Watch the Skies!: Science Fiction

De ceva timp, pe TVR Cultural au început să fie difuzate sâmbăta nişte filme documentare excepţionale pe teme cinematografice. În acest week-end am avut plăcerea să urmăresc Watch the Skies!: Science Fiction, the 1950s and Us (S.U.A. 2005, r.: Richard Schickel), un documentar despre SF-urile anilor '50 în America şi influenţa acestora asupra unor cineaşti de marcă - Steven Spielberg, George Lucas, Ridley Scott, James Cameron. Invitaţi să vorbească despre filmele copilăriei lor, regizorii Star Wars-urilor, Terminatorilor, ai ET-ului şi Alien-ilor au relatat experienţe inedite din vremea când SF-ul nu era încă un gen cinematografic, ci doar o distracţie de sâmbătă seara.

Celebrity photography

Privind pe Imdb nişte fotografii de producţie de pe platourile filmului Robin Hood (S.U.A., 2010), am găsit un portret interesant al lui Ridley Scott (vezi foto) sub care scria "Photo Credit: Greg Williams – © 2010 Universal Studios". De data asta am căutat mai departe pe internet şi am găsit un site "belea" cu fotografiile acestui Greg Williams. Mă pasionează portretele actorilor celebri, defapt portretele în general, pentru că nu constituie un gen simplu, deşi aşa ar părea la prima vedere. Williams nu are tupeul unui Martin Schoeller, ale cărui close-up-uri monstruoase denunţă asimetriile, artificialitatea şi ridurile interzise ale unor celebrităţi precum Brangelina,
DeNiro, sau Prince (vezi deasupra), nici dorinţa lui Andy Gotts de a sonda profunzimile altor actori de marcă (Pacino -portret premiat de British Institute of Professional Photographers în 2009, Hopkins, Julia Roberts etc.).
În schimb, Greg Williams are, pe lângă calităţile de fotograf şi reporter al momentului la Hollywood, şi veleităţi de regizor (după cum putem afla de pe blogul său - blog.gregwilliams.com).


Pentru amatorii de fotografii scandaloase se recomandă şi site-ul lui David LaChapelle, (vezi colaj) şi el specializat pe "famous and infamous".

Greierii şi furnicile

Mi-am petrecut câteva vacanţe în Grecia, tărâm legendar pe care îl preţuiesc, dar unde mă întrebam de fiecare dată oare de ce se închideau tarabele şi restaurantele la prânz, pentru vreo 2-3 ore de odihnă a angajaţilor ? Cum prospera această ţară în "zona euro" fără resurse naturale deosebite şi fără o dorinţă serioasă de a munci ? Doar prin turism şi comerţ mărunt ?
De câteva luni, Grecia a intrat în colaps economic, iar acest pericol paşte şi alte ţări "surori", precum Portugalia şi România. Oamenii "ies în stradă" pentru drepturile lor pierdute, dar nu îşi amintesc de zilele în care au "frecat menta", în timp ce "leafa mergea" mai departe. În ţara noastră a fost anunţată micşorarea salariilor şi pensiilor în sistemul bugetar. Chiar dacă la stat se chiuleşte cel mai mult, nu este corectă taxarea unui singur segment din populaţie. În primul rând, s-ar fi impus taxarea "penalilor" care au "cârmit" ţara spre această situaţie. Nu mă refer doar la psihopaţii de la conducerea statului, ci şi la speculanţii din mediul privat, toţi gherţoii de ale căror gipane nu mai avem loc prin oraş.

În acest timp, fiul lui Warren Buffett (care este în Top 5 cei mai bogaţi oameni din lume), Peter Buffett, a lansat cartea "Life is What You Make it: Finding Your Own Path to Fulfillment", în care formulează "an old-world spiritual message for today's money-rich parents: teach your children values and do not give them everything they want" (Christine Kearney, Reuters, via Yahoo News). Nu mai găsim neobişnuită viziunea acestui fiu de miliardar, dacă aflăm că tatăl său trăieşte în contiunare într-o locuinţă veche de 3 camere, refuză invitaţii la evenimente mondene (unde ar da nas în nas, probabil, cu Paris Hilton) şi donează 85% din averea personală către Fundaţia Bill Gates ("to enhance healthcare and reduce extreme poverty globally"). Warren Buffett quote: "Oamenii fericiţi nu au cele mai bune lucruri, ci doar apreciază ceea ce au".

Soţii Kamprad la cumpărături

În cealaltă parte a lumii (Suedia), trăieşte alt miliardar modest - fondatorul IKEA, Ingvar Kamprad. La 81 de ani, Kamprad seamănă cu un pensionar de rând (vezi foto), chiar dacă este deţinătorul unei averi de peste 20 miliarde (!) de euro. Da, pare a fi un "scârţar" tipic din Occident. "Zboară cu companii low cost, conduce el însuşi un Volvo vechi de 15 ani, şi-a mobilat modesta sa casă aproape numai cu produse de la Ikea pe care, culmea, le-a asamblat chiar el. A recunoscut că şi-a concediat frizerul său la care apela de mulţi ani, după ce a descoperit că se poate aranja la un altul, mult mai ieftin.
Recent, când a sosit la o gală pentru a primi premiul omul de afaceri al anului, bodyguarzii de la intrare au refuzat să-l lase să intre pentru că l-au văzut coborând dintr-un autobuz". Iată ce spune el despre bani: "Dacă încep să achiziţionez lucruri luxoase nu fac altceva decât să îi incit şi pe ceilalţi să facă la fel. Este important ca liderii să fie un exemplu. Mă uit la banii pe care i-aş cheltui pentru mine şi mă întreb dacă toţi acei clienti ai magazinelor Ikea ar putea să-şi permită aceasta. Din când în când, recunosc, îmi cumpăr câte o cămaşă frumoasă şi o cravată, plus mai mănânc pe la restaurant".
Poate mai învaţă şi alţii (i.e. grecii, românii...) câte ceva de la aceşti "magnaţi", care s-au îmbogăţit mai mult din muncă decât din gargară.


BONUS:

Greierele şi furnica
poezie [fabulă]

de Jean de La Fontaine

Petrecuse cu chitara
toată vara.
Însă iată că-ntr-o zi
când viforniţa porni,
Greierele se trezi
fără muscă, fără râmă,
fără umbră de fărâmă.
Ce să facă?…Hai să ceară
la Furnică, pân’ la vară,
niscai boabe de secară.
-“Pe cuvânt de lighioană,
voi plăti cinstit cucoană,
cu dobânzi, cu tot ce vrei!…”
Dar Furnica, harnică,
are un ponos al ei:
nu-i din fire darnică
şi-i răspunde cam răstit:
-Astă-vară ce-ai păţit?
-Dacă nu e cu bănat.
zi şi noapte am cântat
pentru mine, pentru toţi…
-„Joacă astăzi dacă poţi!”

Clash of the Titans, varză mitologică şi Wikipedia

Filmul Clash of the Titans (2010) nu e o prostie totală, chiar m-am distrat la proiecţie. Totuşi, începând cu scenariul acestui film şi terminând cu primirea spectatorilor în sala de la AFI Cotroceni (nu, nu e vorba despre American Film Institute), sentimentul principal a fost confuzia, sau mai precis, VARZA. Biletul era cu 10 RON mai scump doar pentru ochelarii 3D pe care îi necesita această proiecţie "fake", pentru că aşa cum se poate afla şi din comentariile de pe net, Clash of the Titans a fost filmat şi "gândit" în 2D. Rezultatul este o alterare inutilă a contururilor şi a contrastului imaginii, care trage mai jos o producţie şi aşa incoerentă.
De fiecare dată când se anunţă pe ecrane un film "de mare montare" bazat pe mitologia greacă sunt animat de speranţa deşartă că Hollywood-ul ne va delecta cu o frumoasă plimbare prin cultura veche a bazinului mediteranean. Miturile Greciei Antice au hrănit secole de-a rândul imaginarul dramaturgilor, poeţilor, gânditorilor şi al artiştilor de toate felurile, care la rândul lor au îmbogăţit cultura Europei de astăzi şi, prin extensie, cultura din vestul Oceanului Atlantic, adică dincolo de "Coloanele lui Hercule". Mult mai departe de vestitele coloane (a căror semnificaţie străveche a fost demult uitată) găsim astăzi un tărâm haios, Hollywood, unde afacerişti inculţi, dar cu bani stivă se distrează producând filme vulgare despre legendele greceşti (vezi din ultimii ani şi Hercules - 1997, Jason and the Argonauts - 2000, Troy -2004, Minotaur - 2006 etc.). În timpul Epocii de Aur Comuniste de la noi, printre puţinele texte dedicate Epocii de Aur antice greceşti se număra o cărticică denumită Legendele Olimpului, de Alexandru Mitru. Pe înţelesul copiilor, erau "transpuse" diverse momente din îndelungatul zbucium al zeilor şi eroilor antici. Chiar şi acea literatură comunistă rămâne acum mult mai utilă copiilor care întâlnesc pentru prima oară termeni precum titan, ciclop, gigant, muză, argonaut, lapit, centaur, minotaur... decât filme precum Clash of the Titans (2010).
Încă din 1981, când a fost realizată prima variantă a filmului cu acest nume, dealtfel foarte îndrăgit de fanii maestrului efectelor speciale de pe vremea animaţiei "stop-motion" - Ray Harryhausen, scenariştii se ocupau cu "ciopârţirea" Legendelor Olimpului. Reţeta ar fi următoarea: se extrag nişte personaje exotice din mitologia greacă, după care se introduc într-un decor cât mai spectaculos şi mai neverosimil, iar apoi se adaugă creaturi din cultul islamic şi din folclorul scandinav pentru a întregi o salată de "varză a la Hollywood".
Dacă din plictiseală "punem mâna" pe Wikipedia, aflăm imediat că titanii erau înaintaşii olimpienilor (cei 12 zei "rezidenţi" pe Muntele Olimp), iar pe vremea peripeţiilor lui Perseu (personajul central al filmului în discuţie) aceştia nu mai erau "în funcţie". Zeus însuşi i-a întemniţat în adâncurile Tartarului, după un război de 10 ani (Titanomahia) care este menţionat în film. Deci Înfruntarea titanilor din titlu este defapt Înfruntarea olimpienilor. Pegas, Io şi creaturile numite în film "djinn" nu au legătură cu mitul lui Perseu. Djinn sunt preluaţi din cultul islamic, unde desemnează un fel de spirite, sau diavoli (deşi nu toţi ar fi răi, chipurile). Sub denumirea de Kraken erau cunoscuţi monştrii marini din folclorul Norvegian şi Islandez, pe care îi găsim şi în seria Piraţii din Caraibe. Denumirea originală a creaturii monstruoase, care apare la sfârşit pentru a o "mânca" pe Andromeda din mitul lui Perseu, este Cetus, dar probabil producătorii acestui film au considerat că denumirea grecească (de unde se trage şi cuvântul cetaceu) nu e prea uşor de digerat pentru publicul spălat pe creier.
Doar cu câteva informaţii de pe Wikipedia, se poate construi un scenariu mult mai coerent şi mai proaspăt decât Clash of the Titans (2010), fără abateri păguboase de la mitologia greacă. Să luăm doar un personaj precum Cronos, cel mai bătrân titan, fiul şi totodată soţul Gaiei (divinitatea primordială a Pământului), care şi-a ucis tatăl (Uranus), după care şi-a devorat proprii copii, viitori zei olimpieni. Dintre ei, doar Zeus a scăpat pentru a-şi detrona la rândul său tatăl cu ajutorul fraţilor renegaţi de Cronos, respectiv ciclopii şi giganţii cu 100 de braţe. Ce să ceri mai mult de la un scenariu ?

Sfintele Paşti pentru toţi creştinii

Anul acesta Sfintele Sărbători de Paşti vin pentru toţi creştinii (atât din estul cât şi din vestul Europei, respectiv Atlanticului). Poate că aşa ar trebui să se întâmple în fiecare an, iar apropierile dintre confesiuni să se accentueze treptat, până când diferenţele nu vor mai crea probleme de nici o natură.


Deşi nu am avut prea mult timp pentru a mă relaxa în faţa filmelor de Paşti, sau pentru "shopping", am apucat să observ întoarcerea în "super"-marketuri a unor produse de sezon pe care le credeam retrase din comerţ. De exemplu, meditam la dispariţia ouălor Kinder cu surprize şi înlocuirea acestora cu Kinder JOY, care deşi au aceeaşi formă, nu conţin minunatele ouă de ciocolată cu lapte, goale pe dinăuntru (şi pline cu jucărele). Dar iată că acum câteva zile am găsit pe un raft de magazin câteva Kinder SURPRISE.

Nu-mi venea să cred, aşa că am cercetat produsul cu atenţie şi am constatat că eram din nou în faţa unui ou de ciocolată, învelit în ţiplă, care putea fi mişcat pentru a asculta zgomotul delicios al jucărelei ascunse, ca în copilărie! "Mare mi-a fost mirarea" şi bucuria ! Sper să-i redescopăr şi gustul minunat, după masa de Paşti.
Sărbători sfinte fericite !

PS: Consumaţi ciocolată responsabil!

Earth Hour 2010

Se apropie o nouă "Oră a Pământului", şi mă gândeam că nu ar fi rău să încurajez şi eu, prin intermediul blogului, o atitudine mai responsabilă faţă de resursele naturale ale planetei noastre.

"Earth Hour este o iniţiativă pusă în practică pentru prima dată în 2007, în Sidney, Australia, de peste 2,2 milioane de familii şi companii – care au stins simultan luminile timp de o oră. Potrivit WWF (World Wildlife Fund for Nature – organizaţie mondială non-profit care derulează proiecte pentru conservarea naturii), în 2008 au participat la această acţiune peste 50 de milioane de oameni din 35 de ţări.

În martie 2009 sute de milioane de oameni din peste 4.000 de oraşe din 44 de ţări s-au implicat în a treia ediţie a Earth Hour, transformând-o în cea mai mare iniţiativă împotriva schimbărilor climatice din lume. Earth Hour 2010 poate să fie şi mai mare! Este un îndemn la implicare adresat fiecărui individ, fiecărei companii şi fiecărei comunităţi din lume.

Este foarte important să fim responsabili faţă de mediu, faţă de oameni şi să folosim eficient toate resursele.

Implică-te şi tu împreună cu familia şi prietenii în campania internaţională WWF - Earth Hour 2010, stingând toate luminile de acasă sâmbătă seara, pe 27 martie, între 20:30 şi 21:30".

Români în ţara minunilor

Ştiam că primăvara unii oameni obişnuiesc să o ia razna, dar nu mă aşteptam la demenţa dezlănţuită acum câteva zile într-un magazin de Bricolaj din Iaşi, unde cumpărătorii s-au luptat pentru a ajunge primii la produsele cu preţuri promoţionale.

În ton cu debandada care guvernează ţara noastră, la RealitateaTV a apărut un clip tragi-comic, realizat pe o nouă versiune a faimoasei melodii Noi în anul 2000.


Filmele se numără printre puţinele scăpări care ne-au mai rămas, în faţa unei realităţi din ce în ce mai falite. Am fost la Alice în ţara minunilor, în regia lui Tim Burton, un cineast care relata acum câţiva ani că prefera să doarmă cât mai mult în adolescenţă, în lipsa unei realităţi care să-l inspire la acţiune.

Alice in Wonderland (2010) oferă acea brumă de visare pe care o aşteaptă un angajat obosit după o săptămână de tras la rame, sau un copil prea leneş ca să citească scrierile lui Lewis Carroll. Personajele sunt re-construite prin filtrul imaginaţiei lui Burton, despre care am mai scris într-un post mai vechi (vezi aici). Ca o nouă recunoaştere a meritelor sale, mai ales în materie de cinema al fantasticului, probabil, organizatorii Festivalului de la Cannes l-au invitat să prezideze juriul acestei ediţii. Dacă iar se anunţă în selecţia oficială filme cu puşcăriaşi, sau blocuri comuniste cred că Tim va prefera o vacanţă pe malul mării Mediterane în schimb.

Editie istorica: Oscars 2010

Tocmai când era să-mi pierd încrederea în premiile Oscar, iată că membrii Academiei şi-au venit în fire şi au votat cum trebuia. De 8 martie (data Bucureştiului), o femeie a câştigat pentru prima oară în istoria Hollywood-ului Oscarul pentru cea mai bună regie! Bravo Kathryn Bigelow şi The Hurt Locker (S.U.A., 2008)! Tot în premieră pe ţară (şi mondială, poate) ProTV a difuzat cu o seară înaintea ceremoniei filmul câştigător. Sincer, nu ştiu cum de au reuşit să-l cumpere atât de repede but hey, this is Romania!
Scriu acest articol la doar 2 ore de la încheierea Galei pe care am urmărit-o în direct pe HBO (am adăugat acest post în grila mea de programe TV special pentru această seară, şi a meritat). A fost o ceremonie plină de tensiune şi surprize... plăcute! M-aş fi aşteptat ca cel mai bun film străin să fie ales dintre europenii laureaţi la Cannes şi César, Das weisse Band - Eine deutsche Kindergeschichte (Germania, 2009), respectiv Un prophète (Franţa, 2009), în schimb premiul s-a dus la nişte argentinieni. Înclin să cred că selecţia şi votarea filmelor străine este cel puţin neglijentă. Lenea "academicienilor" este vădită şi de alte nominalizări fuşerite - Meryl Streep şi Helen Mirren par abonate la secţiunea femei în rol principal, iar (omni)prezenţa bosumflatului ifosat George Clooney devine cam plictisitoare. Am simţit lipsa unor personaje precum Jack Nicholson şi Billy Kristal, care obişnuiau să învioreze atmosfera la galele mai vechi, mult mai încărcate de fast şi... show. Văd că se face caz în continuare de valoarea entertainmentului în cinematograful american (un regizor spunea în timpul ceremoniei ceva de genul "veţi câştiga dacă veniţi cu o poveste şi distraţi publicul") şi totuşi capitolul "spectacol" a lăsat azi-noapte de dorit, cu doi amfitrioni mai mult absenţi de pe scenă: Steve Martin şi Alec Baldwin. Steve e unul din comicii mei preferaţi, dar duetul cu Alec nu a fost chiar cea mai bună soluţie posibilă, deşi sceneta cu noaptea petrecută în camera de hotel bântuită a fost haioasă. De asemenea, am apreciat remarca din final a lui Steve Martin: "acum Avatar aparţine trecutului".
Probabil că am asistat la o ediţie "Anti-Avatar", pentru că atât Barbra Streisand, cât şi Tom Hanks, care au prezentat premiile pentru regie şi cel mai bun film, păreau mulţumiţi de rezultat... După cum spuneam, aseară am văzut The Hurt Locker fără să rămân foarte entuziasmat. În ciuda acestei prime impresii, viziunea frustă şi totodată sensibilă a lui Bigelow este demnă de Oscar. Nu pot să declar că mă bucură umilinţa "artistică" la care a fost supus James Cameron în faţa fostei soţii triumfătoare (care nici nu i-a pronunţat măcar numele în discursul de mulţumire), dar cred că îi prinde bine o pauză de omagii acestui cineast talentat, muncitor, dar mult prea însetat de profit şi manipulare a "minţilor mici" (Ebert "dixit"). La urma urmei, Academia Americană este de ARTE şi ştiinţe cinematografice, not the other way around!

"Shutter Island"

Ştim că Scorsese e predispus spre filme cu brutalităţi, cu gangsteri, găşti, familii mafiote. Supratema operei sale cinematografice, atât de apreciate la cele mai importante festivaluri şi gale de film din lume, rămâne violenţa, ca pedeapsă a unei umanităţi prea îndepărtate de valorile sacre. Spre deosebire de Tarantino, care în ultimele lui filme se joacă cu personaje goale pe dinăuntru, căsăpindu-le ca pe nişte păpuşi gonflabile, toate personajele lui Scorsese sunt violente, sau trec prin evenimente de această natură ca printr-un foc purificator. Violenţa are o destinaţie moralizatoare, nu e doar o distracţie bolnavă.
Totuşi, când se apropie de scenarii mai delicate, precum noir-ul psihologic Shutter Island (2010), maestrul Scorsese se vede pus în situaţia de a găsi imagini pentru coşmaruri, obsesii, halucinaţii, traume. Tot machiajul din lume şi toate efectele speciale de la Hollywood nu sunt suficiente pentru a descrie pe ecran inefabilul. În cazul de faţă, inefabilul groazei, al suferinţei psihice. Dacă arăţi prea des un cadavru însângerat, anulezi efectul pe care încercai să-l amplifici. Dar de ce să insişti pe imagini înfricoşătoare, când adevărata groază e dincolo de ele ? Poate pentru că nu stăpâneşti prea bine elementele de expresie ale genului.
Shutter Island beneficiază de aportul talentaţilor colaboratori ai lui Scorsese în materie de imagine şi montaj. Unele imagini sunt impresionante, mai ales cele din elaborata expoziţiune a filmului (feribotul iese dintr-o ceaţă metafizică, furtuna se dezlănţuie şi ea din motive extra-meteorologice, ca să spun aşa). Unii actori sunt geniali, oriunde ar fi - Ben Kingsley, Max von Sydow. Nu acelaşi lucru se poate spune despre Leonardo DiCaprio, care este mult prea tehnic pentru un rol de asemenea calibru. Max von Sydow, care se apropie de 90 de ani, juca în urmă cu 52 de ani în superbul film al lui Bergman - Smultronstället (1957). Din acel film, cinemaniacul Scorsese putea lua nişte lecţii de regie a scenelor de vis, fără căldări de sânge, fulgi artificiali, sau alte grozăvii.
În schimb, finalul merită toată atenţia spectatorilor. Acolo, Scorsese ne adresează o întrebare lăsată fără răspuns: Care este adevărul?.