Dodes'ka-den

Am găsit un citat din Cioran, pe facebook: "Nu-mi plac cărţile care se citesc aşa cum ai citi ziarul. O carte trebuie să zguduie, să pună totul sub semnul întrebării”. Cam aşa ceva se întâmplă cu filmul Dodes'ka-den, de Akira Kurosawa. Vrea să demoleze convingerile confortabile despre umanitate, sărăcie, cerşetorie, micime şi măreţie. 

Kurosawa pictând pe platoul filmului "Dodes'ka-den"

Întrebat "cui ar decerna Oscarul său personal", Francis Ford Coppola a răspuns: "lui Federico Fellini şi lui Akira Kurosawa". Atât l-a iubit pe acest cineast, încât Coppola i-a produs, împreună cu George Lucas, filmul "de război" Kagemusha, premiat de Kirk Douglas (Preşedintele Juriului în 1980) cu Palme D'or.
Kagemusha venea după o perioadă grea a carierei lui Kurosawa, începută cu dezastrul financiar şi logistic al proiectului de peste ocean Tora! Tora! Tora! (terminat până la urmă de un alt regizor, american) şi agravată de chiar filmul Dodes'ka-den, un eşec de box-office în 1970. 
Nu e de mirare că Dodes'ka-den nu a "cucerit" de publicul japonez. Personajele sale trăiesc într-o groapă de gunoi, la marginea metropolei Tokyo. Ca temă şi stare ne poate semăna cu filmele realizate în România după 1989, şi ele ocolite de spectatori. Dar abordarea diferă, pentru că ochiul lui Kurosawa (ca şi cel al lui Fellini, în La Strada şi în alte capodopere neorealiste) nu priveşte uscat şi apatic dramele prin care trec oamenii de la marginea societăţii. Nu îi studiază ca pe nişte gândaci de bucătărie, înainte de a fi loviţi cu papucul. El tremură şi lăcrimează, se revoltă şi se grăbeşte să sară în ajutorul lor, colorându-le lumea cenuşie (acesta e primul film color al lui Kurosawa). Şi ce culori! Ce portrete! Ce apusuri pictate (cerul mahalalei este creat în studio, iar scenografia pictată iese intenţionat în evidenţă). Mulţi actori arată a neprofesionişti, unii par recrutaţi dintre oamenii străzii, dar jocul lor este extraordinar. Kurosawa ne transportă lângă ei, ne invită să-i privim de aproape, cu compasiune şi chiar solidaritate.
Acest film sfâşietor se mişcă lent, iar dacă nu te încumeţi să priveşti dincolo de primele 10 minute, îl poţi desconsidera. Trecând, însă, de introducerea cu puştiul care se crede tramvai, scoţând onomatopeele care dau titlul filmului (Dodes'ka-den), facem cunoştinţă cu fata care munceşte până la epuizare pentru tatăl adoptiv, leneş şi beţiv, cu băiatul îndrăgostit de ea în taină, care aduce sake dimineaţa, cu familia monoparentală care trăieşte într-o maşinuţă dezafectată, visând să se mute pe o colină, într-un palat construit în stil european, cu "bărbatul-fantomă", căzut într-un "abis" mental, care nu mai reacţionează în nici un fel la întoarcerea soţiei sale, dar mai ales cu bătrânul care trebăluieşte necontenit, încearcând să-i ajute pe toţi cu câte ceva. Până şi pe hoţul care intră noaptea să-i jefuiască modesta locuinţă îl ajută cu bani, iar apoi încearcă să-l scape de poliţie.
Pe Imdb, un cinefil american scrie despre acest film: "it is depressing enough that it seemed almost like an Ingmar Bergman movie set in Japan, as Bergman made many movies that tended to deal with mental illness and the hopelessness of life. Is it any wonder that after making this film Kurasawa tried to kill himself?! So, did I like it? No. It was not a fun experience. But, it was a very well-made movie that definitely kept my attention and as a result, I really wanted to see what happened to these people" (planktonrules from Bradenton, Florida).
Altul scrie că bătrânul sufletist "e un alter-ego al regizorului", el însuşi căzut în disperare după eşecul de public al filmului. Totuşi, bătrânul din film se află la polul opus al acestei stări, fiind singurul personaj echilibrat, împăcat cu situaţia în care se află. E singurul care nu fuge într-o lume imaginară, sau în alcool. De aceea, prezenţa sa printre ceilalţi obidiţi din groapa de gunoi este, mă gândesc, metaforică. Bătrânul este un fel de înger păzitor deghizat. Într-un episod memorabil al filmului, el vorbeşte cu un alt bătrân care, venit la el în vizită, îi spune că ar vrea să moară repede şi fără chinuri. Atunci îi dă să bea un praf, sub pretextul că i-ar aduce moartea dorită într-o oră. Sinucigaşul bea grăbit, după care cade pe gânduri şi începe să vorbească despre fiii şi soţia sa, morţi în Război. Mărturiseşte că îi visează în fiecare seară, mistuit de dorul lor. Bătrânul îl ascultă şi îl întreabă: "Îi vei omorî şi pe ei odată cu tine?". Dorul, iubirea lui îi făcea vii din nou. Dar praful pe care i-l oferise era inofensiv.
Astfel de momente dau greutate filmului şi lui Kurosawa îi confirmă statutul de umanist al cinematografului din secolul trecut, alături (printre alţii) de Fellini şi Tarkovski.