Senna şi Lauda

Când un film despre curse de maşini reuşeşte să stârnească pasiunea unui cinefil neinteresat de acest sport, înseamnă că realizatorii şi actorii au făcut o treabă pe cinste. Întâmplarea face să fi văzut, la o zi distanţă, două filme despre piloţi de Formula 1.
Primul este Rush (S.U.A., 2013), regizat de Ron Howard, care a mai filmat maşini în primul său lungmetraj (Grand Theft Auto - 1977, produs de notoriul Roger Corman). Howard a readus în atenţia spectatorilor competiţia dintre 2 piloţi, campioni ai anilor '70, în maniera sa specifică de regizor silitor. Howard seamănă, din acest punct de vedere, cu eroul său - Niki Lauda: este atent la detalii şi meştereşte scenariul cu iscusinţă! Când şofezi o maşină bine "legată", îţi sporeşti şansele de reuşită şi minimizezi riscurile.


Senna, pe de altă parte, este alternativa la Niki Lauda. La fel de consecvent (tot 3 campionate câştigate), dar mult mai deschis spre risc. Lauda se opreşte în faţa unui risc prea mare, considerând moartea ca pe o ratare a cupei de "campion", iar supravieţuirea - o şansă în plus de a o câştiga. Senna este pilotul pe care numai moartea îl putea opri.
Documentarul Senna (Franţa-Anglia, 2010) fascinează chiar mai mult decât Rush, (înrudit neaşteptat de mult ca subiect, dar şi ca realizare). Senna valorifică la maximum materialul pus la dispoziţie de televiziunile anilor '80-'90, care îi vânau pe marii rivali de la McLaren, Alain Prost şi Ayrton Senna, chiar şi în afara pistei. Astfel, suntem puşi în faţa unui documentar lipsit de dramatizarea istoriei (aşa cum se întâmplă în docu-drame), pentru că istoria a fost înregistrată "în direct". Zeci de curse (Grand Prix-uri), din Monaco până în Japonia, sunt montate într-un stil care implică spectatorul, îl aruncă în dreapta pilotului şi îl obligă să simtă (măcar cu ochii şi urechile) viteza uimitoare a "coşciugelor pe roţi". Dincolo de a fi generatoare de imagini incitante (imagini care nu salvează de la mediocritate alte filme despre curse - vezi Driven, costisitorul Speed Racer etc.) viteza devine personaj. Această ambrozie a piloţilor, această sirenă irezistibilă, acest drog nimicitor...

Privind cele două filme, mi-am amintit cuvinte precum monopost, boxe, pole-position, şicane, dar şi nume ivite din fumul trecutului: Barrichello, Alesi, Fittipaldi... Dar numele lui Ayrton Senna rămâne cel mai viu şi în memoria telespectatorilor români, care vedeau pentru prima oară Formula 1 la TVR, după Revoluţie. Chiar şi eu, habarnist al domeniului, am fost impresionat de ştirea tragicului accident în 1994.
Documentarul despre Senna priveşte dincolo de fapte, aşa cum orice film adevărat ar trebui să încerce. Aflăm că brazilianul a citit în dimineaţa ultimei lui curse din Biblie, aşteptând "un semn" de la Dumnezeu. Maşina nu îl mai asculta şi, într-o curbă fatală, i-a curmat viaţa. Fără fracturi, fără vânătăi. Câţiva centimetri mai sus sau mai jos ar fi însemnat viaţă, în loc de moarte. "Nada pode me separar do amor de Deus" ("Nimic nu mă poate despărţi de dragostea lui Dumnezeu") citim pe mormânt. Avea vârsta la care mor geniile.