ATHENEUL meu

A fost pe spatele bancnotei de 100 de lei, acum este pe cea de 5 (RON). A fost bombardat cu bombe naziste și cu mingi de fotbal, a fost ciuruit cu gloanţe teroriste şi străpuns de priviri fermecate. Pentru că a fost şi rămâne un simbol… fermecător.

Cine este şi de ce îl iubim ?

Parisul are Turnul Eiffel. Londra are Big Ben-ul. Noi avem Atheneul. Dacă pe englezi îi reprezintă o capodoperă barocã închinatã Timpului, orologiul care rămâne în urmã cu zecimi de secundă o dată la câteva decenii, tronând sobru şi flegmatic peste un Parlament rămas aproape neschimbat sute de ani, românii se bucură de acest Atheneu care a învins şi el, în felul său, ultimul veac. Ultimul, din mileniul II. Veacul cu 2 războaie devastatoare şi o revoluţie “în direct”.

 

1984-2004

Toate autocarele care ajung în Bucureşti trec, cel puţin o datã, prin faţa Atheneului şi a grădinii sale. Turişti de toate felurile şi naţiile se opresc pentru a analiza, fugitiv, aceastã bijuterie arhitectonică. Colonada ionicã, frontonul populat de porumbei, cupola barocă sunt elemente vizuale întipărite în memoria noastră comună. Clădirea proiectată de francezul Albert Galleron şi ridicată între 1886-1888, cu sprijinul cetăţenilor, la faimosul îndemn “Daţi un leu pentru Atheneu” (inventat de Constantin Exarhu), adăposteşte una din cele mai frumoase săli de concerte din lume. Minionă, elegantã, această sală circulară pictată de Costin Petrescu are o acusticã de invidiat, iar pe scena sa au trecut mari personalităţi ale muzicii: Enescu, Von Karajan, Celibidache, Mehta…

Pentru cei care o privesc în treacăt, grădina Atheneului este ceva obişnuit. Pentru mine, însă, care am trăit 20 de ani în preajma ei, este un loc fascinant. Nu există unghi al acestui mic parc pe care să nu-l fi cercetat. Nu există copac pe care sã nu-l fi chinuit puţin, smulgându-i frunze sau încercând să mă caţăr pe el.

Copil fiind, participam la diverse activităţi în cadrul grupului care bântuia zilnic parcul: escaladarea porţilor monumentale, până la “coarnele de berbec” din vârf, schimbul de surprize Turbo, concurs de scuipat la distanţe variabile, de pe treptele Atheneului, sau pereţica, pe porunci. Fie cã era vorba despre vreun meci, sau de vreo spectaculoasă partidã de badminton fără plasă, fie că cineva era atacat de vreun câine, (deşi se ştia că parcul câinilor turbaţi era Icoanei), dacă erai pe iarbă, erai mereu în centrul atenţiei. Spectatorii: în primul rând Eminescu, a cărui statuie serenă străjuia pajiştea (şi încã mai e acolo), iar apoi pensionarii de pe bănci, în aşteptarea concertului săptãmânal, sau în aşteptarea unor evenimente, oricare ar fi fost ele.

Din mijlocul parcului, se pot vedea, în unghi de 360 de grade, cu plecare de pe clădirea Atheneului, panoramare stânga spre dreapta: restaurantul Cina, Biblioteca Universitarã, Piaţa (fostă a) Palatului plus Palatul regal, parcarea Hotelului Athenee Palace (actual Hilton), începutul străzii Ştirbei Vodă, colţul cu Calea Victoriei, Hotelul Hilton, fundaţia Elias, Casa de Modă “Venus”, fostul Bistro Atheneu şi… blocul meu. Deci, evenimente se întâmplau în fiecare minut (nu la fiecare oră, ca la Realitatea TV), şi puteai avea acces la ele de pe o bancă, în timpul unei discuţii / bârfe.

La un sfârşit de an şcolar (printr-a-II-a, cred), am venit cu verişorii mei în grădina Atheneului şi ne-am pozat cu diplomele îmbrăţişate. Din medalioanele lor umbrite de coloane, Ştefan cel Mare, Matei Basarab, Carol I ne priveau ca pe nişte veritabili urmaşi ai lor.

Basmul cu “blue skies & butterflies” se încheie în iarna în care nişte tanchete au parcat în faţa treptelor Atheneului. Urmează nişte evenimente binecunoscute, din care Atheneul a ieşit destul de şifonat.

Imediat după Revoluţie, Atheneul şi grădina sa au cãzut în paragină. Un sfert din zona verde devenise o mocirlă permanentă, florile au dispărut peste noapte. Ca prin minune, totuşi, de ziua lui Eminescu se găsea întotdeauna cineva care sã aducă nişte fire de… orice, la picioarele poetului. Dacă înainte, beţivii îşi fãceau nevoile doar printre copacii, destul de transparenţi, acum foloseau şi sculpturile din bronz situate în spatele colonadei. În aceste vremuri tulburi, puteai zări aurolaci, cerşetori şi alte fantome gãsindu-şi culcuş prin ungherele parcului. Dar nu numai situaţia Atheneului era jalnicã. Întreaga zonă a Palatului şi Bibliotecii (ambele incendiate pe 22-25 decembrie 1989) se pregătea să intre într-un deceniu întunecat, de reparaţii şi cârpeli. Peste acest deceniu, prefer sã dau “skip”.

(…)

Abia spre finalul anilor ’90, pe când “Matrix” se duela pe ecrane cu “Ameninţarea fantomei”, schelele au fost coborâte, barăcile albastre au fost ridicate şi Atheneul a respirat aerul proaspăt al unui nou mileniu. Faimoasele arii “Torna a Sorrento” şi “La donna e mobile” răzbăteau, dupã o tristă absenţă, dintre zidurile renovate ale grădinii-restaurant “Cina”.

Şi iată că aşa, într-o dimineaţă, lumina soarelui a inundat din nou Piaţa Revoluţiei, Palatul redevenit Muzeu Naţional de Artă, Biblioteca, cu noua sa aripă de lângă Muzeul Aman şi Atheneul pregătit pentru Festivalul “Enescu”. Pentru prima oară în… mulţi ani, cartierul copilăriei mele, “buricul regal” al capitalei, strălucea la propriu şi la figurat.

2006-19…

De câţiva ani, m-am mutat în alt bloc şi am părăsit, astfel, şi grădina copilăriei mele.

Recent, răsfoind un album despre Calea Victoriei, am dat peste o fotografie realizată, cred, într-una din cele mai bune zile ale Bucureştiului interbelic. E o vedere plonjată (probabil de pe Athenee Palace), a întregii grădini plus Atheneului proaspăt renovat sau “retuşat” (în orice caz, arăta superb). Nu existau decât doi copaci, dreptunghiul de gazon tuns impecabil, şi douã alte fâşii de iarbă dispuse pe locul unde astăzi sunt bănci.
Pur şi simplu am rămas interzis în faţa acestei imagini alb-negru, de o claritate impresionantã, a unei realitãţi senine, aseptice, sclipitoare, care data de peste 70 de ani.

M-am teleportat mental în acea epocă, în care Eliade se plimba pe Strada Mântuleasa, imaginându-mi transformările pe care le-au suferit clădirea şi grădina Atheneului (construite, defapt, cu 5 decenii înainte de momentul fotografiei în discuţie).

Am încercat să văd, ca în “Maşina Timpului” ecranizată de Simon Wells, cum băncile actuale dispar, fiind înlocuite de altele, mai ponosite, care la rândul lor sunt înghiţite de iarbă. Pancarte, lămpi de noapte, jocuri de lumini. Porumbei. Copii, bătrâni, taximetrişti. Desene de pe asfalt se întorc în cretă. Schelele se ridică peste Atheneu, apoi sunt dezasamblate de muncitori. Mulţi copii şi bunici roiesc prin toate colţurile parcului. Beculeţe în brazi. Globuri uriaşe de hârtie, de la “Moş Gerilã”. Statuia lui Eminescu este ridicatã cu o macara, care merge cu spatele pe gazon, până cînd ajunge în parcarea hotelului, unde este un fel de şantier. Câţiva copaci cad la pământ. Mai multe modele florale traversează perimetrul verde. O altă statuie (care astăzi este în faţa unui bloc de pe Calea Victoriei colţ cu Piaţa Amzei – “Alergătorii”) este montatã pe soclul de pe iarbă. Brazii intră în pământ. Câteva buldozere se agită la marginea parcului. Iar schele. Cupola Atheneului arde. Din ea ţâşnesc nişte proiectile spre cer. Focul devorează copacii. Tanchete şi ofiţeri în marşarier. Nişte doamne cu umbreluţe de soare îşi retrag, zâmbitoare, palmele din faţa ţigãncilor, în timp ce domnii se opresc şi le salută, cu jobenul în aer. Grădina ciopârţită. Statuia a dispărut de mult. Fum şi praf. Apoi, macarale, buldozere şi… linişte.

Se aud doar nişte tocuri grăbite pe asfalt. De undeva, de pe lângã locul unde se va construi cândva “Cina”, se aud copitele unui cal toropit de căldură. Aaa… e varã. Trăsura a trecut. Se apropie ora mesei, iar băiatul care pãzeşte maşinile de epocă parcate în faţa grădinii pleacă spre o cârciumioară de pe Calea Victoriei. Un cetăţean se opreşte cu privirile spre Atheneu. Îşi şterge fruntea cu batista. Scoate ceasul de buzunar şi îl cercetează, exact pe locul unde se va ridica legendarul gard din beton cu popice, de care sprijiniţi, sute de oameni se vor fotografia, peste 70 de ani, cu Atheneul pe fundal. Cu Atheneul meu. Bine, bine… al nostru. Pentru că, pân­ă la urmă, ne reprezintă şi ne caracterizează pe toţi într-un singur cuvânt : supravieţuire.

text din 2006