29 ian. 2007

VHS în amurg



Spre sfârşitul anilor ’80, filmele deveniserã delicatesuri pentru bucureştenii de rând. Nu prea mai erau nici la cinema, nici la televizor, locul lor fiind luat de 2 portrete care, statice sau în mişcare, dominau pânã la obsesie câmpul vizual al cetãţenilor : Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu Elena.

Pentru mine, copilul de 6 ani de atunci, tot ce era imagine ( desen, fotografie, film ), însemna adevãr absolut. Imaginile de la televizor erau mai presus de cele din realitatea imediatã. Ele veneau dintr-o cutie magicã, a cãrei autoritate asupra viselor mele nu putea fi contestatã. Astfel, adevãrurile supreme erau la acea datã douã : Ceauşescu, prezent peste tot, în fiecare zi şi desenele animate, prezente la sfârşit de sãptãmânã, când nu mai aveam grãdiniţã. Sâmbãta era, deci, întâlnirea cu al doilea adev­ãr suprem, sub forma fragmentelor din filmele lui Disney, difuzate în cadrul emisiunii doamnei Viorica Bucur.

Curând, însã, totul s-a schimbat. Am prins “bulgarii”, care dãdeau desene aproape în fiecare searã. Mai mult, în posesia unchiului meu intrase o nouã cutie magicã, care s-a dovedit a fi de o valoare inestimabilã. Era ca o prismã dreptunghiularã, neagrã, cu câteva butoane în faţã, deasupra cãrora era “pedeluţa”. Dincolo de aceasta, era calea c­­ãtre o lume uluitoare, unde totul este posibil. Aflasem deja cum se cheamã aparatul, pentru cã unchiul meu ne anunţa în fiecare sâmbãtã, când venea cu verişorii mei la masã: “Am adus videou’, cã am un film nou”. Bunicul rebotezase pe loc aparatul, şi de fiecare datã când venea unchiul, îl întreba : “Ai adus animalul ?”. Era începutul unei epoci glorioase, care introducea noul adev­ãr suprem : videoul.

Tot ce ieşea din video era fantastic : Star Wãrs, Cip şi Deil, Donald, Gufi, Indiana Jãuns, Hailendãr, Spaidãrmen şi câte şi mai câte. Destul de repede mi-am dat seama cã, defapt, totul pleca de la nişte casete care intrau în video. Acolo era secretul. Fãrã ele, cutia magicã era doar o cutie. Şi atunci mi-a venit ideea : oare poate cineva sã aibã toate casetele din lume, deci, implicit, toate acele filme extraordinare ? Acela ar fi fost The Lord of The Tapes, Stãpânul casetelor, trezorierul suprem al adevãrurilor absolute.

Intrasem la şcoalã, fãcusem cunoştinţã cu portretul lui Ceauşescu de pe prima filã a Abecedarului, iar sâmbetele cu filme la video se înteţeau. Unchiul primea pe sub mânã casete gârlã de la colegii de servici. Îmi amintesc cu nostalgie o onomasticã plicticoasã de unde am plecat cu bunica mea pentru a petrece apoi trei ore de vis în compania lui Tom şi Jerry. Când erau desene animate, rãmâneam pur şi simplu blocat în faţa televizorului pânã când se trermina caseta. Dacã erau filme de groazã, îmi venea sã vomit şi tata îl certa pe unchi, furios cã a adus asemenea porcãrii. Într-o zi chiar l-am întrebat pe tata : “De ce existã filme de groazã?” - “Pentru oamenii bolnavi…”, mi-a rãspuns el. Când am vãzut “Indiana Jones and The Temple of Doom”, mi-am dat seama cã mã aflu în faţa celui mai tare film fãcut vreodatã. Am aflat, pânã la urmã, cã, defapt, filmele nu vin de undeva, din eter, ci ele sunt fãcute de nişte oameni, care se chemã “regizori”. Clar ! Regia este cea mai tare meserie – mã gândeam eu pe-atunci.

A venit Revoluţia. A trecut Revoluţia. Dar nimic nu a mai fost ca înainte. Vechi certitudini şi mituri se demolau pe rând în mintea mea de clasa a III-a. Am rupt foaia cu portretul lui Ceauşescu, care a devenit peste noapte din zeu-monstru, din adevãr suprem – farsã expiratã. Am aflat cã existã şi actori celebri, nu numai regizori celebri, cã existã un loc fermecat pe nume Hollywood, de unde vin toate filmele din lume, cã existã cyborgi, cutremure, Cupa Mondialã de fotbal şi cãrţi, cãrţi cu multe pagini, scrise de sus pânã jos, fã­rã poze. C­ãrţile au fost cea mai neplãcutã revelaţie de dupã Revoluţie. Eram deja şcoler respectabil, şi tata mã soma sã încep sã citesc… c­ãrţi. Nu voi zãbovi asupra coşmarului care a fost prima mea carte, preferând sã mã întorc rapid la singurul adevãr suprem care mai rãmãsese în picioare la acea vreme : tandemul video+televizor. Programul TV se dezgheţase bine : aproape în fiecare searã, câte un serial “bestial”, de la “Twin Peaks” la “Dallas”, desene zilnic, de la ora 4, apoi 7 ( înainte de “Actualitãţi” ), filme pe ici, pe colo. Adev­ã­ratul regal rãmãsese sâmbata, care se numea de acum “week-end”. Unchiul rãmânea., în continuare, singurul deţinãtor de video din familie. Totuşi, acest aparat rãsãrise şi pe la câţiva prieteni “aleşi”. Pe atunci, sã ai video însemna sã fii printre “aleşi” ( pe vremea lui “Ceaşcã”, erai cu adevãrat “zeu” ).

“Hiturile” Holywood-ului intrau în România tot pe casete ( la cinema era încã jale ). Astfel am devorat “Rain Man”, “Ghost”, “Ghost-busters”, “Aliens”, “Robin Hood”, “Rambo II, III”, “Die Hard”, chiar şi câteva horror-uri de artã, precum “Shining”. Pe ecranul Telecolorului din sufragerie se afirmau şi reafirmau talente : Robert DeNiro, Jack Nicholson, Al Pacino, Meryl Streep, Julia Roberts, Richard Gere. Totuşi, cinematografele din Bucureşti şi-au revenit relativ repede. Nu pot uita seara în care am vãzut “Terminator 2“ la Patria. A fost magnific. Dupã aceastã searã, Arnold a luat locul lui Ceauşescu - era peste tot : desenat pe bãncile de la şcoalã, pe ultimele file ale caietelor mele, pe posterele din camera mea.

Eram printr-a şasea când am primit cadou primul meu video. Visele mele cele mai îndrãzneţe se împlineau : puteam sã copiez de la televizor filmele, emisiunile sau concertele pe care le doream. Casetele deveniserã un mijloc de arhivare pentru lucrurile care îmi plãceau, şi pe care doream sã le eternizez. M-am bãlãcit câţiva ani buni în convingerea cã VHS-ul va pãstra pe veci filmele pe care le iubesc. Nici nu-mi puteam imagina ceva mai comod şi mai potrivit pentru vizionarea şi stocarea informaţiei audio-vizuale. În paralel cu noile mele îndeletniciri, pe plan urban prospera o nouã industrie : închirierea de casete VHS piratate. În sfârşit ! “Stãpânii casetelor” ( “Lords of the tapes” ) se fãceau cunoscuţi muritorilor de rând. Ei erau printre noi, arãtau ca nişte oameni obişnuiţi ( ba chiar mai amãrâţi ), însã în modestele lor apartamente sau garsoniere strãjuiau, precum Templierii, biblioteci pline de… “superacţiune”, “superstaruri”, megaregizori ( culmea e cã niciodatã nu puteam afla numele regizorului de pe eticheta castetei, unde erau doar titlul, genul filmului şi câţiva actori ). Ajunsesem sã cunosc cele mai importante centre locale : Romana era zona de bazã. Pe Magheru erau cel puţin trei centre, gãzduite fie prin apartamente de bloc, fie pe sub scãri de bloc. Nu aveam încã 14 ani, deci trebuia sã împrumut buletinul bunicii sau al altui personaj din imediata mea apropiere. Preţul închirierii era derizoriu, dar calitatea înregistrãrilor era lamentabilã. Peste mai toate filmele ( dintre care 90% erau americane ) trona o voce de demult, din vremea în care vedeam filme la videoul unchiului. Da ! Era împãrãteasa traduc­ãtorilor de filme piratate, Margareta-Nistor, al cãrei chip nevãzut mi-l imaginam de fiecare datã altfel, în funcţie de genul şi acţiunea filmului.

Epoca închirierilor-pirat s-a încheiat în preajma apariţiei unor posturi independente de televiziune, care au ridicat automat ştacheta filmelor difuzate. Între timp, au apãrut magazine specializate în comercializarea şi închirierea “legalã” de casete “originale “, adicã bãgate într-o carcasã specialã, cum vãzusem doar la un prieten care avea “Tortues Ninja” şi “Dublu Impact” luate din Franţa. Vremuri noi se conturau la orizont : filmele “tari” nu mai erau doar la video, ci şi la cinema, sau, searã de searã, la ProTV. În aceste condiţii o singurã tentaţie mai rezista, anume achiziţionarea cât mai rapidã a filmelor noi, în format VHS. Îmi plãcea un nou film de la cinema, aşteptam câteva luni pânã când apãrea la “Hollywood Music & Film”, îl închiriam cu abonamentul lui vãru-miu, iar apoi îl copiam acasã, utilizând încã un video împrumutat de la o cunoştinţã.

Posesorii de videouri nu mai erau regi. Nu se mai strângea tot blocul la tine dacã aveai un film cu Bruzli. Preţul aparatelor scãdea, în paralel cu invazia cablului, apariţia HBO-ului, înmulţirea posturilor şi îmbunãtãţirea programelor TV. Cetãţenii se abandonau fericiţi în braţele ProTV-ului, care difuza seria “Nightmare on Elm Street” şi “The Thing” ( unul dintre cele mai scabroase horror-uri pe care le-am vãzut vreodatã ) la ora 8 seara. Eram deja în a doua jumãtate a deceniului 9. Iliescu pierduse un nou mandat de preşedinte, eu mã despãrţeam cu tristeţe de “generalã”, iar primele succese ale erei digitale îşi cereau drepturile în cinema. Apãruse sunetul Dolby Digital, “Jurassic Park”, “Inedependence Day” ( unul din puţinele filme la care am vãzut, de 3 ori în aceeaşi sãptãmânã, publicul apludând şi chiuind extaziat ), “Titanic”. Americanii demonstraserã cã publicul nu s-a s­ãturat de “marele ecran”.

În acest context, eu intrasem în posesia unui computer Pentium MMX cu hard de 3GB ( pe care redactez astãzi acest eseu ). Cu ajutorul computerului, compuneam şi “printam” etichetele casetelor din colecţia mea privatã, care devenise mãricicã. Nu concepeam sã trec cu pixul sau la maşina de scris titlurile mele îndrãgite: “Terminator 2”, “Cartea Junglei”, “Cucerirea Paradisului”, “Total Recall”, “Hook”, “Masca” etc. Aproape zilnic aveam o casetã pregãtitã în video, în caz cã apãrea la televizor vreun film care îmi plãcea. Deşi filmele au rãmas întotdeauna pe primul loc, am fost temporar fascinat şi de jocurile de computer, care rapid s-au dovedit a fi nu doar am­ãgitoare, ci şi dãunãtoare.

Isteria noului mileniu se apropia. Intrasem la facultatea de film, secţia multimedia - sunet, montaj. Iliescu câştigase al treilea mandat. Toatã lumea începea sã se obişnuiascã cu expresia “life is life”. Mai puţin eu. În anii de facultate am piratat cu furie tot ce am întâlnit în faţa ochilor – de la CD audio sau mp3-uri, pânã la casete cu filme rare. Am devorat de la gunoaie cinematografice la capodopere. Am dat iama în toate filmotecile din Bucureşti, constatând cu tristeţe cã mulţi dintre vechii colecţionari de casete video le-au vândut ( cui, nu-mi pot imagina ), sau le-au aruncat. Filmele deveneau pe nesimţite din delicatesuri, banalitãţi. Erau pe toate drumurile, pe toate tarabele ( pirat sau nu ). A le procura nu mai era o aventurã. A le avea nu mai era un privilegiu. Unchiul nu mai avea nici un video ( al doilea i se stricase de câţiva ani ). Luxoasele centre de închirieri se desfiinţau, înlocuite fiind de restaurante sau magazine de parfumuri.

În aceastã perioadã am înv­ãţat care este diferenţa dintre montajul de film şi montajul de chiuvete, dintre analogic şi digital, am aflat care este mecanismul de dincolo de perdeluţa video-ului, am aflat cât de slabã este rezoluţia VHS-ului în comparaţie cu BETA, miniDV, de peliculã nu mai vorbesc. Totodatã, am aflat ce fel de eforturi presupune realizarea unui film. Am înţeles, pânã la urmã, cã adevãrurile supreme nu se aflã de la televizor sau de la video. Am scris/filmat/regizat/montat un scurt-metraj de ficţiune pe cont propriu, şi mi-am dat seama cã regia nu se poate învãţa la şcoalã ( deci, m-am felicitat cã nu am dat la secţia regie ). În paralel am intrat în contact cu oameni pasionaţi de cinema, oameni care au realizat unele din filmele pe care le îndrãgeam în copilãrie.

Astãzi, totul s-a schimbat. Doar casetele din raft îmi mai amintesc de epoca VHS. De jur împrejurul nostru, totul se digitizeazã : muzica, filmele, televiziunea, chiar şi cãrţile. Am depãşit datele fixate pentru Apocalipsã în marile SF-uri ale anilor ’90. Casetele VHS nu mai pot fi cadouri ( nici mãcar la concursurile TV ), în schimb au devenit subiect de horror japonezo/american ( seria “The Ring“ ). Filme cândva intangibile ( ”Independence Day“ ) sunt astãzi la TVR. Pe deasupra, Margareta –Nistor s-a lãsat de traduceri.

Potopeşte nu doar cu apã, ci şi cu CD-uri şi DVD-uri. Înotãm într-un ocean de “wave”-uri şi “pixeli”, şi ne simţim “ca peştele-n apã”. Facem rost de filmele americane înainte sã aparã la Holywood, la Holywood Music & Film sau la Holywood Mutiplex. Cum ? De pe “net”, acel loc magic care ne învaţã ce sã facem, cum sã învãţãm, cum sã ne uitãm la filme ( “cu genunchii flexaţi la 40 de grade…”). “Coborâm” filmele de pe net, pe CD-uri, iar apoi le multiplicãm în câteva minute. Capodoperele lui Fellini, Kurosawa, Bergman sau Kubrick ne sunt servite cu viteza unui fast-food. Ce loc mai poate avea b­ã­trânul video în aceastã lume halucinantã ?

Este clar, privim amurgul unei epoci. Nu, nu trebuie sã intrãm în panicã. Nu este vorba despre o tehnologie demodatã, ci doar de sfârşitul unui mod de viaţã. Videourile noastre pot rãmâne sub televizor, doar cã nu o sã le mai folosim, pentru cã le-am înlocuit deja cu DVD/CD/mp3/VideoCD/DivX – palyere. Doar cã, pentru cei care au prins ceva din vremea lui “Dragi tovarãşi”, “Trei culori”, “Lecanoş deţa”, “Cico” şi “Partidul desenelor animate”, a privi un film acasã nu va mai fi niciodatã la fel.



text scris in octombrie 2005

Trimiteți un comentariu