
Ce era cu acele lacrimi izbucnite din cuvintele "ASTA E ROMÂNIA ADEVĂRATĂ"? Acea Românie ca o pâine caldă, ca un ceaun cu sărmăluțe mici și zemoase, ca o horă a unirii, a comuniunii frățești...

La Mulți Ani, Românie uitată!

Senna şi Lauda

Când un film despre curse de maşini reuşeşte să stârnească pasiunea unui cinefil neinteresat de acest sport, înseamnă că realizatorii şi actorii au făcut o treabă pe cinste. Întâmplarea face să fi văzut, la o zi distanţă, două filme despre piloţi de Formula 1.
Primul este Rush (S.U.A., 2013), regizat de Ron Howard, care a mai filmat maşini în primul său lungmetraj (Grand Theft Auto - 1977, produs de notoriul Roger Corman). Howard a readus în atenţia spectatorilor competiţia dintre 2 piloţi, campioni ai anilor '70, în maniera sa specifică de regizor silitor. Howard seamănă, din acest punct de vedere, cu eroul său - Niki Lauda: este atent la detalii şi meştereşte scenariul cu iscusinţă! Când şofezi o maşină bine "legată", îţi sporeşti şansele de reuşită şi minimizezi riscurile.


Senna, pe de altă parte, este alternativa la Niki Lauda. La fel de consecvent (tot 3 campionate câştigate), dar mult mai deschis spre risc. Lauda se opreşte în faţa unui risc prea mare, considerând moartea ca pe o ratare a cupei de "campion", iar supravieţuirea - o şansă în plus de a o câştiga. Senna este pilotul pe care numai moartea îl putea opri.
Documentarul Senna (Franţa-Anglia, 2010) fascinează chiar mai mult decât Rush, (înrudit neaşteptat de mult ca subiect, dar şi ca realizare). Senna valorifică la maximum materialul pus la dispoziţie de televiziunile anilor '80-'90, care îi vânau pe marii rivali de la McLaren, Alain Prost şi Ayrton Senna, chiar şi în afara pistei. Astfel, suntem puşi în faţa unui documentar lipsit de dramatizarea istoriei (aşa cum se întâmplă în docu-drame), pentru că istoria a fost înregistrată "în direct". Zeci de curse (Grand Prix-uri), din Monaco până în Japonia, sunt montate într-un stil care implică spectatorul, îl aruncă în dreapta pilotului şi îl obligă să simtă (măcar cu ochii şi urechile) viteza uimitoare a "coşciugelor pe roţi". Dincolo de a fi generatoare de imagini incitante (imagini care nu salvează de la mediocritate alte filme despre curse - vezi Driven, costisitorul Speed Racer etc.) viteza devine personaj. Această ambrozie a piloţilor, această sirenă irezistibilă, acest drog nimicitor...

Privind cele două filme, mi-am amintit cuvinte precum monopost, boxe, pole-position, şicane, dar şi nume ivite din fumul trecutului: Barrichello, Alesi, Fittipaldi... Dar numele lui Ayrton Senna rămâne cel mai viu şi în memoria telespectatorilor români, care vedeau pentru prima oară Formula 1 la TVR, după Revoluţie. Chiar şi eu, habarnist al domeniului, am fost impresionat de ştirea tragicului accident în 1994.
Documentarul despre Senna priveşte dincolo de fapte, aşa cum orice film adevărat ar trebui să încerce. Aflăm că brazilianul a citit în dimineaţa ultimei lui curse din Biblie, aşteptând "un semn" de la Dumnezeu. Maşina nu îl mai asculta şi, într-o curbă fatală, i-a curmat viaţa. Fără fracturi, fără vânătăi. Câţiva centimetri mai sus sau mai jos ar fi însemnat viaţă, în loc de moarte. "Nada pode me separar do amor de Deus" ("Nimic nu mă poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu") citim pe mormânt. Avea vârsta la care mor geniile.

Pro Cinema

Viaţa unei reviste este dată de cititori. Cuvintele ei sunt absorbite de minţile lor, unde "dospesc" şi se transformă în gânduri sau, mai frumos, în vise.
Acest fenomen se petrece numai cu revistele (şi cărţile) pasionante. O astfel de revistă a fost pentru mine Pro Cinema. Acum, numele ei este purtat de un "canal" TV românesc cu filme, iar CinemaPro este un... cinema deţinut de acelaşi trust care a sponsorizat revista şi a înfiinţat apoi canalul omonim.
În 1995, revista Pro Cinema a apărut pe tarabe ca o minune pentru cinefilii români. Încă ieşea de sub tipar Noul Cinema, o revistă valoroasă la cei 60 de ani de experienţă intermitentă pe piaţa românească (primul număr apăruse în 1924!), dar îmbătrânită, cu imagini de calitate slabă şi culori care depăşeau contururile feţelor. Pro Cinema "ne-a luat ochii" cu grafica ei era revoluţionară (erau zorii "tehnoredactării computerizate"), cu paginaţia, fonturile, dar mai ales fotografiile! În acele zile, revistele însemnau în primul rând fotografii cu actriţe melancolice, pe fundaluri reci şi catifelate, postere pe care le rupeai de la jumătatea revistei, iar apoi le lipeai pe dulap, sau pe uşa camerei. În Noul Cinema, mutrele actorilor erau atât de stâlcite de tiparul defectuos încât, uneori, abia puteai să-i recunoşti!
Dar dincolo de imagini clare şi vii, Pro Cinema avea cuvintele! Ieşite din penelurile unor critici de film talentaţi, acestea rămâneau cu tine mult timp după prima răsfoire. Dar revista nu rămânea niciodată la o singură răsfoire. Fiecare număr pe care îl cumpăram era tocit, până la sfârşitul lunii, pe marginea patului, pe braţul fotoliului din sufragerie, sau pe muchia biroului unde îmi făceam temele. După homework, o doză de Pro Cinema venea la ţanc!

Criticii formaţi în presa dinainte de 1989 îşi dădeau mâna în Pro Cinema cu o nouă generaţie, mai obraznică, mai tupeistă. Dintre aceştia, Igor Bergler mă distra cel mai mult desfiinţând "din principiu" actori şi filme "de superacţiune" - vezi Executive Decision, într-un articol de blog anterior, dar şi obscurul Cybertech PD, care nici măcar nu cred că a rulat la noi (dar cronica s-a scris oricum). 

Din cuprinsul revistei "spicuim": CineMAGIA (mondenităţi), CineMANIPULAREA (criticile la filmele lunii de pe marile ecrane), CineTV (rubrica despre cele mai interesante filme difuzate la tembelizor), CineMAPAMOND ("cine mai filmează mult, puţin, deloc, sau în perspectivă") şi CineMAFALDA (dialog cu cititorii revistei).
Mai găseam şi portrete de actori şi regizori străini, interviuri cu cineaşti români ("în exclusivitate"), reportaje de la festivalurile importante ale momentului, articole tematice "grăitoare", informative, expresive. În primele numere din 1995, o secţiune a revistei a fost consacrată Centenarului cinematografic (1895-1995).

Pagini despre Centenarul cinematografic

Am trimis şi eu scrisori la această revistă. Le duceam personal la redacţie (Lutherană nr. 11, et. 2). După primul răspuns al CineMAFALDEI (din 1997 - vezi fotocopia), destul de criptic, am recidivat! Mi-au publicat chiar şi o cronică la The Lost World: Jurassic Park!

Prima scrisoare răspunsă de CineMAFALDA

CineTV

 

 

În ultimul an de apariţie, aspectul revistei a avut de suferit. Grafica nu mai avea gust, calitatea hârtiei era mai slabă... Lipsa fondurilor îşi spunea cuvântul, deşi revista era încă dorită de cinefili. Pro Cinema şi-a încetat apariţia după 4 ani şi 49 de numere (primul număr a fost nr. 0). Editorialul final a lăsat un gust amar. Concentra frustrarea echipei redacţionale care, deşi obţinuse un produs competitiv (rămăsese singura revistă de profil din ţară!), era pusă în faţa "închiderii". România "stingea lumina" peste cinema, într-o perioadă în care nu se mai realizau aproape deloc filme autohtone, iar sălile de proiecţie cădeau în ruină.

Pro Cinema a fost o şcoală de critică şi istorie a filmului la fel de bună ca U.N.A.T.C.-ul (ştiu despre ce vorbesc). Ştiu că nu sunt singurul care a fost îndrăgostit de această revistă, aşa cum ştiu că nu sunt singurul care a iubit desenele animate şi pe Viorica Bucur. Mai sunt câţiva, pierduţi prin spatele vreunui birou de multinaţională, sau aiurea prin Bucureşti, prin România. Sunt sigur că mai au revistele păstrate pe vreun raft secret. Multe din iubirile şi obiceiurile puştimii nouăzeciste par de neînţeles astăzi, când totul este "a click away", pe internet. Iar pasiunea pentru cinema, ca orice altă pasiune, rămâne un dulce, "palid" mister.

Jurassic Park 20

În loc de "3D", mai bine sună "20" în faţa titlului Jurassic Park. Au trecut 20 de ani... şi asta spune aproape totul. Cu greu mă mobilizez să mai scriu ceva în plus.
Jurassic Park este filmul care a schimbat Hollywood-ul. Bine, am spus asta şi despre Star Wars, Terminator 2... A fost o rapidă (r)evoluţie tehnologică, iar apogeul l-a atins Jurassic Park prin generarea integrală a dinozaurilor pe computer (CGI). Dar chiar şi fără efectele vizuale, rămâne unul din cele mai bune filme de acţiune/aventuri, în primul rând (ca SF, abia în al doilea rând), datorită vervei lui Spielberg şi a monteurului său, Michael Kahn, un expert (ca să nu spun "titan") al domeniului.

Am fost la Mall cu un fin de 12 ani - vârsta la care am văzut eu prima oară Jurassic Park la cinema. Mama colegului de gimnaziu cu care mersesem la Sala Palatului ne avertizase că "nici Spielberg nu şi-a lăsat copiii să vadă acest film". Dar violenţa cu care sunt "trataţi" (de dinozauri) puştii de pe ecran nu cred că îi mai surprinde, sau îi afectează prea mult pe micii spectatori de azi. Pe adulţi, cu atât mai puţin. Pe cei care au văzut filmul de mii de ori (eu, de exemplu) - deloc (obviously)!
În 1993, aşa ceva nu se mai văzuse la cinema. Eram acolo, în SUV-ul din junglă, când T-Rex-ul ne-a atacat. Ploua, era întuneric şi curentul căzuse. Cablurile electrizate, care ne-ar fi apărat altminteri de "exponatele" parcului, erau smulse. Au fost mai întâi undele din paharul cu apă, apoi privirile pline de spaimă ale celorlaţi doi copii, mârâitul fioros şi... membrul inferior al monstrului, scufundat în mocirlă.
Nu e un pasaj din romanul lui Michael Crichton, e amintirea unei experienţe. Am trăit acest film, prima oară. Puţini regizori contemporani de gen reuşesc să te aducă "în film", puţini construiesc suspense atât de intens ca Steven Spielberg. Iar 2D-ul e mai mult decât suficient pentru a-l simţi.
Multe din încadraturile şi unghiurile de filmare au rămas în cărţile de cinema şi, mai important, în memoria cinefililor de pretutindeni. Nu mai pun la socoteală superba muzică, compusă de acest "Ceaikovski al Hollywood-ului" - John Williams. Şi urmăririle prin junglă, gadget-urile hi-tech (se vorbea în premieră despre clonare, inginerie genetică), jeleurile din sala de mese, replicile, dar mai ales personajele: minunatul Richard Attenborough, un mare cineast britanic, fragila "plină de forţă" Laura Dern, grasul IT-ist cu "A - a - a, you didn't say the magic word", chiar şi prolificul Samuel L. Jackson, care a mai jucat în 100 de filme de atunci! E interesant că în Jurassic Park sunt foarte multe personaje principale, deşi toate personajele umane devin secundare în faţa dinozaurilor, adevărata atracţie a acestui "Park".
Jurassic Park nu a îmbătrânit. Dar nici noi, privindu-l... 

Mica

Când sufletele unor oameni buni se grăbesc să părăsească această lume, cei rămaşi, apropiaţi şi prieteni, sunt încercaţi de sentimente puternice. Mai întâi, nu pot să înţeleagă cum de tramvaiele continuă să ajungă în staţii, păsările continuă să zboare, florile să înflorească, iar soarele, să încălzească? Cei rămaşi în urmă pot să înţeleagă cinismul străinilor, al celorlalţi oameni neafectaţi, dar nu şi indiferenţa naturii. Totul merge mai departe, ca şi când acele vieţi, sau acele inimi acum oprite, nu au contat cu nimic în implacabilul ritm al zilelor şi nopţilor, al anotimpurilor, al planetelor prin Sistemul Solar, al Căii Lactee prin Univers...
Mai apoi, cei rămaşi observă că doar ei ştiu şi simt, şi sunt frustraţi de lipsa reacţiei lumii la zbaterea lor. E o amară singurătate a suferinţei, a pierderii irecuperabile. Doar sufletele lor au pierdut, ceilalţi n-au păţit nimic, sunt ocupaţi cu aceleaşi mărunţişuri cotidiene. Şi încă nu ar fi atât de grav, dacă zbaterea nu ar fi urmată de o reculegere. Acea tăcere în care se topesc plânsuri, revolte, amintiri. Ceva din ei s-a oprit, în timp ce "show"-ul din jur continuă. O vioară tace, iar orchestrei pare că nu-i pasă.
Dar muzica nu rămâne aceeaşi când un instrument nu mai cântă. Poate că acest lucru nu-l aude decât Dirijorul!

Mica este o piatră acopeită de foiţe strălucitoare, care de departe seamănă cu diamantul sau alte nestemate. Tot Mica era prinţesa grupului Abracadabra, fata bălaie şi zâmbitoare care cânta multe şi frumoase melodii. Emisiunea Abracadabra a încântat multe copilării, fiind consacrată de TVR la începutul anilor '90, iar apoi preluată de ProTV, din '96 până prin 2001. Au fost 10 ani de jocuri, scenete şi melodii, ale căror versuri mi-au răsunat mult timp în urechi. Copiii din jurul Magicianului (Marian Râlea) au colorat puţin anii cenuşii ai "tranziţiei", iar dintre acei copii, Mica era febleţea mea. Ea avea ceva aparte, o delicateţe, o fragilitate...
Am aflat acum doar câteva zile că Mica era grav bolnavă şi că nu se tratase suficient. Tot abia acum s-a evidenţiat în presă şi cariera ei impresionantă, care a lăsat-o în umbra altor colegi şi colege "abracadabriste" ajunse, între timp, actriţe sau producătoare de telenovele. Era poate singura intelectuală de acest calibru ieşită din "grup", cu două doctorate (Oxford şi Viena), traducător, redactor şi producător în cadrul unei edituri, lector universitar şi specialist în IT. În ultima perioadă cânta din nou, prin cluburi. 
Efortul ei îmi apare acum de neînţeles, ca focul acelor existenţe curmate prematur - lumânări topite prea repede sub propriile flăcări, prea puternice. Mă gândesc la Laura Stoica, la Mădălina Manole, Mălina Olinescu şi la câte alte suflete fremătătoare! Dumnezeu să le ierte!
Tot de neînţeles este plecarea Micăi dintre noi ieri, la numai 31 de ani. Era de vârsta mea şi nu am cunoscut-o niciodată. Am văzut-o doar la televizor şi, parcă, pe o scenă, cândva, la mare... 

Dar muzica nu rămâne aceeaşi când un instrument nu mai cântă... Poate că este suficient că cei din generaţia mea ne gândim la Mica. Ieri, câte alte suflete minunate au părăsit această lume, fără ca florile, păsările, sau soarele să ştie? Fără ca eu să ştiu? Nu ştiu, dar vreau să simt şi vreau să le trimit ceva din mine: câte o lacrimă.

Hansel, Gretel şi Arnold: interzişi minorilor

Am fost la Băneasa, în faimosul Digiplex de acolo, pentru a vedea filmul Hansel & Gretel: Witch Hunters (Germania - S.U.A. 2013). Am mers cu un nepoţel de 12 ani, care a dorit neapărat să vadă acest film.
La casă am fost avertizaţi că filmul e interzis minorilor! Am rămas blocat. "Tipule, hai să luăm de la altă casă de bilete!", insista piticul. Am făcut cum m-a îndemnat, fără să-l mai las pe copil să se arate. Degeaba! Tot l-a ochit "tipul" care rupea biletele, la intrarea în sală. "E interzis copiilor sub 18 ani". "OK, zic eu, dar e responsabilitatea mea". "Nu ne înţelegeţi", spune omul de la intrare, "trebuie să vorbim cu conducerea cinematografului, altfel ne trage la răspundere CNA-ul". Până la urmă, ne-a lăsat să intrăm cu copilul la film.
Această întâmplare m-a făcut, pe de o parte, să cred că România a progresat niţel. Când eu aveam 12 ani, nimeni nu mă oprea să intru la filme nerecomandate copiilor. Mai mult, acestea erau difuzate de la 8 seara pe posturi de televiziune (nu dăm nume!). Atunci, filmele interzise erau mult mai violente, mult mai întunecate, sau poate mă înşel.
Pe de altă parte, cum lansezi pe marile ecrane un film distribuit de Paramount Pictures şi Metro-Goldwyn-Mayer şi îl interzici minorilor? De ce să reinventezi un basm, atât de cunoscut, într-o formă atât de violentă? Nu oferă crunta realitate atâtea alte subiecte pe gustul publicului matur, însetat de sânge? 

 În paralel cu acest "basm horror", la Digiplexul menţionat rula şi noul film cu Arnold - The Last Stand (S.U.A. 2013). Arnold, culturistul ale cărui multe filme erau de o violenţă extremă, iar elevii (minorii, în general) le adorau, s-a întors la actorie după "vacanţa" de aproape 10 ani, pe care a petrecut-o ca guvernator şi pe care a încheiat-o ca divorţat. Deşi îmbătrânit şi (poate) mai vulnerabil în urma evenimentelor din viaţa personală, este încă "greu de oprit" (are deja 7 proiecte "pe rol").
Lansarea filmului The Last Stand a ocazionat o expoziţie de "memorabilia": afişe de film, fotografii, obiecte "rare" (zic organizatorii, dar tot "rare" erau considerate şi exponatele din restaurantele Planet Hollywood, deşi se repetau de la Paris, la Los Angeles). Am admirat cu nostalgie prima ediţie laserdisc din lume, lansată pentru Terminator 2, m-am distrat privind banii roşii ("marţieni") din Total Recall, sau autobiografia care poartă acelaşi nume (o fi cumpărat drepturile de autor?). 

Sergiu, Lucas şi Damian

Îmi plac titlurile care conţin enumerări. De la o vreme.
2013 a început cu concerte isterice de Revelion în tot Bucureştiul & în toată România şi a continuat cu moartea lui Sergiu. Cei mai mulţi au crescut cu filmele lui şi îl consideră unul dintre titanii cinematografiei româneşti (ultimul dintre titani?), câţiva îl murdăresc cu noroi, iar mass-media mănâncă (fără maniere) o pâine de pe urma acestui trist eveniment, care ne aminteşte (prin desfăşurările de forţe) de dispariţia poetului Adrian Păunescu.
L-am cunoscut pe Sergiu Nicolaescu acum câţiva ani, cu ocazia unui interviu. Eu, un fan ca mulţi alţii, un mare admirator al filmului Mihai Viteazul, m-am simţit ciudat să dau mâna cu o "legendă", să-l văd îmbătrânit, cum îşi bea ceaiul şi se aşează pe un fotoliu, în faţa camerei de filmat. Legendele nu ar trebui să îmbătrânească şi să fie înmormântate. Dar când se întâmplă, merită puțină recunoştinţă, dacă nu chiar funeralii naţionale, onoruri militare. Dumnezeu să-l ierte!



Într-o seară am pus filmul Howard the Duck, produs de George Lucas în 1986. Recunosc, cu greu încerc să vizionez acest film, pentru că am citit în repetate rânduri că ar fi cel mai mare eşec al cineastului (în calitate de producător), dar şi unul din cele mai proaste filme americane (după părerea criticilor!). Lucas ar fi renegat public acest film, datorită câştigurilor mici, deşi ar fi afirmat la vremea lansării că "va fi considerat o capodoperă peste 20 de ani"! Mai mult! În urma pierderilor financiare şi-ar fi vândut "The Graphics Group", o divizie a Lucasfilm care ulterior a devenit faimoasa PIXAR (altă bombă de bani!).
Cel mai bogat cineast (probabil), George Lucas a debutat ca un entuziast al filmelor "artsy", independente, pentru a evolua într-un "suprem anti-auteur", cum îl numea o enciclopedie de film, pionier al blockbusterelor și al efectelor speciale. A ghicit ani de-a rândul plăcerile publicului american, pentru a da un chix monumental cu Howard the Duck (el mai păţise aşa ceva şi cu THX 1138, care acum e un SF admirat).
Plănuiesc de mult timp o scrisoare în care să-i spun lui George cum mi-a marcat copilăria cu Star Wars şi Indiana Jones, dar aflând că se pregateşte să devină pensionar de lux, m-am lăsat păgubaş. Lucas a vândut anul trecut Lucasfilm către The Walt Disney Company, de la care a primit 4 miliarde (!) de dolari. A declarat că va investi suma în educaţie, ceea ce ar trebui să-i aducă prestigiul de mare filantrop. Dar cum se "lipeşte" Howard the Duck în tot acest demers nobil de educare a americanilor? Ca mare fan al space operei create de el, cred că Lucas ar trebui să infirme reputaţia de cineast "avida dollars" şi cu gusturi dubioase, descurajînd public orice încercare de prelungire a seriei Star Wars, completată (şi încheiată) cu excelentul Star Wars: Episode III, în 2005.


Damian from stanescu alexandru on Vimeo.

Damian este un documentar ieşit din comun despre Horia Damian, pictorul omagiat la MNAC în 2009, acum aproape uitat în ţară, dar şi în comunitatea românească din Franţa (din câte am aflat anii trecuţi, ICR Paris nu îi mai găsea adresa!). Damian a părăsit România în 1946, pentru a deveni un important artist in Franţa, unde i-a cunoscut pe Fernand Léger şi Brâncuşi. Dalí ar fi spus despre el următoarele cuvinte: "Este cel mai genial dintre sculptori, dar şi cel mai subtil: astfel se explică recunoaşterea sa cu paşi mărunţi". Horia Damian a decedat anul trecut la Paris, fără să-și fi văzut ţara natală de 63 de ani!
Scurtmetrajul Damian a fost realizat de Sorin Ceauş şi de... mine, în toamna lui 2009, cu ocazia retrospectivei Horia Damian, găzduită de MNAC. În cei 4 ani, de când a fost trimis spre diverse destinaţii, filmul a fost proiectat o singură dată în cadrul unui vernisaj organizat de Paula Ribariu, la BCU (prin 2011). Nici o instituţie publică de cultură nu a prezentat interes faţă de documentarul Damian, iar acest fapt ar trebui să-l recomande ca un anti-establishment şi un viral de calitate (sau ca pe un film mult prea plicticos pentru publicul larg?). Subtitlurile sunt în limba franceză. (Court métrage documentaire réalisé par Sorin Ceauş et Alex Stănescu à l'automne 2009, lors de la rétrospective Horia Damian a Bucharest, l'exposition organisée par MNAC. Sous-titré en français). 

Ziua României

"Din 1990 destinul mă face să străbat ţările lumii, dar am demostrat întotdeauna că patria mea este una, România. Astăzi, de Ziua Naţională, transmit un gând bun tuturor românilor. La mulţi ani, România!". Iată ce scrie pe "un site de socializare" celebra soprană Angela Gheorghiu.
De 1 Decembrie sărbătorim în primul rând ziua României. Dacă România a ajuns la 94 de ani şi azi e mai liberă şi (sperăm) "mai în siguranţă, asta se datorează şi faptului că generaţiile dinaintea noastră, cu mult mai simple şi mai sărace decât noi, au fost credincioase lui Dumnezeu şi au păstrat şi preţuit valorile creştine" (Alianţa Familiilor).
De 1 Decembrie sărbătorim şi românii de pretutindeni, deci şi pe cei din afara hotarelor ţării, dar nu pentru că au fugit la mai bine, ci pentru că (sperăm) au rămas cu sufletele şi gândurile aici, aşa ca Angela.
Să-i mulţumim, deci, lui Dumnezeu şi să-i cerem în continuare să aibă grijă de ţara noastră.
La Mulţi Ani!

Băile Olăneşti

La vreo 20 km de Râmnicu Vâlcea, între dealuri subcarpatice, se găseşte o aşezare mică, liniştită şi visătoare. Băile Olăneşti este o staţiune balneoclimaterică, precum Băile Herculane, Felix, Govora, Călimăneşti, Tuşnad. Olăneştiul s-ar lăuda cu "primul loc printre staţiunile balneoclimaterice din România în ceea ce priveşte numărul de izvoare, calităţile terapeutice şi debitul total zilnic al acestora, cât şi varietatea compoziţiei şi a concentraţiei apelor minerale. Apele provenite din precipitaţii şi infiltrate prin straturile de roci se mineralizează şi, în urma amestecului cu apele mineralizate din adâncuri, ies la suprafaţă sub formă de izvoare, în număr de 30, care sunt folosite în tratamentul balnear".

Lacul cu nuferi (Complex "1 Mai")

Hotel "Olăneşti"

Fostul Cinema (aici am văzut "Ultimul mohican")

Vechiul "Pavilion de băi minerale" (1925), astăzi ruinat

 


În acest loc îmi petreceam părticele din preţioasele vacanţe de vară, alături de bunica (ea se trata de rinichi) şi unchiul Bob, cu care mergeam "prin codrii şi pe dealuri", spre Cheia, Tisa, Piatra Scrisă (a nu se confunda cu Mănăstirea din Caraş-Severin).

Am descoperit că multe din locurile frumoase din staţiune şi din împrejurimi au fost transformate, sau au devenit inaccesibile, în urma unor împroprietăriri (retrocedări?) şi privatizări. Izvoarele nu mai sunt deschise tuturor, ci doar celor care au trimitere de la medic, printr-un card electronic! La intrarea în aceste izvoare găsim nişte "dispozitive" rotative (turnicheţi), ca la Institutul Britanic, sau la ieşirea din metrou. Dar această restricţionare şi raţionalizare a apelor minerale este făcută în scopuri pecuniare, nu de dragul ordinii şi disciplinei (într-adevăr, pe vremuri te puteai spăla pe mâini, poate şi pe picioare -!- cu apa care curgea non-stop, din abundenţă).

Grup de 4 izvoare

Se înţelege, apele izvoarelor sunt menite a fi folosite în scopuri strict terapeutice. Izvoarele 5 şi 7 erau printre cele mai "puturoase", iar 24 era izvorul cel mai îndepărtat de centrul staţiunii şi beneficia de un edificiu special (stil Opera din Sydney!).

Izvorul 24 (fotografie din 1997)

Parcul din centrul staţiunii era un topos magic al copilăriei mele, al animalelor împăiate de poză (care noaptea prindeau viaţă, conform poveştilor bunicii) şi al animalelor personificate. Mai la deal era aleea frecventată de Mariana, veveriţa care înţelegea graiul oamenilor. Azi, această alee este îmbâcsită de pensiuni şi hotelaşe kitsch-oase, precum şi de un comerţ ambulant dezordonat şi chiar toxic.

Parcul (vedere dinspre Hotelul "Sindicatelor")

La Olăneşti nu doar făpturile, ci şi pietrele prindeau viaţă. Multe creste dezgolite aduceau cu profiluri umane (acest fenomen este vizibil şi în Bucegi, Corbii de Piatră, Nămăieşti etc.), iar pe cărările spre satele din munţi erau presărate pietre cu "mică", adevărate nestemate strălucitoare.