Sărbători fericite!

"A pornit urarea". Este vremea colindelor, iar colindele româneşti, după cum observam recent, au o tristeţe aparte, în comparaţie cu cele anglo-saxone.
"Sus la 'naltul ceruluiu, la mijlocul raiuluiu
Corindelesi Doamne, corinde"...
Aşa începe un colind care mi-a sechestrat gândurile în ultimele zile. Vocea superbă a solistei duce cântecul până "sus la 'naltul cerului", cu acel amestec autohton de dulceaţă şi amărăciune. Este oare bucuria naşterii îmbinată cu tristeţea morţii premature şi jertfelnice, pe care poporul nostru o prefigurează încă din aceste colinde de Crăciun? Sau poate este spaima, cutremurul lăuntric la gândul Naşterii Domnului, un gând mai presus de puterea minţii omeneşti, "o taină mare". Cum să se nască şi cum să moară Dumnezeu? De aici şi fiorul pe care cântecele noastre îl poartă.



Dar sentimentul predominant al Sfintei Sărbători a Naşterii Domnului este bucuria.
Blogul CINEKIS aproape a împlinit 7 ani. Este bun de dus la şcoală, deşi literele şi cifrele le-a învăţat deja. În aceşti ani am scris multe, verzi şi uscate, dar am învăţat un singur lucru: bucuria exprimării nu este direct proporţională cu numărul de cititori sau spectatori. Am tot aşteptat să se strângă mai mulţi vizitatori ai blogului meu, am scris mai mult, am postat mai multe imagini, dar în zadar. Cu timpul, am renunţat să mă gândesc la audienţă, la "rating", concentrându-mă pe ce vreau să scriu, pe nevoia de a mă aşeza în faţa tastaturii. Fiind unul din puţinii critici ai propriilor texte, mă încumet să declar că anul acesta am livrat cele mai reuşite articole din istoria blogului. Au fost mai adunate, mai dedicate şi mai pline de pasiune. Mie mi-au plăcut. Şi aş vrea să mă opresc în acest modest "vârf" al carierei mele de "blogger". În consecinţă, voi continua activitatea pe alt blog de-al meu - "paseist". Şi acela a împlinit deja 1 an, dar articolele sunt rare. Pentru moment(ele ce vor urma) mă voi "limita" la blogul paseist, încercând să îl îmbogăţesc cu cronici de film, cu analize ale evenimentelor cotidiene şi alte gânduri care nu interesează decât foarte puţini cititori. Cu cât mai puţini, cu atât mă motivează mai mult!

Dacă nu pot ura oficial altor bloggeri "la cât mai puţini cititori", pot ura tuturor un Crăciun minunat, cu lumina lui Hristos în suflete, şi un An Nou cu sănătate şi bucurii!

Festinul Babettei

"Festinul Babettei" (Babettes gæstebud, Danemarca 1987, r.: Gabriel Axel) a fost distins cu Oscarul şi BAFTA pentru film străin, precum şi cu Premiul Juriului Ecumenic la Cannes 1987. E considerat unul din cele mai bune filme europene ale anilor '80.
Cu aşa o prezentare, parcă alte comentarii ar fi de prisos. Dar acest film danez nu iese în evidenţă prin subiect, sau prin personaje. Nici măcar prin parfumul de epocă şi ritmul demodat, fermecător. Bucatele pregătite de eroină ar putea lua ochii spectatorilor, dar nici acele imagini delicioase nu sunt suficiente pentru a-l transforma în "true art and true grace" (aşa cum exclama un comentator de pe Imdb).
Babette este o bucătăreasă franţuzoaică care şi-a pierdut familia în sângeroasele evenimente din timpul Comunei din Paris (1871). Fugind din Franţa, ea ajunge, cu ajutorul unor cunoştinţe, tocmai la Marea Nordului, pe coasta daneză. Acolo, într-un sătuc izolat, cere adăpost unor surori care trăiesc într-o austeritate de tip monahal. Fiicele unui pastor protestant, care adunase mica comunitate într-un fel de "sectă locală", cele două femei acceptă să o primească pe Babette drept bucătăreasă. Nu îi pot oferi un salariu, de vreme ce toată modesta lor agoniseală se duce pe ajutorarea amărâţilor din sat. Dar Babette este mulţumită.
La împlinirea unui secol de la naşterea pastorului, femeile (de-acum şi ele vârstnice) hotărăsc să dea o masă în memoria răposatului lor tată. Întâmplarea face ca Babette să câştige 10 000 de franci la loto (juca prin corespondenţă!), chiar în acea perioadă. Babette insistă să întindă, pe cheltuiala ei, o masă în cel mai select stil gastronomic francez. Surorile acceptă, cu greu. Astfel, comemorarea plănuită ca o întâlnire simplă, frugală, cu evocări ale pastorului şi cântări religioase, devine un festin "imperial", cu supă de broască ţestoasă, blinis demidoff, cailles en sarcofage şi amontillado!

Şi eu am rămas mut la vederea mâncărurilor sofisticate, menite să răsfeţe toate simţurile. Dar Babettes gæstebud nu este un film despre mâncare, nici un "cooking show" de mare clasă. Eu cred că tema centrală este bucuria de a dărui. Babette dăruieşte tot câştigul ei (cei 10 000 de franci = cheltuiala pentru masa organizată). Nu doar atât, ea îşi dăruieşte priceperea, munca (fusese "master chef" la Café Anglais). Iar toate acestea în anonimat, pentru că membrii "sectei" au promis să "îşi piardă simţul gustului", ca să nu cadă în ispite demonice, iar singurul "conaisseur" al preparatelor de pe masă - un general care mâncase odinioară la Café Anglais - le laudă, dar nu ştie cine le-a realizat.
"Festinul Babettei" are ceva din fiorul unui Bergman şi din delicateţea unui Ivory. Se pomeneşte adesea Paradisul, precum şi citate din Evanghelii sau comentarii ale acestora, deci se poate spune că este un film creştin. Dar filmul ajunge la spectatori indiferent de convingerile lor religioase.
În anii petrecuţi fără desfătări lumeşti, surorile puritane au aşteptat viaţa de după moarte ca pe adevărata lor viaţă, locul unde sunt adevăratele bunătăţi de care se vor bucura. Generalul, pe de altă parte, cândva îndrăgostit de una din surori, a aşteptat iubirea ei o viaţă întreagă, deşi aproape fără speranţă. Festinul Babettei i-a apropiat din nou, prilejuind o târzie, tulburătoare declaraţie de dragoste: "Am fost cu tine în fiecare zi a vieţii mele. Voi cina împreună cu tine în fiecare seară, nu în trupul meu, ci cu sufletul. Căci, seara aceasta, am învăţat că, în lumea noastră minunată, totul e posibil".
A dărui din plin, fără a aştepta nimic în schimb - iată jertfa prin care franţuzoaica Babette le mulţumeşte gazdelor sale daneze. Această bogată "pomană" nu hrăneşte doar trupurile mesenilor, nu doar le redescoperă bucuria comuniunii, ci face loc tainei care mângâie şi dezgheaţă inimi.

ROMÂNIA ADEVĂRATĂ

La televizor "rula" o știre despre un târg cu produse tradiționale de la Brașov. Câțiva artiști populari dansau, târgoveții aranjau mezelurile și prăjiturelele "de casă", oamenii se foiau, încântați, prin fața bucatelor. Privirea mi-a căzut pe un om în vârstă, căruia i se lua un "vox" (interviu scurt, părerea lui despre eveniment). Omul spunea: "ASTA E ROMÂNIA ADEVĂRATĂ", iar exclamația lui era însoțită de lacrimi.

S-ar zice că au trecut secole, milenii, de când nu ne-am mai simțit frați cu ceilalți români, iar asemenea priveliști ne tulbură. Ne-am obișnuit să fim străini, să ne înjurăm orașul și țara, conducătorii, preoții. Să ne urâm trecutul și să ne temem de viitor, cu un pahar de țuică în față. Să ne bucurăm unii de alții meschin, doar la câștig, sau când cel de lângă noi ne face favoruri. Ne-am adaptat la o lume artificială, la o viață învățată de la alții, mai puțin "poeți", care au construit civilizații din beton, sticlă și sânge. O viață a profitului rapid, de toți și toate.

În frigul începutului de decembrie, știrea cu bătrânul "mi-a acoperit inima" și a rămas cu mine.
Ce era cu acele lacrimi izbucnite din cuvintele "ASTA E ROMÂNIA ADEVĂRATĂ"? Acea Românie ca o pâine caldă, ca un ceaun cu sărmăluțe mici și zemoase, ca o horă a unirii, a comuniunii frățești...

La Mulți Ani, Românie uitată!

Prin ţară 7 (8?)

M-am întors pentru câteva zile în frumoasa "staţiune de interes naţional" Predeal.
De un sfert de secol, pe lângă serpentinele care duc la Cabana Trei Brazi apar pensiuni, hotelaşe, vilişoare mai mici sau mai mari, mai modeste sau mai luxoase. Unele construcţii au fost abandonate şi scoase la vânzare.

 Pe potecile care coboară în orăşel găsim construcţii pitoreşti, dar şi drumuri desfundate.

 

La şoseaua principală se află şi Biserica "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena", zidită între 1990-2005. Stilul arhitectonic este ieşit din comun pentru un lăcaş de cult ortodox. Pictura, abundentă, este executată într-un stil neobizantin, în tehnica fresco.

 

Paralele cu calea ferată, alte căsuţe şi magazine haioase...  

Într-o scurtă descindere la Braşov, am descoperit noi reflexii spectaculoase, precum Turnul Sfatului într-o vitrină cu peşti din cadrul Târgului de Produse Tradiţionale (am luat o plăcintă cu mere bestială de-acolo), sau o faţadă desenată, reflectată în fereastra unei cârciumi boeme.

Tot plimbându-mă prin Braşov (atenţie: mai toate trotuarele din Centrul Vechi sunt parcări cu plată!) am dat şi peste o bisericuţă ascunsă într-un gang lipit de K*C (fast food). Biserica a fost construită în 1896, sub păstorirea Mitropolitului Ardealului de atunci - IPS Miron Romanul.

Publicitate

Îi auzi chemarea din baie, din dormitor, din hol. Atunci când citeşti, concentrat asupra textului din care chiar simţi că înveţi ceva folositor, uşa de la cameră se poate deschide şi, odată cu ea, năvăleşte sunetul ei strident, melodia ei agitată, pe care o şti pe de rost. Îţi cântă noaptea, înainte de culcare, în urechi. Te trezeşti fredonându-i refrenul fără să vrei. Îţi ritmează şi îţi agresează clipele petrecute în preajma televizorului, iar când întrerupe un film palpitant, simţi nevoia să o iei de gât.
Cine este ea? Cine oare?
Nu e soţia, e publicitatea!

În timpurile Dallas-ului, reclamele cu iahtul, cea cu "cichi-cichi" şi cu "v-am prins, vrăjitoarelor" ne fascinau. Aşteptam acel serial parcă şi pentru acele (puţine) reclame care întrerupeau certurile dintre Jereu şi Suleana.
Peste câţiva zeci de ani de libertate şi televiziune, relaţia cu publicitatea s-a deteriorat, dar nu din vina noastră, a telespectatorilor. Nu îmi amintesc să fi cerut cineva mai multă publicitate (se cereau mai multe filme, mai multe desene animate...). De când cu audienţe, prime-time şi "minute de aur", publicitatea a început să se întindă ca o plăcintă şi să se urce în copac ca o... scroafă. De lux!
Privind programele televiziunilor "de mare tiraj" din România (şi acum trebuie să revin la răfuiala mea cu televiziunile româneşti, pe care am dreptul să le critic mult şi bine pe blogul meu, trăiască democraţia, libertatea de exprimare ş.a.m.d. ;)!), observăm pauze publicitare din jumătate în jumătate de oră, pauze care durează între 15 şi 20 minute (incluzând promo-urile la emisiuni şi filme). Titanicul a rulat, cândva, într-un interval de 5 ore la ProTV! Nu mai vorbim de emisiunile unde plouă cu bani şi din "plasare de produse". Acolo, pauzele publicitare prelungite ne invită să privim bucăţi întregi de filme pe alte posturi sau să facem chiar şi un duş.
Nu e vorba doar despre durata indecentă a pauzelor publicitare, ci şi despre calitatea reclamelor. Dacă pe timpuri erau cel mult amuzante, acum reclamele au devenit agresive şi enervante. "Campaniile" publicitare sunt duse pe frontul psihologic şi au ca arme imaginile rapide, grafica năucitoare şi temele muzicale uşor de memorat, iar ca soldaţi - sloganurile. Cine sunt "inamicii" pe care încearcă să îi cucerească aceste "armate"? Noi suntem. Atâta timp cât nu vom accepta să cumpărăm produse de care nu avem nevoie, vom rămâne inamicii lor.
Cunosc bine replica pe care o pot da acestui text "muncitorii" publicitari (guri care mănâncă o păpică bună, într-o ţară cu medici şi profesori de 200 euro/lună): "reclama e sufletul comerţului", dacă nu-mi place, de ce mă uit la tembelizor? Dar oriunde aş întoarce privirea dau de publicitate! Şi pe internet, şi în ziar, şi la cinema! Şi pe stâlpi, şi pe maşini, şi pe faţadele imobilelor.
Să mă ascund în pădure ca să scap de publicitate?
Nu, mersi. Eu vreau să trăiesc în oraşul meu, unde plătesc taxe şi impozite. Oraş care îmi datorează curăţenie, civilizaţie, informaţie şi cultură de calitate, cinema la standardele pe care le caut. Îmi datorează televiziune care mai şi educă, nu doar prosteşte. Nu îmi datorează spălare pe creier cu publicitate.

PS: mai există reclame haioase şi inteligente, dar sunt rarisime. Mai jos e un exemplu.

Săptămâna filmului maghiar

Cu întârziere, am aflat de filmele maghiare proiectate săptămâna trecută la MŢR. Organizată de Institutul Maghiar din Bucureşti, Săptămâna filmului maghiar s-a aflat la a 7-a ediţie.
Am ajuns la penultimul film din program - animaţia de lungmetraj Tragedia omului (Az ember tragédiája), realizată între 1988 şi 2011 (!) sub coordonarea reputatului cineast de animaţie Marcell Jankovics. Nu ştiam nimic despre cineastul/artistul plastic maghiar, iar despre opera literară care stă la baza filmului, prea puţin. Tragedia omului este un poem dramatic de Imre Madách, cuprinzând aproape 4000 de versuri. Este una din cele mai importante creaţii din literatura maghiară, publicată în 1861.
"Opera lui Madách este extrem de greu de dramatizat, fiind un text filozofic în versuri, cu un limbaj vechi de un secol şi jumătate. Cu toate acestea, Jankovics Marcell a reuşit să o transpună în desen. Filmul este deosebit şi prin faptul că cele 15 scene sunt realizate în 15 stiluri diferite de catre Jankovics, reuşind astfel să invoce vizual, mai fidel şi mai profund, spiritul unor epoci." (Magyari Péter)
Animaţia lui Jankovics striveşte atenţia privitorului. Nu dă prea multe momente de respiro în cele 160 de minute şi nici nu oferă prea multă consolare la final, după atâtea chinuri şi bătălii date de egiptenii şi grecii antici, bizantinii, cavalerii medievali şi revoluţionarii francezi de la 1789. Vocile care recită din textul lui Imre Madách sunt tunătoare, pedepsind, parcă, cu fiecare cuvânt, "omul" căzut sub pizma şi lucrarea răului. "Omul" e personaj principal, colectiv, defapt un lanţ de portrete schimbătoare, cu ecouri în istoria artelor plastice, lanţ care începe cu căderea lui Adam şi se încheie cu sumbrul episod dintr-un viitor (sperăm) nu prea apropiat. Dincolo de apăsarea şi întunecimea viziunii, ecranizarea lui Jankovics este un "maraton" vizual impresionant. Efortul depus în cei 23 de ani de realizare (în etape) se simte în fiecare fotogramă, dând întregului dimensiunea unei experienţe cinematografice ieşite din comun.



Tot în programul Săptămânii filmului maghiar am găsit şi un documentar din 2011 despre Janovics Jenő, un Pathé maghiar. Iarăşi un subiect puţin cunoscut, deşi s-a petrecut în ograda noastră, ca să spun aşa, peste munţi, la Cluj, unde regizorul de teatru Jenö Janovics a fondat în 1914 studioul cinematografic Corvin Film. Acolo şi-au început cariera cineaşti precum Alexander Korda şi Michael Curtiz, regizorul celebrissimului Casablanca.

Arămiu de toamnă

Soarele "călâi" şi vremea dubios de frumoasă m-au obligat să iau aparatul foto în primul parc "ieşit în cale". Am încercat să surprind culorile frunzelor care abia se mai ţineau pe crăci, a celor presărate pe alei, pe poteci sau pe lac.

"Covoarele" arămii, de pe pajiştile mai ieri înverzite, completau un peisaj poetic de toamnă târzie.

 Copiii, nu foarte derutaţi de căldura neobişnuită pentru această parte a anului, au fost fascinaţi de ponei şi de "trenuleţul vesel".