Luna topirii

Prin parcurile din Bucureşti, aleile sunt inundate. Zăpada se topeşte cu greu, lacurile sunt încă îngheţate.

Doar acum se pot vedea bolovani "plutind" pe lac:





În Herăstrău, am găsit un monument dedicat memoriei lui Grigore Vieru, cu câteva fragmente din frumoasele sale poezii.


Astenia de primăvară i-a cuprins deja pe unii şoferi din oraşul nostru:

The Way Back

ATENŢIE! ACEST COMENTARIU CONŢINE SPOILERe!

Cel mai bine savurezi filmele cu evadări imposibile tolănit într-un fotoliu comod, din care mai culegi câte o sărăţea, sau o merişoară, iar la răstimpuri, preferabil la scenele cu deşert şi secetă ucigătoare, sorbi dintr-un pahar mare cu apă filtrată.

"În 1941, trei oameni scăpaţi dintr-un gulag siberian au ajuns în India prin Tibet, după ce au mers (pe jos!!) 6500 km". The Way Back este filmul inspirat din această călătorie, romanţată de Peter Weir în 2010. Talentatul regizor australian s-a oprit asupra acestui subiect după aproape 7 ani de pauză. Bine, între Fearless şi genialul Truman Show au trecut 4 ani, deci omul nu se grăbeşte când îşi caută subiecte, dar nu mă aşteptam să se aplece cu atâta pasiune asupra unei drame est-europene.
Scenariul se bazează pe cartea The Long Walk, scrisă de Sławomir Rawicz (1915–2004), un locotenent polonez care a fost arestat şi trimis în Siberia de către sovietici, după invazia Poloniei din 1939. Evenimentele prezentate în carte au fost contrazise de unele documente şi unii martori, iar dacă ne uităm pe planiglob la distanţa care ar fi fost parcursă în marş forţat, cu resurse limitate de hrană şi apă, ne ia ameţeala! Dar dincolo de veridicitatea faptelor, The Way Back rămâne unul din acele filme tulburătoare, despre o sete de libertate care întrece instinctul autoconservării!
În Siberia, după cum spune personajul lui Ed Harris, supravieţuirea era un act de sfidare a sistemului criminal. Evadarea era o jignire adusă nu doar staliniştilor, dar şi naturii. Echipa de evadaţi este condusă de polonezul Janusz (Jim Sturgess), un temerar care speră să ajungă la Lacul Baikal, prin ger şi viscol de nedescris. Îl urmează nişte actori foarte bine pregătiţi (pentru iarnă extremă, aproape bucureşteană! ;) - Ed Harris, Colin Farrell, Saoirse Ronan, dar şi nişte românaşi - Alexandru Potocean şi Dragos Bucur - mândri de compania selectă în care evoluează.
Oamenii ăştia nu doar că ajung la lacul cu pricina, dar trec graniţa (fără Colin) în Mongolia, iar apoi picioarele lor traversează Deşertul Gobi, pe o vipie care seceră cel puţin 3 personaje (simpatice) în câteva minute. La un moment dat, toată această călătorie pare un vis îndrăzneţ al evadaţilor, dar secvenţele din Tibet ne reconfirmă planul realului (filmic). Se trece foarte rapid, aproape în zbor (prin câteva tăieturi la montaj) peste lanţul muntos Himalaya, pentru a ajunge la finalul călătoriei, în India (de unde britanicii îi vor salva pe cei 3 supravieţuitori)!
Ca şi alte filme despre lupta omului cu natura sălbatică, The Way Back impresionează prin peisaje. Măreţia formelor de relief, profilate la orizont (National Geographic se numără printre producători), este alternată cu dramatismul situaţiilor, atent construite, fără patetism hollywoodian. Este greu să nu te ataşezi de tânăra poloneză cu trăsături angelice (Saoirse Ronan), sau de veteranul Ed Harris, cu obrajii bătuţi de vânturile orientului îndepărtat. În unele cadre putem regăsi omagii aduse lui David Lean, deşi în general filmările frumoase în deşert ne amintesc de fabulosul Lawrence al Arabiei.
După ce scapă în India, polonezul Janusz traversează, printr-un metaforic "marş peste timp" (şi peste filmări de arhivă), toate momentele post-belice, până la căderea Comunismului din 1989. Apoi îl vedem acasă, unde îşi regăseşte liniştea în braţele soţiei (îmbătrânite, ca şi el). Ea îl trădase cu 50 de ani în urmă. În urma denunţului, el ajunsese în Siberia. Dar ce mai contează, după un drum atât de lung?

Scenarii şi saline, pe net

Internet Movie Script Database (imsdb.com) este o rubedenie a Imdb-ului, specializată pe scenarii cinematografice. Pot fi citite aici scenariile unor filme nominalizate la Oscar chiar anul acesta! Printre ele - The Artist, care ar putea deveni, peste un arc temporal de 9 decenii, al doilea film mut premiat la categoria Best Picture, după Wings (primul film din istoria premiilor Oscar - 1927).



În continuare, voi recomanda o vizită la Salina Turda, o minunăţie ascunsă în subteran. Câteva clipuri de pe YouTube mi-au atras atenţia asupra acestui loc excepțional din ţara noastră. Recent reamenajată din "bani europeni" (proiectul PHARE 2005 in valoare de 5,8 milioane de euro, din care 63% au fost fonduri europene iar diferenţa - asigurată de Consiliul local Turda şi Consiliul Judeţean Cluj!), "Salina Turda constituie astăzi un adevarat muzeu de istorie a mineritului în sare. Starea excelentă de conservare a lucrărilor miniere şi a utilajelor utilizate la transportul sării, alături de grija cu care s-au efectuat lucrările de pregătire a salinei pentru a deveni obiectiv turistic, duc aici la o împletire armonioasă între istorie şi legendă. Numărul tot mai mare de turişti, sosiţi de departe pentru a vizita salina, sunt o confirmare a valorii turistice şi istorice a ei".

Valentine's Day - Ziua ÎNZĂPEZIŢILOR

De Valentine's Day era aniversarea Vioricăi Bucur. Ar fi împlinit 66 de ani.


În Muntenia rurală, ninsorile abundente au făcut victime şi pagube materiale însemnate. S-a declarat cod galben, portocaliu, a demisionat guvernul, ultraşii au făcut chetă pentru a-i ajuta pe cei îngropaţi în zăpezi. Conlocuitorii noştri nu şi-au lăsat maşinile acasă, transformând traficul într-un coşmar pentru pietoni şi pentru utilajele de deszăpezire.


Bucureşteanul dornic de plimbări prin natură de Valentine's Day, a putut admira o nouă topografie a oraşului - "munţi", "podişuri" îngheţate pe străzi, din metru în metru, ţurţuri şi zăpezi ameninţând cu topirea de pe streşini şi acoperişuri, multe maşini îngropate cu totul în zăpadă. Mergând pe trotuare, trebuie să priveşti vigilent în sus.


Seara s-a lăsat peste troienele asediatoare. Metroul este aglomerat, troleul - mai puţin.


Pentru un sejur la munte, peisajele ar fi încântătoare.



Unii îşi încheie "ziua îndrăgostirii" în faţa unui platou cu fructe de mare, alţii - călare pe statuile de la Universitate, fluturând steagul împotriva "sistemului".

Timpul probabil: -22 °C

După un blizzard care a luat prin surprindere sudul ţării, apoi l-a luat ostatic (maşini abandonate sub nămeţi, oamenii suferinzi de hipotermie, blocaţi pe drumuri cu zilele!), a venit temutul ger, dislocat tocmai din câmpiile Siberiei!


De ani buni nu am mai prins temperaturi de -22 °C în Bucureşti. Zăpezile sunt acum pietrificate, iar, pe alocuri, gheţuşul face să tremure chiar şi maşinile de teren. Am aflat că a îngheţat însăşi Marea Neagră! Partea proastă e că viforniţa se întoarce în următoarele zile!

Lyceum Consort @ 20

Renumitul ansamblu de muzică medievală Lyceum Consort din Bucureşti aniversează, zilele acestea, 20 de ani. Sunt sigur că multă lume nu cunoaşte această formaţie, de aceea merită promovată, pentru că oferă un exemplu de discreţie, modestie şi consecvenţă în peisajul cultural local. Lăsând la o parte ineditul repertoriu, care cuprinde piese compuse cu 5-6 secole în urmă, trebuie remarcată componenţa internaţională, multietnică, multiculturală a ansamblului. Poate că însăşi această diversitate stă la baza longevităţii sale.
Ca un simplu băgător de seamă ce mă aflu, am filmat şi eu câteva momente din viaţa medievală, în sensul romantic al cuvântului, ca să spun aşa, a ansamblului (la Festivalul de Muzică Veche - ediţia 30).



Cu ocazia jubileului de acum, am montat un clip cu imagini din ultimele 2 decenii de activitate. La Mulţi Ani şi la mai multe concerte frumoase!

"Free knowledge" blackout

În timp ce românii asaltează Piaţa Universităţii pentru a evada din întunericul unei vieţi fără viitor, aşa cum se prezintă viaţa pregătită de proasta guvernare a ultimilor ani, administratorii Wikipediei oferă imaginea blackout-ului de "alarmă" - întunericul lipsei de informaţie gratuită. După un deceniu de activitate, Wikipedia a blocat accesul către site-ul enciclopediei libere în limba engleză, doar pentru 24 de ore. Gestul aduce în atenţia publicului nişte proiecte de legi discutate la ora actuală în Statele Unite ale Americii - "Stop Online Piracy Act" şi "Protect IP Act" ("IP" stands for "intellectual property") - care cică atentează la libertatea informaţiei de pe net.
Dexonline, site-ul fără de care puţini se apucă să redacteze un text pe computer, protestează deasemenea împotriva legilor care atentează la libertatea informaţiei:
Internetul are libertatea informaţiei în codul genetic, este un dat cu care s-a născut. Wikipedia ne propune să ne imaginăm o lume fără free knowledge, dar informaţie şi cunoaştere nu înseamnă acelaşi lucru. Cunoaşterea are multe nivele de profunzime, cu cât vrem să ne scufundăm mai adânc în "layerele" ei, cu atât mai ineficientă devine o enciclopedie online. Wikipedia nu poate oferi decât cunoaştere de suprafaţă, nişte repere generale în cel mai bun caz. Mai tot ce găsim pe net rămâne la un nivel superficial, orice detaliu, dezbatere sau teză poate fi uşor suspectată de sofism, iar mărturiile - contestate. Datorită inflaţiei informaţionale, falsul, impostura, dezinformarea sunt la mare modă în spaţiul virtual, fapt care dăunează reputaţiei sale.
Se vorbeşte despre cât de multă literatură se publică la nivel mondial, despre cât de multă muzică se face, iar în proporţie copleşitoare aceste "secreţii" culturale excesive sunt fie maculatură, fie junk. Deci mult nu înseamnă bun pe tărâmul cunoaşterii/artelor. Iar internetul înseamnă şi libertate şi exces, prin excelenţă. Însă odată deschisă această cutie plină cu "de toate", cu greu mai poţi controla revărsarea conţinutului.
Cum să taxezi fiecare abatere de la nebuloasele legi ale drepturilor de autor, când orice internaut poate găsi, după un click pe YouTube, fragmente dintr-un film preferat, o melodie iubită, sau poate scrie un eseu decent pentru la şcoală, răsfoind Wikipedia. Într-adevăr, cei care investesc sume considerabile în cinema şi muzică, cei care trăiesc din aceste "industrii" (la noi nu se pot numi astfel) sunt cei mai afectaţi de expunerea gratuită pe net, dar acest risc trebuie gestionat de organismele competente. YouTube are multe avertizări şi clauze legate de conţinutul filmuleţelor încărcate, încercând să prevină (ineficient) piratarea, dar ce să mai spunem despre site-urile care oferă gratuit seriale întregi, sau chiar lungmetraje? Cei care taxează cablagiii ar trebui să impună şi furnizorilor de internet nişte taxe suplimentare care să acopere, eventual, şi "scurgerea" de conţinut cu dda-uri. Dar furnizorii nu vor accepta prea uşor o taxare suplimentară, deci cercul este vicios!
Singura cenzură valabilă a internetului ar fi desfiinţarea sa, pentru că orice altă metodă nu ar face decât să înrăutăţească problema. Accesul la informaţia gratuită, nelimitată, seamănă cu un al doilea Iluminism. Omenirea poate să se înfrupte din preaplinul internetului, dar de această dată raţiunea nu mai este invitată la festin. Ea rămâne să prezideze bibliotecile, iar simţirea - pinacotecile, sălile de concerte, teatrele, cinematografele.

Dan Cârlea & "Epoca de Aur"

Sintagma Epoca de aur, un aur cu A mic, este obositoare și cred că și-a epuizat ironia. Dan Cârlea, un "blogatar" născut în 1972, poet și autor de articole pentru Jurnalul National - suplimentul Scanteia, care apărea în 2009, la aniversarea a 20 de ani de "libertate", a folosit și el sintagma pentru titlul cărții sale.
Copil în Epoca de Aur a apărut de curând, cu o copertă zâmbăreață, inspirată de genericul TVR ceaușist. M-am interesat de cartea pomenită pe bloguri (ale autorului, ale altora), unde citim că ne relatează întâmplări relaxate şi amuzante ale unui copil obişnuit care-şi trăia inocenţa în vremuri coşmăreşti. Mi se pare îngrijorătoare recenta afluență de amintiri legate de acea epocă, pe care suntem datori să o uităm și să o îngropăm sistematic în subconștientul colectiv. Trebuie umblat cu mănuși, nu cumva să răzbată vreun aspect plăcut din anii respectivi până în zilele noastre. Nu știu cum de mai sunt lăsați toți "nostalgicii" ăștia să se exprime, subminând pasiv orânduirea democraticăcapitalistă, care are atâtea lucruri noi şi frumoase de oferit, mai ales celor mici.



Bineînțeles că sub "cerul copilăriei" multe întâmplări devin mai luminoase, iar politicienii patriei au o aură caricaturală, copiii ghicind fără efort caractere ridicole. Imaginea (comică) a cârmuitorilor văzuți de copii este tratată și în albumul lui Ștefan Constantinescu - Epoca de aur pentru copii, apărut în 2008.

Apropos de "copilăroi", o expoziție haioasă de figuri din ceară (mărime naturală) „Mit, Ficțiune și Realitate”, găzduită de Muzeul Național de Geologie, poate fi vizitată până pe 4 martie 2012, de luni până duminică.

Concertul de Anul Nou

Concertul de Anul Nou este o tradiţie cu care Filarmonica din Viena îi delectează încă din 1939 pe amatorii de valsuri. La noi, acest concert este difuzat în direct de peste 15 ani, probabil. În dimineaţa Noului An, defapt după-amiaza, când ne trezim chiauni după noaptea petrecută cu salata de boeuf şi piftia la nas, auzim acordurile dulci ale Dunării albastre ieşind din tembelizoare. Deobicei şi Radio România transmite în direct concertul.

În program sunt incluse întotdeauna piese compuse de familia Strauss - Johann Strauss sr., Johann Strauss-fiul, Josef Strauss şi Eduard Strauss, plus piese ale altor compozitori austrieci, inclusiv Joseph Hellmesberger, Wolfgang Amadeus Mozart, Otto Nicolai (fondatorul Filarmonicii din Viena), Emil von Reznicek, Franz Schubert, Franz von Suppé. Ediţiile mele preferate au fost cele dirijate de italianul Riccardo Muti (1993, 1997, 2000, 2004), actualul director al Chicago Symphony Orchestra.
Frumuseţea muzicii este dublată de interiorul somptuos şi sobru (Musikverein), în care se desfăşoară anual acest concert, dar şi de aranjamentele florale, care anul acesta au combinat maiestatea crinilor imperiali şi a trandafirilor regali cu suavitatea margaretelor. Notăm fabulosul balet care ilustrează, printre alte valsuri, faimosul bis An der schönen blauen Donau, dar şi regia impecabilă de emisie, asigurată de canalul TV Eurovision. În transmisiunile directe de la Viena am remarcat pentru prima oară mişcările de macara, care unduiau camerele de filmat prin faţa statuilor şi deasupra publicului din sală, pe ritmul muzicii.

Şi la noi, la Atheneu, a fost preluat modelul vienez în prima săptămână din ianuarie, când a fost susţinut un frumos concert de valsuri (încheiat cu acelaşi Radetzky March), dirijat de Jin Wang, un chinez din Austria.