26 mar. 2010

Earth Hour 2010

Se apropie o nouă "Oră a Pământului", şi mă gândeam că nu ar fi rău să încurajez şi eu, prin intermediul blogului, o atitudine mai responsabilă faţă de resursele naturale ale planetei noastre.

"Earth Hour este o iniţiativă pusă în practică pentru prima dată în 2007, în Sidney, Australia, de peste 2,2 milioane de familii şi companii – care au stins simultan luminile timp de o oră. Potrivit WWF (World Wildlife Fund for Nature – organizaţie mondială non-profit care derulează proiecte pentru conservarea naturii), în 2008 au participat la această acţiune peste 50 de milioane de oameni din 35 de ţări.

În martie 2009 sute de milioane de oameni din peste 4.000 de oraşe din 44 de ţări s-au implicat în a treia ediţie a Earth Hour, transformând-o în cea mai mare iniţiativă împotriva schimbărilor climatice din lume. Earth Hour 2010 poate să fie şi mai mare! Este un îndemn la implicare adresat fiecărui individ, fiecărei companii şi fiecărei comunităţi din lume.

Este foarte important să fim responsabili faţă de mediu, faţă de oameni şi să folosim eficient toate resursele.

Implică-te şi tu împreună cu familia şi prietenii în campania internaţională WWF - Earth Hour 2010, stingând toate luminile de acasă sâmbătă seara, pe 27 martie, între 20:30 şi 21:30".

20 mar. 2010

Români în ţara minunilor

Ştiam că primăvara unii oameni obişnuiesc să o ia razna, dar nu mă aşteptam la demenţa dezlănţuită acum câteva zile într-un magazin de Bricolaj din Iaşi, unde cumpărătorii s-au luptat pentru a ajunge primii la produsele cu preţuri promoţionale.

În ton cu debandada care guvernează ţara noastră, la RealitateaTV a apărut un clip tragi-comic, realizat pe o nouă versiune a faimoasei melodii Noi în anul 2000.


Filmele se numără printre puţinele scăpări care ne-au mai rămas, în faţa unei realităţi din ce în ce mai falite. Am fost la Alice în ţara minunilor, în regia lui Tim Burton, un cineast care relata acum câţiva ani că prefera să doarmă cât mai mult în adolescenţă, în lipsa unei realităţi care să-l inspire la acţiune.

Alice in Wonderland (2010) oferă acea brumă de visare pe care o aşteaptă un angajat obosit după o săptămână de tras la rame, sau un copil prea leneş ca să citească scrierile lui Lewis Carroll. Personajele sunt re-construite prin filtrul imaginaţiei lui Burton, despre care am mai scris într-un post mai vechi (vezi aici). Ca o nouă recunoaştere a meritelor sale, mai ales în materie de cinema al fantasticului, probabil, organizatorii Festivalului de la Cannes l-au invitat să prezideze juriul acestei ediţii. Dacă iar se anunţă în selecţia oficială filme cu puşcăriaşi, sau blocuri comuniste cred că Tim va prefera o vacanţă pe malul mării Mediterane în schimb.

8 mar. 2010

Editie istorica: Oscars 2010


Tocmai când era să-mi pierd încrederea în premiile Oscar, iată că membrii Academiei şi-au venit în fire şi au votat cum trebuia. De 8 martie (data Bucureştiului), o femeie a câştigat pentru prima oară în istoria Hollywood-ului Oscarul pentru cea mai bună regie! Bravo Kathryn Bigelow şi The Hurt Locker (S.U.A., 2008)! Tot în premieră pe ţară (şi mondială, poate) ProTV a difuzat cu o seară înaintea ceremoniei filmul câştigător. Sincer, nu ştiu cum de au reuşit să-l cumpere atât de repede but hey, this is Romania!
Scriu acest articol la doar 2 ore de la încheierea Galei pe care am urmărit-o în direct pe HBO (am adăugat acest post în grila mea de programe TV special pentru această seară, şi a meritat). A fost o ceremonie plină de tensiune şi surprize... plăcute! M-aş fi aşteptat ca cel mai bun film străin să fie ales dintre europenii laureaţi la Cannes şi César, Das weisse Band - Eine deutsche Kindergeschichte (Germania, 2009), respectiv Un prophète (Franţa, 2009), în schimb premiul s-a dus la nişte argentinieni. Înclin să cred că selecţia şi votarea filmelor străine este cel puţin neglijentă. Lenea "academicienilor" este vădită şi de alte nominalizări fuşerite - Meryl Streep şi Helen Mirren par abonate la secţiunea femei în rol principal, iar (omni)prezenţa bosumflatului ifosat George Clooney devine cam plictisitoare. Am simţit lipsa unor personaje precum Jack Nicholson şi Billy Kristal, care obişnuiau să învioreze atmosfera la galele mai vechi, mult mai încărcate de fast şi... show. Văd că se face caz în continuare de valoarea entertainmentului în cinematograful american (un regizor spunea în timpul ceremoniei ceva de genul "veţi câştiga dacă veniţi cu o poveste şi distraţi publicul") şi totuşi capitolul "spectacol" a lăsat azi-noapte de dorit, cu doi amfitrioni mai mult absenţi de pe scenă: Steve Martin şi Alec Baldwin. Steve e unul din comicii mei preferaţi, dar duetul cu Alec nu a fost chiar cea mai bună soluţie posibilă, deşi sceneta cu noaptea petrecută în camera de hotel bântuită a fost haioasă. De asemenea, am apreciat remarca din final a lui Steve Martin: "acum Avatar aparţine trecutului".
Probabil că am asistat la o ediţie "Anti-Avatar", pentru că atât Barbra Streisand, cât şi Tom Hanks, care au prezentat premiile pentru regie şi cel mai bun film, păreau mulţumiţi de rezultat... După cum spuneam, aseară am văzut The Hurt Locker fără să rămân foarte entuziasmat. În ciuda acestei prime impresii, viziunea frustă şi totodată sensibilă a lui Bigelow este demnă de Oscar. Nu pot să declar că mă bucură umilinţa "artistică" la care a fost supus James Cameron în faţa fostei soţii triumfătoare (care nici nu i-a pronunţat măcar numele în discursul de mulţumire), dar cred că îi prinde bine o pauză de omagii acestui cineast talentat, muncitor, dar mult prea însetat de profit şi manipulare a "minţilor mici" (Ebert "dixit"). La urma urmei, Academia Americană este de ARTE şi ştiinţe cinematografice, not the other way around!

1 mar. 2010

"Shutter Island"

Ştim că Scorsese e predispus spre filme cu brutalităţi, cu gangsteri, găşti, familii mafiote. Supratema operei sale cinematografice, atât de apreciate la cele mai importante festivaluri şi gale de film din lume, rămâne violenţa, ca pedeapsă a unei umanităţi prea îndepărtate de valorile sacre. Spre deosebire de Tarantino, care în ultimele lui filme se joacă cu personaje goale pe dinăuntru, căsăpindu-le ca pe nişte păpuşi gonflabile, toate personajele lui Scorsese sunt violente, sau trec prin evenimente de această natură ca printr-un foc purificator. Violenţa are o destinaţie moralizatoare, nu e doar o distracţie bolnavă.
Totuşi, când se apropie de scenarii mai delicate, precum noir-ul psihologic Shutter Island (2010), maestrul Scorsese se vede pus în situaţia de a găsi imagini pentru coşmaruri, obsesii, halucinaţii, traume. Tot machiajul din lume şi toate efectele speciale de la Hollywood nu sunt suficiente pentru a descrie pe ecran inefabilul. În cazul de faţă, inefabilul groazei, al suferinţei psihice. Dacă arăţi prea des un cadavru însângerat, anulezi efectul pe care încercai să-l amplifici. Dar de ce să insişti pe imagini înfricoşătoare, când adevărata groază e dincolo de ele ? Poate pentru că nu stăpâneşti prea bine elementele de expresie ale genului.
Shutter Island beneficiază de aportul talentaţilor colaboratori ai lui Scorsese în materie de imagine şi montaj. Unele imagini sunt impresionante, mai ales cele din elaborata expoziţiune a filmului (feribotul iese dintr-o ceaţă metafizică, furtuna se dezlănţuie şi ea din motive extra-meteorologice, ca să spun aşa). Unii actori sunt geniali, oriunde ar fi - Ben Kingsley, Max von Sydow. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Leonardo DiCaprio, care este mult prea tehnic pentru un rol de asemenea calibru. Max von Sydow, care se apropie de 90 de ani, juca în urmă cu 52 de ani în superbul film al lui Bergman - Smultronstället (1957). Din acel film, cinemaniacul Scorsese putea lua nişte lecţii de regie a scenelor de vis, fără căldări de sânge, fulgi artificiali, sau alte grozăvii.
În schimb, finalul merită toată atenţia spectatorilor. Acolo, Scorsese ne adresează o întrebare lăsată fără răspuns: Care este adevărul?.