1 feb. 2007

CACHÉ



Ca si alte filme ale sale (Funny Games, de exemplu), Cache este, pe de o parte, o joaca personala a lui Haneke cu inertia perceptiei spectatorilor, cu asteptarile si reactiile acestora, pe care austriacul le contrazice si le persifleaza permanent.

Pe de alta parte, e complicat sa privesti filmul lui Michael Haneke fara sa simti nici un fel de sentiment de vinovatie. Filmul ne ataca pe toti, pe diverse niveluri ale constiintei. Intr-adevar, la asta se pricepe foarte bine regizorul premiat la Cannes. Ca deobicei, maiestria regiei se vadeste atunci cand regia in sine este imperceptibila, iar toti actorii sunt atat de buni, incat nici nu poti alege dintre ei pentru a premia doar pe unul.

Despre ce e vorba in film ? Dar chiar conteaza ? Veti vedea ca pe la jumatatea filmului plotul initial se va dizolva in multe alte probleme, mult mai dramatice decat un scenariu cinematografic care se cere deslusit. Misterul filmului ramane oricum, cache. Cum reuseste Haneke sa ne panicheze gradat, doar prin simple intersectii (aparent) accidentale cu personaje episodice, prin simple schimburi de priviri, de replici (savant construite) si, mai ales, prin absenta muzicii, care nu ne poate pansa sub nici un chip nervii intinsi la maximum, ramane sa descoperiti pe cont propriu.

Prefer sa subliniez doar prezenta Juliettei Binoche, o intoarcere binemeritata in prim-planul atentiei cineastilor si cinefililor, a unui Daniel Auteuil incredibil si, last but not least, cateva minute de mare intensitate emotionala in compania unei actrite-unicat : Annie Girardot.

text scris cu ocazia deschiderii Festivalului Filmului European 2006

Trimiteți un comentariu