Ştim că Scorsese e predispus spre filme cu brutalităţi, cu gangsteri, găşti, familii mafiote. Supratema operei sale cinematografice, atât de apreciate la cele mai importante festivaluri şi gale de film din lume, rămâne violenţa, ca pedeapsă a unei umanităţi prea îndepărtate de valorile sacre. Spre deosebire de Tarantino, care în ultimele lui filme se joacă cu personaje goale pe dinăuntru, căsăpindu-le ca pe nişte păpuşi gonflabile, toate personajele lui Scorsese sunt violente, sau trec prin evenimente de această natură ca printr-un foc purificator. Violenţa are o destinaţie moralizatoare, nu e doar o distracţie bolnavă.
Totuşi, când se apropie de scenarii mai delicate, precum noir-ul psihologic Shutter Island (2010), maestrul Scorsese se vede pus în situaţia de a găsi imagini pentru coşmaruri, obsesii, halucinaţii, traume. Tot machiajul din lume şi toate efectele speciale de la Hollywood nu sunt suficiente pentru a descrie pe ecran inefabilul. În cazul de faţă, inefabilul groazei, al suferinţei psihice. Dacă arăţi prea des un cadavru însângerat, anulezi efectul pe care încercai să-l amplifici. Dar de ce să insişti pe imagini înfricoşătoare, când adevărata groază e dincolo de ele ? Poate pentru că nu stăpâneşti prea bine elementele de expresie ale genului.
Shutter Island beneficiază de aportul talentaţilor colaboratori ai lui Scorsese în materie de imagine şi montaj. Unele imagini sunt impresionante, mai ales cele din elaborata expoziţiune a filmului (feribotul iese dintr-o ceaţă metafizică, furtuna se dezlănţuie şi ea din motive extra-meteorologice, ca să spun aşa). Unii actori sunt geniali, oriunde ar fi - Ben Kingsley, Max von Sydow. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Leonardo DiCaprio, care este mult prea tehnic pentru un rol de asemenea calibru. Max von Sydow, care se apropie de 90 de ani, juca în urmă cu 52 de ani în superbul film al lui Bergman - Smultronstället (1957). Din acel film, cinemaniacul Scorsese putea lua nişte lecţii de regie a scenelor de vis, fără căldări de sânge, fulgi artificiali, sau alte grozăvii.
În schimb, finalul merită toată atenţia spectatorilor. Acolo, Scorsese ne adresează o întrebare lăsată fără răspuns: Care este adevărul?.
Totuşi, când se apropie de scenarii mai delicate, precum noir-ul psihologic Shutter Island (2010), maestrul Scorsese se vede pus în situaţia de a găsi imagini pentru coşmaruri, obsesii, halucinaţii, traume. Tot machiajul din lume şi toate efectele speciale de la Hollywood nu sunt suficiente pentru a descrie pe ecran inefabilul. În cazul de faţă, inefabilul groazei, al suferinţei psihice. Dacă arăţi prea des un cadavru însângerat, anulezi efectul pe care încercai să-l amplifici. Dar de ce să insişti pe imagini înfricoşătoare, când adevărata groază e dincolo de ele ? Poate pentru că nu stăpâneşti prea bine elementele de expresie ale genului.
Shutter Island beneficiază de aportul talentaţilor colaboratori ai lui Scorsese în materie de imagine şi montaj. Unele imagini sunt impresionante, mai ales cele din elaborata expoziţiune a filmului (feribotul iese dintr-o ceaţă metafizică, furtuna se dezlănţuie şi ea din motive extra-meteorologice, ca să spun aşa). Unii actori sunt geniali, oriunde ar fi - Ben Kingsley, Max von Sydow. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Leonardo DiCaprio, care este mult prea tehnic pentru un rol de asemenea calibru. Max von Sydow, care se apropie de 90 de ani, juca în urmă cu 52 de ani în superbul film al lui Bergman - Smultronstället (1957). Din acel film, cinemaniacul Scorsese putea lua nişte lecţii de regie a scenelor de vis, fără căldări de sânge, fulgi artificiali, sau alte grozăvii.
În schimb, finalul merită toată atenţia spectatorilor. Acolo, Scorsese ne adresează o întrebare lăsată fără răspuns: Care este adevărul?.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu