Anul trecut scriam un "panseu" intitulat Maidanezii vedetelor & zăcămintele străinilor, unde pomeneam planul lui Mickey Rourke de a construi un adăpost pentru maidanezii patriei.Tot acolo, vorbeam despre intenţiile de exploatare a unui zăcământ de petrol proaspăt descoperit în Arad. Citind acel articol, am observat că, după un an, câinii şi aurul s-au întors în atenţia publicului! Aceste subiecte au fost concurate, acum câteva zile, de incidentul cu suporterii violenţi (şi beţi) de la Meciul România-Ungaria.
Ţara clocoteşte deja de săptămâni bune pe tema Exploatării Roşiei Montane. Orăşenii (mai ales bucureştenii) protestează vehement împotriva otrăvirii pământului strămoşesc al Roşiei Montane, care urmează să fie excavat şi contaminat cu cianuri, başca golit de cel mai mare zăcământ aurifer din Europa! Sătenii, în schimb, sunt pentru începerea exploatării (au nevoie de job-uri) şi spun că bucureştenii nici nu ştiu unde se află pe hartă Roşia. Şi Maia Morgenstern a filmat un clip patetic împotriva "exploatatorilor"...
La fel de controversată rămâne problema câinilor. Tot în Bucureşti, oamenii au ieşit în stradă pentru a cere "holocaustul" maidanezilor, în urma tragediei petrecute într-un parc, unde un copilaş a fost ucis de un câine "comunitar" (aşa cum a păţit, anul trecut, un copil de la ţară, de prin Suceava - îşi mai aminteşte cineva de el?).
Ca şi până acum, soluţiile se lasă aşteptate. Foamea de dreptate şi competenţă administrativă a crescut, însă. Iar exerciţiul democraţiei e binevenit într-un "sat cu prea mulţi câini".
Pe acest fundal îmbâcsit de ură şi frustrări naţionale, se derulează cel mai important eveniment muzical al Europei de Est (ca să fim modeşti) - Festivalul Internaţional George Enescu. Aseară am asistat la minunatul Concert al Orchestrei Române de tineret, dirijată de Lawrence Foster. Program:
D. Dediu – Frenesia pentru orchestră op. 84 (2000),
J. Brahms - Dublul concert pentru vioară, violoncel şi orchestră în la minor op. 102, M. Ravel – Rapsodie espagnole, Pavane pour une infante défunte, Alborada del Gracioso şi Bolero. M-am lăsat în braţele capodoperei lui Ravel, acea ţesătură de sunete şi ritmuri, care începe leneş şi se încheie pripit, gândindu-mă la reacţia poporului nostru - când leneş, când pripit. Când genial!
Duminică, formaţia de Muzică Veche Lyceum Consort a fost invitată în cadrul matineului de la Atheneu. Cu această ocazie, am venit şi eu să asist la un încântător spectacol dedicat copiilor care vor să înveţe mai multe despre muzică: Clasic e fantastic/Cum să înţelegem muzica.
Pentru prima oară, m-am plimbat prin culisele Atheneului, am urcat şi eu
pe scena Sălii Mari, înaintea spectacolului propriu-zis, pentru a mă
deghiza într-un muzician care "se trage de şireturi" cu Enescu!
M-am minunat de mulţimea copiilor prezenţi în sală şi am aflat, alături de ei, multe lucruri noi despre tuburile orgii (sunt 1000), la care maestrul Dan Racoveanu a cântat doar cu picioarele! La vioara barocă, Mihail Ghiga a cântat nişte piese despre pisici şi păsări, iar Lyceum Consort ne-a delectat cu ansamblul de "blockflötişti".
Dan Racoveanu cântând la orgă în prezenţa unei tinere melomane
Lyceum Consort
Lyceum Consort
"Clasic e Fantastic
este cel mai amplu proiect educaţional de muzică clasică destinat
copiilor şi tinerilor, în care sunt implicaţi muzicieni profesionişti şi
amatori. Alături de ei urcă pe scenă şi viitorii muzicieni, astăzi
studenţi ai Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti.
Proiectul Clasic e Fantastic
este o premieră în România. În majoritatea oraşelor lumii, la Viena,
Paris, München, Hamburg, Londra, Praga, Budapesta, New York marile
instituţii muzicale de cultură derulează de ani de zile programe
educaţionale asemănătoare. Pentru cea de a treia stagiune a acestui
proiect (2012-2013) obiectivul este de a aduce din nou în Sala Mare a
Ateneului Român peste 10.000 de copii şi tineri, facilitând astfel
accesul acestora la educaţia muzicală clasică".
Ultimul spectacol din această stagiune va fi duminică, pe 9 iunie.
Renumitul ansamblu de muzică medievală Lyceum Consort din Bucureşti aniversează, zilele acestea, 20 de ani. Sunt sigur că multă lume nu cunoaşte această formaţie, de aceea merită promovată, pentru că oferă un exemplu de discreţie, modestie şi consecvenţă în peisajul cultural local. Lăsând la o parte ineditul repertoriu, care cuprinde piese compuse cu 5-6 secole în urmă, trebuie remarcată componenţa internaţională, multietnică, multiculturală a ansamblului. Poate că însăşi această diversitate stă la baza longevităţii sale. Ca un simplu băgător de seamă ce mă aflu, am filmat şi eu câteva momente din viaţa medievală, în sensul romantic al cuvântului, ca să spun aşa, a ansamblului (la Festivalul de Muzică Veche - ediţia 30).
Cu ocazia jubileului de acum, am montat un clip cu imagini din ultimele 2 decenii de activitate. La Mulţi Ani şi la mai multe concerte frumoase!
Concertul de Anul Nou este o tradiţie cu care Filarmonica din Viena îi delectează încă din 1939 pe amatorii de valsuri. La noi, acest concert este difuzat în direct de peste 15 ani, probabil. În dimineaţa Noului An, defapt după-amiaza, când ne trezim chiauni după noaptea petrecută cu salata de boeuf şi piftia la nas, auzim acordurile dulci ale Dunării albastre ieşind din tembelizoare. Deobicei şi Radio România transmite în direct concertul.
În program sunt incluseîntotdeaunapiesecompuse defamiliaStrauss - Johann Strauss sr., Johann Strauss-fiul, Josef StraussşiEduard Strauss, plus piesealealtor compozitori austrieci,inclusivJoseph Hellmesberger,Wolfgang Amadeus Mozart, Otto Nicolai(fondatorulFilarmoniciidin Viena),EmilvonReznicek,Franz Schubert,FranzvonSuppé. Ediţiile mele preferate au fost cele dirijate de italianul Riccardo Muti (1993, 1997, 2000, 2004), actualul director al Chicago Symphony Orchestra. Frumuseţea muzicii este dublată de interiorul somptuos şi sobru (Musikverein), în care se desfăşoară anual acest concert, dar şi de aranjamentele florale, care anul acesta au combinat maiestatea crinilor imperiali şi a trandafirilor regali cu suavitatea margaretelor. Notăm fabulosul balet care ilustrează, printre alte valsuri, faimosul bis An der schönen blauen Donau, dar şi regia impecabilă de emisie, asigurată de canalul TV Eurovision. În transmisiunile directe de la Viena am remarcat pentru prima oară mişcările de macara, care unduiau camerele de filmat prin faţa statuilor şi deasupra publicului din sală, pe ritmul muzicii.
Şi la noi, la Atheneu, a fost preluat modelul vienez în prima săptămână din ianuarie, când a fost susţinut un frumos concert de valsuri (încheiat cu acelaşi Radetzky March), dirijat de Jin Wang, un chinez din Austria.
Istanbul. Dimitrie Cantemir. Cartea ştiinţei muzicii şi tradiţiile muzicale sefarde şi armene este proiectul iniţiat în 2008 de Hespèrion XXI, unul dintre cele mai renumite ansambluri internaţionale de muzică veche, care abia acum a ajuns şi în România pentru a reconstitui epoca lui Dimitrie Cantemir la Poarta Otomană (1690-1710). Miercuri am asistat la acest eveniment muzical, organizat de ICR la Atheneu (Sala Mare). Ansamblul Hespèrion XXI este condus de catalanul Jordi Savall (compatriot al lui Dalí), multipremiat (a câştigat şi César pentru coloana sonoră a filmului Tous les matins du monde - Franţa 1991), supranumit Regele muzicii vechi. Pentru proiectul Istanbul. Dimitrie Cantemir, au fost selectate doar câteva din cele 355 de compoziţii culese de Dimitrie Cantemir în cartea sa (dintre acestea, 9 erau compoziţiile lui originale!). Cartea ştiinţei muzicii, care conţine un tratat şi o culegere de melodii, nu a fost datată. Se ştie doar că a fost scrisă în timpul şederii lui Dimitrie Cantemir la Constantinopol (Istanbul) ca zălog al tatălui său (Constantin Cantemir, domnitorul Moldovei) şi dedicată sultanului. "Cred că interesul meu pentru Cantemir a apărut odată cu primele piese pe care le-am ascultat din creaţia lui, în 1989" - spune Savall. "Am început să cunosc colecţia pe care a alcătuit-o în epocă şi am fost surprins să observ aceste muzici orientale, de tradiţie orală, cu atât mai mult cu cât erau rezultatul culegerii nu a unui muzician turc, ci a unui cărturar român, care concepuse un studiu atât de interesant asupra muzicii otomane din acea vreme". Evenimentul de pe scena Atheneului a dăruit participanţilor o triplă revelaţie. Întâi putem vorbi despre o redimensionare a personajului istoric Dimitrie Cantemir, despre care puţini români ştiu că a fost un enciclopedist, etnograf, geograf, filozof, istoric, lingvist, scriitor, om politic şi domnitor al Moldovei în secolul al XVIII-lea. Başca muzicolog şi compozitor, ne aminteşte Savall! Apoi putem admira performanţele şi pasiunea muzicienilor din Hespèrion XXI, care au cântat în două reprize de câte o oră, întrerupte doar de o pauză. Înlănţuirea makam-urilor, alternarea taksim-urilor (preludii improvizate) şi dialogul instrumentelor exotice (mânuite cu talent de invitaţii turci, armeni, bulgari) ne trimit câteva secole înapoi, într-o geografie dominată de Imperiul Otoman, care cu o mână decapita familii întregi de creştini (ConstantinBrâncoveanu), iar cu o alta gusta din arta unui Cantemir. Dar nu în ultimul rând, este vorba despre un om de cultură elegant şi sensibil, precum Jordi Savall, care şi-a omagiat soţia prin două momente muzicale emoţionante, plasate la finalul fiecărei părţi a concertului. Acest concert a fost susţinut în memoria sopranei Montserrat Figueras, trecută la cele veşnice cu câteva săptămâni în urmă. Voi cita din dedicaţia adăugată de Savall la caietul-program: "A fost o mare artistă, dar mai mult decât atât, tot ce a realizat în viaţă a fost impregnat de lumină (...) Îi plăcea să ne amintească mereu că mai presus de orice, cel care cântă un cântec de leagăn are grijă să dea ce are mai bun în el, şi asta nu e altceva decât un act de iubire care, astfel, îi oferă copilului experienţa esenţei vieţii (Ninna Nanna, 2002). Îţi mulţumim, Monserrat, că ne-ai învăţat că nu ajunge să asculţi muzica cu auzul, trebuie să o asculţi cu sufletul".
Duminică seara am avut plăcerea de a asista la un eveniment fără precedent în peisajul cultural de la noi: concertul "Hollywood Music in Bucharest". Aşteptam un astfel de spectacol (chiar mă întrebam dacă doar mie mi-a venit ideea) în care muzica de film şi imaginile în mişcare să se întâlnească pe aceeaşi scenă, aşa cum se întâmplă la înregistrările coloanelor sonore la Hollywood. Cei 62 de instrumentişti ai European Royal Orchestra, selectaţi dintre cei mai "silitori" studenţi ai facultăţilor de muzică autohtone (se pare că, în funcţie de ţară, componenţa orchestrei se schimbă), au interpretat, sub bagheta dirijorului austriac Gottfried Rabl, fragmente celebre din soundrack-uri (simfonice, reorchestrate ş.a.m.d.) precum The Sound of Music, Superman, Cats ( Memory), James Bond, "Ei.Ti.", Hook, Titanic, "Speiderman" (ca să-l imit pe prezentatorul concertului, nefamiliarizat cu aceste titluri), Piraţii din Caraibe, Gladiator, Star Wars, Dirty Dancing.
Muzica lui John Williams, Hans Zimmer, Danny Elfman, Monty Norman etc. a fost pusă şi mai mult în valoare de clipurile proiectate pe uriaşul ecran din spatele orchestrei. Iar proiecţiile digitale au fost completate, la rândul lor, de jocul luminilor şi laserelor verzi (care nu mai pot lipsi dintr-un spectacol respectabil). Atmosfera uşor desuetă, dar impunătoare a Sălii Palatului (pe jumătate goală, sau plină) mi-a amintit de perioada când vedeam aici, în premieră pe ţară, blockbustere precumThe Rock (1996) şiIndependence Day (tot 1996).
După Step Up 3D, Night of the Living Dead 3D, The Nutcracker in 3D (2010) și alte asemenea, sâmbătă, 5 martie, la orele 18.30 va avea loc, în premieră absolută în România, lansarea celebrei opere Carmen de Georges Bizet, în format Real 3D. Evenimentul se va desfășura la Hollywood Multiplex. "Cea mai răscolitoare poveste de iubire a tuturor timpurilor, co-producție RealD și Royal Opera House din Londra, filmul Carmen 3D promite să-și poarte spectatorii într-o călătorie magică, plină de ingrediente: pasiune, gelozie, trădare - în 3D", aflăm de pe hmultiplex.ro. Covent Garden plănuiește să prezinte 3D și alte spectacole de operă și balet.
S-au împlinit 3 ani şi ceva de când Luciano Pavarotti, unul din cei mai mari tenori ai vremurilor moderne, a părăsit lumea noastră, mult prea poluată fonic. Întâmplător, pe C Music TV - "the classical, cinematic and chillout music channel", un post disponibil doar pe cablu digital, printre alte videoclipuri frumoase am văzut şi Il Canto. Recomand şi postul şi piesa.
"Il Canto" - Luciano Pavarotti
Pentru plăcerea iubitorilor de muzică bună şi în amintirea lui Pav, am mai adăugat nişte videoclipuri speciale...
"Miss Sarajevo" - U2 & Luciano Pavarotti
"Peace Wanted Just To Be Free" - Stevie Wonder & Luciano Pavarotti
Cu întârziere (datorată în special vacanţei "de vară", dacă putem numi astfel un concediu de 2 săptămâni) am uploadat 2 filmuleţe care documentează momente din a 30-a ediţie a Festivalului de Muzică veche de la Miercurea Ciuc, care s-a desfăşurat în luna iulie. Formaţia "principală" a filmelor este Lyceum Consort, care în acest an a împlinit 18 ani de activitate şi pe care am acompaniat-o (doar cu prezenţa) în cele 3 zile de festival. E interesant de văzut cu ce se ocupă iubitorii de muzică medievală în România, în ciuda crizei economice şi culturale.
Spre sfârşitul vacanţei am poposit în Mallorca, cea mai mare dintre insulele Baleare (deci "capitala" lor). Excursia din acest an s-a dovedit plină de escapade tursitice pe coastele însorite ale insulei spaniole - am făcut "baie" la Port Alcudia, Soller, Costa de Canyamel, dar am şi vizitat fascinantele mănăstiri Lluc şi Real Cartuja (Valldemossa)cu muzeele lor. La mănăstirea din Valldemossa a fost cazat pentru o perioadă Frédéric Chopin şi feminista franceză George Sand. În cinstea marelui muzician polonez, în incinta mănăstirii se desfăşoară anual Festivalul Chopin, pe unde au trecut interpreţi celebri din ultima parte a secolului XX.
Mallorca este bogată în peşteri, dar cele mai spectaculoase sunt Drach şi Arta. La Drach (Peştera Dragonului), vizitatorii sunt gratulaţi şi cu un scurt concert de muzică clasică (ţinut "din barcă", pe un râu constituit de apele Mediteranei infiltrate prin stânci). Privind fotografiile din peştera Drach, am observat o structură de stalactite care seamănă înfricoşător de mult cu un personaj ghemuit (vezi imagine mărită, iar în dreapta, o stalactită uriaşă în formă de coloană din pestera Arta). Abia acum câteva săptămâni am aflat că Mediterană înseamnă Marea dintre pământuri ! Apa Mediteranei pare caldă şi "uleioasă" pe lângă cea a Oceanului Atlantic, care era rece şi "aspră" precum apa de izvor. Sa Calobra, Soller, Canyamel
Infrastructura insulei Mallorca este exemplară, iar ministerul transporturilor din ţara noastră ar trebui să se documenteze acolo pentru a construi drumuri mai durabile.
Vara aceasta Bucureştiul, una din cele mai sărace capitale din UE, a fost asaltat de cele mai sonore nume ale muzicii pop, rock, electrofunk ş.a.m.d. Roakări care făceau legea în Occidentul anilor '80 şi '90 vin la pensie în România, să-i mai distreze şi pe cei care îi ascultau la casetofon în ghetourile post-comuniste. De la genialul Jarre la AC/DC, Cranberries, Eric Clapton, Elton John, Manowar, Metallica, Rammstein şi Megadeth (pentru prima oară în istorie, împreună în aceeaşi zi de concert!), de la Massive Attack la Slayer, Paul Anka, John Secada, sau Eros Ramazotti, mai toţi aterizează zilele acestea prin oraşul nostru. Toţi au pe buze Bună seara Bucureşti! Vă iubim!. Megaconcertele succesive îi fac pe români să uite temporar de sărăcia şi sclavagismul care îi aşteaptă în lunile următoare (mai-mai să zici că toată chestia e aranjată de conducerea altfel incompetentă a ţării!). Participarea mea la concertul AEROSMITH de vinerea asta mi-a confirmat din nou faptul că libertatea ţine de foame, doar câteva ore. Câteva zeci de mii de bucureşteni s-au strâns pe Zone Arena, locul unde a fost mutat concertul iniţial programat la Romexpo. Specula cu băuturi răcoritoare şi hot-dogi s-a mai civilizat (2 cupoane de 10 lei fiecare = 1 hot-dog), dar mârlănia concitadinilor a rămas la fel de prezentă. Am auzit zilele acestea că după concert, lumea s-ar fi strâns ciorchine la benzinăriile din zona Zone-ului pentru o apă plată la jumătate de preţ faţă de ce se oferea în Arenă. Deci mulţi au făcut foamea şi setea în cele peste 4 ore de spectacol + aşteptare. Reamonn a deschis seara cu un recital neaşteptat de sensibil, iar solistul Rea Garvey ne anunţa după fiecare melodie că ne iubeşte. După această supradoză de simpatie nemeritată, au urmat bătrânii aerosmithşi în frunte cu Steven Tyler, care la 62 de ani se zbeunguie incredibil (e un fel de replică americană a lui Mick Jagger). Moşu a cântat aproape şnur vreo oră jumătate, cele mai cunoscute hituri din cariera formaţiei, pe care chiar şi un necunoscător ca mine le-a identificat (le auzisem pe unele la radio, pe vremea când ascultam mai mult acasă, de exemplu "Sweet Emotion"). Pentru efortul depus şi pentru bis-urile generoase, îşi merită şi ăştia porţia de aplauze autohtone.
Ca şi Pif sau Rahan, despre care am vorbit recent, Jean Michel Jarre este o vedetă franceză din copilăria mea post-comunistă. De pe tarabele de la Romană (vis-a-vis de Cinema Studio), tata mi-a cumpărat pe la începutul anilor '90 primele mele casete audio - Les Concerts en Chine. Deci Jean Michel Jarre este primul muzician din colecţia mea personală, fapt pentru care îi port o stimă imensă (vezi în colajul de mai sus coperta unei casete-pirat din 1991 cu piese din albumul Images). Îl număr în galeria artiştilor mei preferaţi, pentru că nu este doar un compozitor, "performer" şi producător muzical de înaltă ţinută, ci înainte de toate Jarre este un artist. Aseară am avut plăcerea de a fi prezent la concertul polivalentului Jarre la Polivalenta din Bucureşti. A fost al doilea concert de pe teritoriul ţării noastre, după Oxygene (2008). Intitulat la noi All In One Show, concertul din acest an se înscrie în turul mondial "2010", care omagiază simultan şi celebrul sequel literar al lui Arthur C. Clarke - 2010: Odyssey Two. Clarke era fan declarat al muzicii lui Jarre încă dinainte de a scrie acestă carte. Am fost uimit să aflu recent că Jean Michel Jarre, fiul celebrului compozitor de muzică de film Maurice Jarre, care şi-a părăsit fiul (emigrând în S.U.A.) pe când acesta avea 5 ani, deţine 4 recorduri Guinness (1979 - Paris, Place de la Concorde, 1987 - Huston, 1990 - Paris, La Defense, 1997 - Moscova) pentru cea mai mare audienţă din istoria concertelor live. Ieri, amărâta Sală Polivalentă din Bucureşti (care acum câţiva ani părea mai spaţioasă) abia dacă era populată de un public trecut de prima tinereţe (plus câţiva pensionari curioşi). Scaunele goale de la parter (evaluate la peste 600 de lei locul!) au aşteptat vreo 40 de minute începerea show-ului, iar după altă jumătate de oră erau asaltate de spectatorii din tribune (care plătiseră doar 100 de RON pe bilet). Însă aceste "românisme" inevitabile nu l-au intimidat deloc pe Jarre, care cu generozitatea specifică interpreţilor de valoare a adresat mai multe complimente ţării noastre, de care se simte ataşat sentimental. La început m-a încercat o senzaţie de melancolie, privind spre scena plină de instrumente sofisticate, unde "tânărul" de 62 de ani cu părul tuciuriu (vopsit mai mult ca sigur) se zbenguia pe faimoasele sale ritmuri electronice în dorinţa de a "anima" publicul. Atunci am fost străfulgerat de o cugetare: "Cu de 20 de ani în urmă muzica asta însemna viitorul. Acum face parte din trecut!". Cu acest gând amar în minte am continuat să privesc spectacolul lui Jean Michel Jarre, care s-a dovedit, însă, impresionant. Acest pionier al genurilor electronic, synthpop, ambient şi New Age poate fi bunicul lui Yanni, Enya, Enigma, Moby, Röyksopp, Paul Van Dyk, Paul Oakenfold, sau Armin van Buuren. Jarre a devenit UNESCO Goodwill Ambassador în 1993, în 1998 a devenit primul artist-purtător de cuvânt pentru International Federation of the Phonographic Industry, iar în 2005 - ambasador pentru Hans Christian Andersen Bicentenary Festival. Spectacolele lui din marile capitale europene, din S.U.A., China, Egipt şi Africa de Sud au stabilit noi standarde pentru concertele live. Îl simpatizez atât de mult pe Jarre şi pentru calităţile de "magician" (şi "alchimist") al sunetelor, calităţi care îl aseamănă, dincolo de aspectul fizic, cu David Copperfield, pentru dorinţa de a forţa limitele echipamentelor electronice (vezi şi demenţiala "harfă din laser"), dar în primul rând pentru preocuparea lui faţă de mediul înconjurător. Ecologia, fauna sunt teme evocate în multe din piesele sale, care majoritatea sar de 7 - 8 minute. Lipsită de versuri şi de intervenţia inteligibilă a vocii umane, muzica lui Jarre se ridică din start peste barierele lingvistice, etnice şi mentale, invitând publicul la vis şi meditaţie, spre deosebire de ritmurile generate de epigonii foarte bine plătiţi din cluburile de azi. "Prin fuziunea sintetizatoarelor de tip analog cu tehnologia digitală de ultimă oră, a designului spectaculos de lasere şi a coregrafiei speciale a luminilor, Jean Michel Jarre a imaginat un show ce concentrează talentul său extraordinar de a crea evenimente unice. O experienţă senzorială completă care invită publicul să retrăiască pe viu emoţia unor piese ca Oxygene, Revolution, Chronologie, Magnetic Fields, Equinoxe sau Rendez-Vous". Comunicatul de presă citat mai sus descrie destul de bine ce am văzut aseară. Am părăsit Sala Polivalentă cu urechile înfundate şi cu piesa mea preferată neascultată: "Calypso", din albumul En Attendant Cousteau. Dar aşteptarea este întotdeauna răsplătită!
În ciuda situaţiei nasoale din ţară, reprezentanţii României la Eurovision s-au descurcat excelent. Piesa "Playing with Fire" s-a clasat pe locul al 3-lea din 25 de participante. Mai toţi vecinii noştri europeni au dat câte un punct, două României, deci rezultatul nu poate fi suspectat de "pilele geopolitice", des invocate în ultimele zile. Oricum, pe români nu îi vota nimeni doar pentru ochi frumoşi. Paula Seling şi coechipierul ei, care întâmplător (sau nu ?) e rezident în Norvegia, au muncit cu folos, iar al treilea loc pe podium, alături de Germania (I) şi Turcia (II) a fost binemeritat.
În altă ordine de idei, cu ocazia apropiatei zile de 1 iunie, salut apariţia în Adevărul a unui articol despre desenele animate "de pe vremuri".
Anul acesta nu mai e valabilă celebra întrebare retorică a lui François Villon - Mais où sont les neiges d'antan ? ("Unde sunt zăpezile de altădată ?" din poemul Ballade des dames du temps jadis). Iarna care pare a se apropia de final a avut zăpezi polare, ţurţuri monstruoşi, geruri năpraznice, poleiuri şi alunecuşuri din plin. A fost o iarnă "ca altădată" şi, cu toate acestea, nu am apucat să mă dau deloc cu sania, poate şi pentru că nu mai am una. Nu am găsit încă timp pentru a cumpăra o sanie nouă. De câteva zile, însă, căldura binefăcătoare a soarelui s-a întors, timidă, prin ferestrele caselor noastre, către figurile palide şi vlăguite ale bucureştenilor. Am intrat în Postul Paştelui, perioada curăţirii trupeşti şi sufleteşti, care ar trebui să prilejuiască fiecăruia dintre noi cugetări asupra vieţii de aici şi de... dincolo. Recomand iubitorilor de muzică bună două videoclipuri văzute recent pe VH1: Sign o' the Times (Prince, 1987) şi excepţionalul "Hurt" (Johnny Cash, 2002), cu un montaj "de Oscar".
De ce se numeşte Happy Hour o emisiune de pe ProTv în care sunt prezentate numai scandaluri şi subiecte sumbre ? Acum câteva zile Cătălin Crişan era întrebat cum se simte la Tribunal, după divorţ. Alaltăieri şi ieri am avut ocazia să vedem faţa ucigaşului Mihaelei Runceanu, amintindu-şi cum nu a făcut niciun rău nimănui. Apoi au apărut procurorul şi judecătorul cazului, care arătau cum, în ce fel şi de ce minte respectivul. Printre ei, o Silvia Dumitrescu cu lacrimi în ochi era invitată să interpreteze la alegere din frumoasele şlagăre ale Mihaelei. Eleva Silvia era sincer cutremurată de imaginile de arhivă şi de amintiri, iar spectatorii au fost cu siguranţă emoţionaţi de prezenţa ei elegiacă. Totuşi, ce caută aceste subiecte la HAPPY hour ?? Pe Mihaela Runceanu nu o putem uita, pentru că muzica ei minunată nu poate fi ucisă. Iată că au trecut 20 de ani, şi este mai vie ca niciodată !
A început o nouă ediţie a Festivalului internaţional Cerbul de Aur, Braşov, România 2009. Festivalul George Enescu se desfăşoară la Bucureşti, în perioada 30 august - 26 septembrie 2009, deci în paralel cu Cerbul (2-7 septembrie). Două evenimente muzicale de anvergură nu ar trebui să se concureze reciproc, mai ales pentru că cele două festivaluri se organizează o dată la doi ani. Nu ar fi mai interesant să fie programat Cerbul în anul în care nu e Enescu ? Astfel, am asculta muzică "de calitate" în fiecare toamnă. Pe deasupra, fiecare eveniment în parte ar beneficia de atenţie sporită.
Începem luna septembrie, prima din noul An Bisericesc, prima din toamna calendaristică, cu o invitaţie la... Radio. Poate v-aţi fi aşteptat la o invitaţie pentru vreun spectacol din cadrul Festivalului Enescu. Acolo nu am. În schimb, vă pot asigura că Radio GOLD fm, pe care îl ascult de câteva luni în timp ce conduc prin Bucureşti, oferă un playlist excelent, compus din melodii frumoase ale anilor '60, '70, '80... şi altele. Go for it - 96,9 fm.
Am urmărit cele două semifinale ale Concursului Eurovision 2009, săptămâna aceasta. Punerea în scenă de la Moscova a sfidat criza, încercând o demonstraţie de măreţie imperială în faţa invitaţilor europeni, care s-au lăfăit pe un stadion (de fotbal ?) în faţa celor mai mari plasme şi celei mai lungi scene din istoria concursului. Circoteca riscă să eclipseze muzica, adevărata vedetă a evenimentului. Totuşi, am apreciat prezenţa Republicii Moldova cu o melodie de inspiraţie folclorică (deşi inserturile în engleză nu aveau ce căuta). Cultura română s-a bucurat de două reprezentări în semifinală, graţie acestei melodii din Moldova, dealtfel singura care s-a folosit de limba română (Balkan Girls like to party... in English). Vă invit pe acesată cale să accesaţi istoria Eurovisionului pe net. Sunt peste 5 decenii de muzică bună şi spectacole TV de top. My personal favourite: câştigătoarea concursului din 1997 - LOVE, SHINE A LIGHT (Katrina and The Waves).
Am aflat cu durere ca in cursul diminetii de azi, s-a stins din viata cel mai mare tenor al vremurilor noastre: Luciano Pavarotti. Ma intreb oare cand se va mai auzi o voce care sa ne poata unge inimile cu atata dulceata si miere...
Este una din cele mai cantate arii ever. Ilustreaza cu eleganta tragismul in "Killing Fields" (1984) sau elegia din "Mar adentro" (2004), precum si alte secvente memorabile. Eu personal am ascultat-o de sute de ori si ma declar un addict neputincios in fata ei : "Nessun Dorma", din "Turandot" de Puccini. Enjoy the Pavarotti & Friends version.
A început o nouă ediţie a Festivalului internaţional 
