29 iul. 2013

Pro Cinema

Viaţa unei reviste este dată de cititori. Cuvintele ei sunt absorbite de minţile lor, unde "dospesc" şi se transformă în gânduri sau, mai frumos, în vise.
Acest fenomen se petrece numai cu revistele (şi cărţile) pasionante. O astfel de revistă a fost pentru mine Pro Cinema. Acum, numele ei este purtat de un "canal" TV românesc cu filme, iar CinemaPro este un... cinema deţinut de acelaşi trust care a sponsorizat revista şi a înfiinţat apoi canalul omonim.
În 1995, revista Pro Cinema a apărut pe tarabe ca o minune pentru cinefilii români. Încă ieşea de sub tipar Noul Cinema, o revistă valoroasă la cei 60 de ani de experienţă intermitentă pe piaţa românească (primul număr apăruse în 1924!), dar îmbătrânită, cu imagini de calitate slabă şi culori care depăşeau contururile feţelor. Pro Cinema "ne-a luat ochii" cu grafica ei era revoluţionară (erau zorii "tehnoredactării computerizate"), cu paginaţia, fonturile, dar mai ales fotografiile! În acele zile, revistele însemnau în primul rând fotografii cu actriţe melancolice, pe fundaluri reci şi catifelate, postere pe care le rupeai de la jumătatea revistei, iar apoi le lipeai pe dulap, sau pe uşa camerei. În Noul Cinema, mutrele actorilor erau atât de stâlcite de tiparul defectuos încât, uneori, abia puteai să-i recunoşti!
Dar dincolo de imagini clare şi vii, Pro Cinema avea cuvintele! Ieşite din penelurile unor critici de film talentaţi, acestea rămâneau cu tine mult timp după prima răsfoire. Dar revista nu rămânea niciodată la o singură răsfoire. Fiecare număr pe care îl cumpăram era tocit, până la sfârşitul lunii, pe marginea patului, pe braţul fotoliului din sufragerie, sau pe muchia biroului unde îmi făceam temele. După homework, o doză de Pro Cinema venea la ţanc!












Criticii formaţi în presa dinainte de 1989 îşi dădeau mâna în Pro Cinema cu o nouă generaţie, mai obraznică, mai tupeistă. Dintre aceştia, Igor Bergler mă distra cel mai mult desfiinţând "din principiu" actori şi filme "de superacţiune" - vezi Executive Decision, într-un articol de blog anterior, dar şi obscurul Cybertech PD, care nici măcar nu cred că a rulat la noi (dar cronica s-a scris oricum). 
























Din cuprinsul revistei "spicuim": CineMAGIA (mondenităţi), CineMANIPULAREA (criticile la filmele lunii de pe marile ecrane), CineTV (rubrica despre cele mai interesante filme difuzate la tembelizor), CineMAPAMOND ("cine mai filmează mult, puţin, deloc, sau în perspectivă") şi CineMAFALDA (dialog cu cititorii revistei).
Mai găseam şi portrete de actori şi regizori străini, interviuri cu cineaşti români ("în exclusivitate"), reportaje de la festivalurile importante ale momentului, articole tematice "grăitoare", informative, expresive. În primele numere din 1995, o secţiune a revistei a fost consacrată Centenarului cinematografic (1895-1995).

Pagini despre Centenarul cinematografic

Am trimis şi eu scrisori la această revistă. Le duceam personal la redacţie (Lutherană nr. 11, et. 2). După primul răspuns al CineMAFALDEI (din 1997 - vezi fotocopia), destul de criptic, am recidivat! Mi-au publicat chiar şi o cronică la The Lost World: Jurassic Park!


Prima scrisoare răspunsă de CineMAFALDA


CineTV


 




În ultimul an de apariţie, aspectul revistei a avut de suferit. Grafica nu mai avea gust, calitatea hârtiei era mai slabă... Lipsa fondurilor îşi spunea cuvântul, deşi revista era încă dorită de cinefili. Pro Cinema şi-a încetat apariţia după 4 ani şi 49 de numere (primul număr a fost nr. 0). Editorialul final a lăsat un gust amar. Concentra frustrarea echipei redacţionale care, deşi obţinuse un produs competitiv (rămăsese singura revistă de profil din ţară!), era pusă în faţa "închiderii". România "stingea lumina" peste cinema, într-o perioadă în care nu se mai realizau aproape deloc filme autohtone, iar sălile de proiecţie cădeau în ruină.



Pro Cinema a fost o şcoală de critică şi istorie a filmului la fel de bună ca U.N.A.T.C.-ul (ştiu despre ce vorbesc). Ştiu că nu sunt singurul care a fost îndrăgostit de această revistă, aşa cum ştiu că nu sunt singurul care a iubit desenele animate şi pe Viorica Bucur. Mai sunt câţiva, pierduţi prin spatele vreunui birou de multinaţională, sau aiurea prin Bucureşti, prin România. Sunt sigur că mai au revistele păstrate pe vreun raft secret. Multe din iubirile şi obiceiurile puştimii nouăzeciste par de neînţeles astăzi, când totul este "a click away", pe internet. Iar pasiunea pentru cinema, ca orice altă pasiune, rămâne un dulce, "palid" mister.




Trimiteți un comentariu