Logan's Run

În anii '70, filmele SF anglo-saxone treceau prin nostalgia umanităţii pierdute. Prezentul, aşa traumatizat cum era de Războiul din Vietnam şi Războiul Rece, devenea o amintire plăcută pentru cei care trăiau în "twenty twenty", 2022, sau 2222!
Chiar în 1971 apărea lungmetrajul de debut al lui George Lucas - THX 1138, unde îl vedem pe Robert Duvall cum încearcă să evadeze dintr-un oraş subteran aseptic, dar cu iz penitenciar. În Soylent Green (1973), ultimul film al actorului de origine română Edward G. Robinson, oamenii au uitat gustul mâncării adevărate, fiind hrăniţi pe bază de pastile verzi, al cărui conţinut este dezvăluit în finalul tulburător. Charlton Heston află de la Robinson (Sol), în timp ce acesta era pregătit pentru eutanasiere, cum trăiau oamenii cu mulţi ani în urmă, când încă mai existau copaci, râuri şi poieni pline de verdeaţă.
"Thorn: I know, I know. When you were young, people were better.
Sol: Aw, nuts. People were always rotten. But the world was beautiful".



Nici Tarkovsky nu s-a ferit de genul SF în anii '70. Auteur-ul arthouse al Uniunii Sovietice a livrat o capodoperă inspirată de romanul omonim al lui Stanislaw Lem - Solyaris (1972). Un psiholog se întâlneşte pe o staţie spaţială cu soţia lui, decedată cu ani în urmă, sau mai bine zis cu o reproducere a ei. Astfel de scenarii "puneau mintea spectatorilor la contribuţie", îi făceau să mediteze la probleme metafizice şi, pe mulţi, să evadeze, cel puţin mental, din spatele Cortinei de fier.



THX, Soylent Green, strania animaţie La planète sauvage (1973), sau episoadele succesive din Planet of the Apes (1968 - 1973) imaginau distopii, lumi post-apocaliptice, societăţi opresive, totalitare, ale viitorului sau ale unui timp neprecizat. Iată că un film mai puţin cunoscut din 1976 - Logan's Run (r.: Michael Anderson) - ne propune o lume în care personajele nu au decât o grijă: nu pot trăi mai mult de 30 de ani. Un serial al epocii a reluat scenariul, iar un SF recent - In Time (r. Andrew Niccol, 2011), se inspiră destul de mult din această idee. "Limita de vârstă" e impusă de resursele de hrană, apă, întreţinere... limitate. Este o distopie doar prin această restricţie. Altfel, cetăţenii oraşelor futuristice nu par deloc oprimaţi. Nu vedem niciun Big Brother care să îi urmărească dintr-un turn de "cleştar". Cetăţenii duc o existenţă hedonistă, atâta vreme cât oraşele arată ca nişte domuri imense în exterior, respectiv Mall-uri imense în interior. Chiar şi la dubiosul "ritual al Caruselului", unde cei ajunşi la vârsta de 30 de ani (deci în "Last Day") sunt ridicaţi în aer şi pulverizaţi, spectatorii din tribune jubilează. Sunt obişnuiţi cu gândul că acest ritual este defapt o "renaştere", nu o "exterminare festivă" a populaţiei.
Amăgirea nu i-a cucerit, însă, pe toţi. Ordinea şi disciplina sunt menţinute de "sandmen" - nişte asasini "plătiţi de stat" pentru a lichida fugarii ("runners"). Fugarii sunt cei care nu vor să participe la "ritualul Caruselului" atunci când le "sună ceasu' ". Toţi au un "cristal" pe palmă, a cărui pâlpâire roşie anunţă apropierea vârstei "fatale". Toată lumea trebuie să dispară la 30 de ani, inclusiv "sandmen", dar "runners" refuză acest destin programat de societatea în care trăiesc. Unul dintre asasini - Logan - interpretat de Michael York, cunoaşte o tânără care se opune ordinii sociale (Jenny Agutter). Ea îl va face să îşi pună întrebări. În câte SF-uri nu am mai văzut această schemă (începând cu Metropolis)?
Dar nu clişeele ies în evidenţă, ci seriozitatea problemelor ridicate de Logan's Run. Un film cu mulţi figuranţi, toalete şi frizuri "hipsterice", pistoale cu scântei şi foc (înaintaşele săbiilor cu laser), miniaturi din mucava şi plastic arată demodat, dar ne trimite la experienţa anilor recenţi. Lumea contemporană, cu tinerii ei înnebuniţi de dorul distracţiei, scârbiţi de ideea maturizării şi oripilaţi de bătrâneţe, pare un ecou al acestei parabole SF. Moartea sună ca o ultimă distracţie, atâta timp cât viaţa este un preaplin de senzaţii şi un mare vid sentimental.
În acest mare vid se instalează nostalgia umanităţii pierdute. Aidoma lui Apostol Bologa în "Pădurea Spânzuraţilor", sau John Anderton în Minority Report, Logan devine din organ represiv - victimă, din vânător - vânat. Realizează adevărata funcţie a Caruselului - exterminarea - în urma unei discuţii cu "computerul", care ne aminteşte de 2001: A Space Odyssey (1968). Previzibila evadare, împreună cu fata, se desfăşoară într-un spaţiu post-apocaliptic ce poate fi localizat pe Coasta de Est a S.U.A.. Cei doi părăsesc domul, urmăriţi de colegul lui Logan, un sandman interpretat de Richard Jordan, iar după diverse peripeţii ajung într-un Washington DC părăsit, năpădit de buruieni. Acolo, într-o cameră a clădirii Congresului, are loc întâlnirea cu un bătrân (Peter Ustinov, specializat pe roluri de bătrân), poate singurul om trecut de 30 de ani care a rămas în viaţă pe Pământ. Ca şi în Soylent Green, începe un dialog revelator între tineri şi bătrân, din care aflăm că, demult, oamenii se căsătoreau, făceau copii pe care îi creşteau şi de care aveau grijă. Oamenii căsătoriţi puteau să trăiască împreună până la adânci bătrâneţi. Cuvintele mamă, tată sună ciudat, dar totuşi familiar în urechile celor doi evadaţi. Ei înşişi, ca mai toţi concitadinii lor, au crescut fără părinţi (nu se dau multe explicaţii despre cum au fost concepuţi) şi, cel mai grav, fără iubire. Nu le-au mai auzit, dar cuvintele rezonează cu ceva profund, ascuns în fiinţa lor, venit poate dintr-o conştiinţă colectivă a umanităţii.
Farmecul SF-urilor menţionate mai sus vine din redescoperirea acelor valori care dau sens existenţei, întotdeauna prea puţine, dar suficient de prezente ca să salveze omenirea de la extincţie. Aceste valori sunt recuperate graţie reconectării la o memorie abandonată, în cazul de mai sus - întâlnirea cu bătrânul, reprezentantul trecutului, dimensiunea absentă din viaţa lui Logan şi a semenilor lui. Depozitarul memoriei reface şi drumul către identitatea pierdută, sau alterată.

Logan's Run a apărut cu doar un an înaintea Razboiului stelelor (r.: George Lucas, 1977), film care a redefinit genul SF pentru următorii 30 de ani, cel puţin din punct de vedere tehnic. Umbra legendarului SF a ascuns filme precum Logan's Run într-o nemeritată uitare, dar vizionarea proaspătă poate însemna o plăcută descoperire.

Împrejurimi levantine

Când temperatura sare de 35° la umbră, nu prea îţi arde de plimbări prin aer liber. Prin aerul încins, cu greu poţi respira, darămite admira natura dogorită. Pereţii locuinţelor sunt şi ei copţi la maximum, iar aerul condiţionat încearcă să refacă echilibrul climatic al interioarelor, atunci când nu îţi dă dureri de şale.

Cu toate astea, am făcut o tură prin împrejurimi, la orele prânzului. Deşi am trecut adesea prin scuarul cu statuia unui artist cu păr vâlvoi şi nas coroiat, din zona Radu Beller, nu mă oprisem niciodată la Galeria Buhara. De data aceasta am intrat în spaţiul levantin atras mai mult de statuia metalică, mongolo-japoneză de la intrare, care îmi amintea de Metropolis. În vila ocupată de Galeria Buhara, camerele sunt ticsite de covoare, mobilă "nobilă" şi tablouri mai mult sau mai puţin valoroase. Dar covoarele (kilim-urile) par a fi atracţia principală a galeriei. Unele sar de 20 000 euro, mai ales cele din mătase, indiene sau afgane. Multe din exponatele interzise buzunarului de rând ne transpun pentru câteva momente în atmosfera Orientului apropiat.







 

 

Părăsind teritoriul celor 1001 de nopţi, voi aminti iubitorilor de cinema că, în următoarele săptămâni de vară, vor putea vedea filme în aer liber la Caravana Metropolis. Ea "aduce în România un concept popular peste hotare, cel mai mare ecran gonflabil din România, de 120 m² şi un proiector de 17000 de lumeni. Primul sezon al cinematografului în aer liber este cuprins între 10 iulie şi 16 septembrie 2012. Şase zile din şapte, de marţi până duminică, de la ora 21:30, doritorii vor avea posibilitatea să participe la proiecţiile de film ce vor avea loc în pieţe centrale şi parcuri din următoarele oraşe: Braşov (10-15 iulie), Constanţa (17-22 iulie), Bucureşti (24-29 iulie şi 14 august-02 septembrie), Timişoara (31 iulie-5 august, Cluj (07-12 august), Iaşi (04-09 septembrie), Craiova (11-16 septembrie)".

Pictorii străzii Arthur Verona

Pe strada "Arthur Verona - pictor" vin tot felul de pictori. Periodic, pe calcanul generos care domină străduţa, dar şi pe gardurile învecinate, sau pe clădirea Facultăţii de Limbi Stăine, apar graffiti care abordează teme sociale.

Am găsit prin fotografii din 2008 aceste graffiti (era an de alegeri parlamentare):

Recent, o nouă frescă a împodobit calcanul menţionat, protestând şi ea împotriva celor care asupresc spaţiile verzi din Bucureşti. Un monstru făcut din monezi (valută!) muşcă din copacii oraşului, în timp ce câţiva oameni (turişti?) se miră în faţa ultimului arbore rămas încă în pământ, pe un petec verde înconjurat de un gard sinistru. Dar chiar şi acest copac apare desfrunzit, iar pe gard citim "National Park of Bucharest"!

Imaginaţia "artiştilor străzii" nu este doar ecologistă, militează şi pentru altele, verzi şi uscate.

Prometheus: joaca de-a creaţia

Prometheus (S.U.A: 2012) e un horror ambiţios, care înghesuie foarte multe mituri şi concepte grele sub o carcasă SF impecabilă.
Trimite încă din titlu la titanul care a dăruit omenirii focul, cheie spre cunoaştere şi civilizaţie, iar concluzia filmului se apropie de cea a mitului grecesc. La capătul drumului spre cunoaştere poate apărea suferinţa şi groaza, atunci când lipseşte smerenia şi chiar frica în faţa adevărurilor de nepătruns. Premiza rămâne copilărească, nevoia de a pune creaţia umanităţii în cârca unei seminţii extraterestre, dar intrând în joc doar de dragul cinematografului, remarcăm cum prezenţa lui Dumnezeu-Creatorul nu este cu totul ignorată (ca în alte producţii de gen). O serie de detalii presărate de-a lungul naraţiunii semnifică discret: crucea tatuată pe umărul unui personaj, crucea de la gâtul eroinei, care este scoasă de robot (jucat de Michael Fassbender) sub pretextul "decontaminării", de parcă acel obiect ar fi fost predispus unei contaminări malefice mai degrabă decât corpurile celor din echipaj. 

Ridley Scott este un talent confirmat când vine vorba de imagini uimitoare, dar şi apetenţa pentru "estetica urâtului" îi este confirmată. Distribuţia e inegală (Noomi Rapace e fenomenală, Charlize e penală), asemenea ritmului, rupt după prima jumătate a filmului - lentă, meditativă - cu o cascadă de efecte speciale. Bestiarul aminteşte de Alien (1979), SF-ul cu care Scott s-a "lansat pe orbită".
Nu se poate spune că  Prometheus aduce noutăţi, este mai degrabă o întoarcere spre tinereţea regizorului. El dovedeşte că şi-a conservat vitalitatea mai bine decât bătrânul din film, gata să cheltuiască trilioane de dolari şi să străbată ani lumină în căutarea zadarnică a vieţii fără sfârşit. Din multele întrebări nerăspunse, cea legată de motivul pentru care extratereştrii palizi i-ar fi creat pe oameni iese în evidenţă. Într-un moment-cheie al filmului, androidul face o comparaţie între "facerea" oamenilor şi construirea androizilor, proiectaţi de oameni. Concluzia poate fi că oamenii au fost creaţi dintr-un moft al extratereştrilor şi trebuie distruşi din acelaşi motiv?

Replica la această cronică e dată de Pr. Daniil Iacşa, teolog şi cinefil de marcă, cu care dialoghez pe teme cinematografice. Iată câteva fragmente din textul său:

"Dragă Alex,

Trebuie să îţi spun că am aşteptat să văd acest film cu o nerăbdare copilăreasca, patetică de-a dreptul. Am vrut să îl reîntâlnesc pe Ridley Scott în cadrul generos al SF-ului, cu posibilităţile sale de expresie nelimitate. Am ştiut că este vorba despre un proiect mare, ce implică ideea unor civilizaţii extraterestre. Curiozitatea mea de a vedea ce a mai creat acest om, pe care aproape l-am idolatrizat - el, care mi-a deschis ochii la 20 de ani despre faptul că cinematografia este o arta cu o putere inimaginabila de creare şi transmitere a mesajelor, ideilor şi stărilor afective şi psihologice umane - a crescut progresiv în ultima săptîmână. Mi-am format despre Scott o imagine de artist cult si mai ales genial, care naste/creeaza dupa criteriile sale strict personale, fara conformismul altor regizori.

Mi-am mai spus ca Ridley Scott este comercial în măsura în care comercial a fost şi Rembrandt sau Beethoven, ce aşteptau întotdeauna plata pentru opera lor şi mai ales ţineau cont de pretenţiile comanditarilor. Filmul este un spectacol ce doreşte a răpi, mai degrabă decât a transpune, privitorul, în realitatea alternativa a poveştii. Cu Prometheus, Ridley Scott se reinventează din nou pe sine, rămâne tânăr, aşa cum spuneai tu; ceea ce a făcut cu Alien face şi cu Prometheus, îşi updatează la cultura populară a anului 2012 repertoriul tehnic, de exprimare şi comunicare a scenariului, ceea ce e foarte bine. În acestă privinţă, dar şi in altele, nu poţi să nu compari Prometheus cu Avatar. Chiar mă gândeam în timpul reclamelor de la începutul filmului că după Prometheus, Avatar va rămâne ca o creaţie vulgară, ideologică şi comercială. Cât aveam să mă înşel!

Ridley Scott reuşeşte prin valoarea sa să "greşească" fără a fi ridicol. Ce m-a tulburat atât de profund? Modul în care astfel de idei, pe care Scott şi le-a mărturisit în interviurile de dinaintea premierei, au fost creditate de el, orchestrate şi livrate într-un astfel de produs media care, pentru subconştientul omului obişnuit, va fi distructiv şi se va insera definitiv în eshatologia seculară decadentă.

Unde anume si când a început filmul să mă nemulţumească, să stârnească vibraţia de început a unui cutremur sufletesc? Ei bine, acolo unde omul îşi caută sensul nu doar în afara sa, a umanităţii sale, ci şi în afara umanismului său, în demonism. Este adevarat, există în istoria umanităţii lucruri care sunt astăzi fără răspuns, există mărturiile civilizaţiilor amerindiene, olmecă, mayaşă etc. Aceste descoperiri şi alte lucruri inexplicabile din trecutul îndepărtat al umanităţii sunt sursa ideilor prezentate în acest film. Numai că ele sunt îmbrăcate în ideologia "ancient aliens", după numele show-ului de televiziune, adică prezentarea extratereştrilor umanoizi drept creatori şi "dumnezei" ai oamenilor.

Am vazut în Prometheus omul desfigurat, omul dezumanizat si pretins superior. În ochii umanităţii întruchipate de Elizabeth şi deziluzionate de aşteptările ei civilizaţionale se citeşte groaza şi disperarea, urmate de pretinsa maturizare prometeică. Aşa după cum observai tu, aleatoriul, arbitrariul şi iraţionalul predomină ca viziune într-un astfel de film. Ce mai contează întrebarea Elizabethei: "Who created/made them?" Desertificarea sufletului uman, atât de bine metaforizată de Scott în ultimul act, este rezultatul oricărei simbioze cu ceea ce în limbaj convenţional se numeste: răul.

Sigur, toate marile titluri ale literaturii SF au născut surpriza şi dezbaterea publica: "Omul invizibil", "Maşina timpului" si "Războiul lumilor" ale lui Wells, romanele lui Jules Verne sau Herbert ("Dune"), dar nici unul nu se impune cu atâta "seriozitate" din partea autorilor lor precum Prometheus. Ne miram deunăzi despre cum au putut unii adolescenţi să se sinucidă pentru că lumea din Avatar nu exista în realitate. Cu aceasta Avatarul îmi devenea antipatic, dar acum îmi dau seama că acolo se operează cu categorii morale, cu binele, cu răul, dezvoltarea firului narativ şi chiar ideologia ecologismului şi a feminismului sunt mai prieteneşti decât ce se întâmplă în Prometheus. Oricum, cele doua filme au în comun fuga de uman, de această formă şi posibilitate de expresie a persoanei umane cu care ne-a înzestrat Dumnezeu.

Dragă Alex, doresc să ştii că ceea ce am scris până acum reprezintă interpretarea şi concluziile mele personale şi originale, care oricât de conservatoare şi reacţionare pot apărea, mi le asum în totalitate. Îmi pare rău pentru un singur lucru: că am fost dezamăgit de Ridley Scott, pe care l-am crezut un artist "doar" genial si nonconformist, dar nu şi înregimentat ideologic. Nu îl judec şi nici nu îl demonizez. Omul este tributar până la urmă şi culturii sale occidentale, de fapt subculturale. Ramâne acelaşi mare artist, dar parcă puţin mai mic şi periculos pentru o conştiinţă creştină nepregătită pentru o astfel de vrajă".

Prin oraşul topit

După ce am parcat maşina, asistat de un om al străzii, lângă fosta Bancorex, am luat-o în jos pe Calea Victoriei, pe o arşiţă criminală. Doar cişmelele din Centrul Vechi mai ostoiau dogoarea care venea din cerul senin.
Bucureştiul părea părăsit, ca deobicei în duminicile caniculare. Vizavi de Palatul Telefoanelor, am zăbovit în faţa unei inscripţii care amintea de prima proiecţie cinematografică din România (1896, la un an de la invenţia fraţilor Lumière).

Am admirat din nou eleganţa clădirilor interbelice care deschid Calea Victoriei către (actuala) Piaţa Revoluţiei. Statuia dedicată eroilor din decembrie 1989 era pătată cu roşu (s-a aruncat o "bombă cu vopsea" în ea?).

În Piaţa George Enescu, Bucharest Music Film Festival îşi aştepta oaspeţii cu flori, iar mulţimea de târguri "vintigi" îi aştepta cu flori de plastic.

În apropierea Pieţei Amzei, nişte colţuri uitate de trecători:

O frumoasă librărie din Piaţa Romană, cu texte pe pereţi şi pe trepte, oferea vederi inedite către Bd. Magheru.

Afară, topirea era în toi!

Clipa asta minunată

Pe când filmul românesc îşi revenea cu greu din agonia anilor '90, Coppola încă nu găsise cărţile lui Eliade prin bibliotecă, iar pe ecrane rulau Men in Black II, The Pianist şi Insomnia, nişte studenţi cu exces de entuziasm alergau prin Bucureşti, cu un aparat de filmat împrumutat de la "Atefeu". La ore imposibile şi prin zone interzise, filmau un scurtmetraj inspirat din proza fantastică a lui Mircea Eliade.

Timp de 10 ani, filmul a zăcut pe rafturi, uitat de echipa de filmare şi de cinefilii CineMAiubit-ului.
Dar iată că, în 2012, o restaurare digitală de mare angajament readuce producţia underground în atenţia publicului, alături de un making of cu scene "tăiate la montaj", întâlniri întâmplătoare, întâmplări incredibile şi interviuri scandaloase ce nu au mai văzut "lumina netului".

 

Filmând "Clipa asta minunată" - making of după 10 ani, care prezintă cronologic momente inedite de pe parcursul realizării filmului, de la prospecţii la premiera din decembrie 2002. Materialele au fost filmate doar în 2002 şi 2004 (câteva interviuri cu colegi şi profesori de la U.N.A.T.C.).

Clipa asta minunată from stanescu alexandru on Vimeo.

"Clipa asta minunată" - scurtmetraj de ficţiune, filmat în vacanţa anului II de facultate (septembrie 2002), ediţie specială ("digitally restored", 2012). Cu studenţi din cadrul U.N.A.T.C. şi din alte instituţii universitare: Bogdan Spătaru (Facultatea de Teatru, secţia Scenografie), Raluca Rusu (Facultatea de Teatru, secţia Actorie), Matei Stoicovici (Facultatea de Jurnalism), Andrei Cavassi (Universitatea de Muzică, secţia Violoncel), Simona Ghiţă (Facultatea de Teatru, secţia Actorie). Scenariul, producţia, imaginea, montajul, sunetul şi regia: Alexandru Stănescu (Facultatea de Film, secţia Multimedia). Şi criticul de artă Ioan Horga (care era student în 1948) în rolul lui Mircea Eliade! 

Festivalul Living Statues, ediţia a II-a

Ne-am obişnuit să dispreţuim oraşul, să-l înjurăm la fiecare intersecţie aglomerată, sau în faţa interminabilelor lucrărilor de reamenajare metrou/faţade/borduri. De când cu supraaglomerările carosabile, traficul infernal îi astenizează pe şoferi şi pietoni deopotrivă, iar stresul cotidian i se adaugă. La începutul lunii iunie, pentru câteva zile, oraşul nostru a respirat un alt aer decât cel mohorât şi plin de nervi cu care s-au obişnuit mulţi dintre locuitorii săi. Echipa entuziastă şi talentată a Teatrului Masca (din Militari) a organizat al doilea Festival al statuilor vii în Herăstrău.

"Un festival dedicat statuilor vii este o şansă oferită publicului nostru de a trăi din plin misterul creaţiei, de a ieşi, fie şi pentru câteva clipe, din cenuşiul vietii de zi cu zi, de a se bucura de frumos, de energie, de seninătate, de calm, de zâmbet", spune Mihai Mălaimare, fost politician, actualmente directorul Teatrului Masca. E bine că s-a întors la meseria lui de bază, iată ce evenimente frumoase organizează de 6 ani în diverse spaţii publice din Bucureşti: Gardienii veseli (în staţii de metrou), Cabaretul Naţiunilor, Fior d'amor in Bucuresci (jucat şi în cadrul Festivalului din Herăstrău), Cafeneaua... şi altele.

 Ce s-a întâmplat în Herăstrău mi-a amintit de copilărie, când Bucureştiul, mult mai paşnic decât azi, îmi apărea ca un oraş seducător în haina lui sărăcăcioasă, asemănătoare costumelor purtate de actorii Fiorului d'amor. În spatele aparenţelor adesea modeste, oraşul acesta a ascuns întotdeauna ceva special, misterios, păstrat din trecut şi amestecat fără gust cu ceva din viitor. Acest amestec devine prezentul, a cărui singură constantă rămâne vremelnicia (cum spuneam şi cu ocazia "expoziţiei online" Bucharest junk momentum).

În ciuda căldurii aproape sufocante (31° venite după două săptămâni de ploi torenţiale aproape neîntrerupte), atmosfera parcului Herăstrău a fost mirifică. Oameni vrăjiţi de statuile vivante, aterizate din "Marea Britanie, Germania, Olanda şi România, cu spectacole ce îmbină elemente de pantomimă, comedie, dans şi animaţie". Trecători cu telefoanele mobile aţintite spre actori. Copii încântaţi de agitaţia plăcută şi de apariţia unor expoziţii cu acvarii (la preţuri excesive).




Iar la apus de soare, un peisaj absolut... găsiţi voi epitetul!

Circo Aquatico

Şi anul acesta am vrut să fiu martor la un spectacol din cadrul Festivalului internaţional de artă a Circului (ediţia a IV-a). M-am grăbit să iau bilete la Circul ”Aquatico Zoppis”, din Spania. Spectacolul lor a avut loc în fiecare zi a săptămânii (26 mai - 3 iunie 2012), dar numai dimineaţa, deci într-un interval orar în care salariaţii obişnuiţi nu pot merge la circ! Aşa că am ajuns abia vineri seara la Circul Globus, la 18:30. Era ziua COPILULUI, dar copiii peste 4 ani au plătit bilet întreg, spre disperarea părinţilor încolonaţi la casa de bilete.
Nu am fost la Cirque du Soleil, în februarie, nici la chinezi, în mai. Tot ce pot să spun este că circul fără animale e ca ciorba fără borş (da, sunt un mare bucătar)! Am mai văzut aşa ceva în 2009 - Circul german Salome şi cel din S.U.A. (Le Masque), dar acolo parcă mai erau totuşi nişte porumbei şi cai. Circul Zoppis a adus pe scena Globus-ului aventura unui marinar care, căzut în ocean sau în mare (precum preşedintele unei ţări balcanice :), se întâlneşte cu diverse vietăţi marine. Animalele sunt ”jucate” de... oameni în costume: scamatori abili, acrobaţi ”fachirici”, clovni (aproape haioşi), dar absenţa numerelor de magie şi dresură rămâne irecuperabilă. Erau destul de mulţi asiatici în echipă şi nu m-am lămurit dacă farfuriile erau lipite de beţe sau nu.
Mulţi pot prefera acest tip de circ faţă de spectacolul cu animale, dezavuînd chinurile la care sunt ele supuse în timpul dresurii. Sper că animalele de circ nu suferă atât de mult pentru plăcerea vinovată a publicului. Cel puţin focile sunt încântate de aplauze!

Cronica unui dezastru previzibil (Chronicle)

De la un film cu adolescenţi, obiecte extraterestre şi puteri paranormale nu te poţi aştepta la noutate. Realizatorii lui Chronicle (S.U.A. 2012) s-au bazat pe acest fapt atunci când au hotărât să abordeze genul found footage, adică să filmeze în stil amatoricesc niște evenimente incredibile, pentru a le da un plus de prospețime și veridicitate.
Genul found footage nu este foarte vechi (abia dacă are 30 de ani) și garantează aproape de fiecare dată un scandal, sau un succes. O cameră de filmat supraviețuiește unor evenimente (deobicei) sinistre, iar caseta le narează în ritmul și ordinea filmării amatorului (sau profesionistului, uneori) defunct. The Blair Witch Project (1999) a relansat acest tip de cinema economic (nu minimalist!), devenind peste noapte cel mai profitabil ”horroraș” din istoria cinematografului american. Anonimii din spatele camerelor de filmat nu au mai realizat nimic notabil după Blair Witch. Însă acel film a dat curaj tuturor puștilor cu o handycam, dar și producătorilor care nu au ce face cu banii. Astfel, horrorul spaniol [REC], refilmat de americani în 2008 (Quarantine), Cloverfield (2009), sau dubiosul Troll Hunter (Finlanda, 2010) au căutat noi posibilități de expresie cu necesarul ieftin al producției.
Problema cu acest gen cinematografic este fragilitatea convenției (trebuie să ne lăsăm convinși până la capăt că vedem o filmare amatoricească a unor întâmplări reale, nu regizate). Numai un scenariu reușit și o improvizație talentată pot susține convenția. Found footage folosește mijloacele restrânse ale reportajului pentru a construi o ficțiune, iar această deturnare stilistică poate fi etichetată drept facilă. Nu este o restrângere a limbajului cinematografic de tip Dogme 95, care elimina luminile, efectele optice, muzica etc, pentru a conferi realism unei ficțiuni acceptate ca atare. Aparatul de filmat preia toate șocurile resimțite de operator, care trece prin grozăvii de tot felul. Dar, spre deosebire de cazul dogmei daneze, aparatul în sine devine personaj, se contopește cu naratorul și transmite mai departe, către spectator. Ce transmite? Mai degrabă senzații, cel mult stări, pentru că bâțâielile și izbiturile, alături de zgomotele puternice, au delicatețea și profunzimea unei telenovele, sau a unui film bollywood-ian. Orice perturbare a cursului benzii magnetice devine o mărturie, dar nu a unui sentiment, ci a unei interacțiuni brutale cu o realitate contrafăcută. De aceea, ființa care manipulează handycamul este rareori percepută ca fiind vie și simțitoare, de cele mai multe ori rămânând un operator/actor care se preface mai mult sau mai puțin bine.
Found footage este, de cele mai multe ori, propice pentru horror-uri. Filmele de groază au avantajul de a comunica rapid afecte, sentimente puternice și de scurtă durată, cu suspensia automată a rațiunii. Știm că este ireal, dar ne șochează pentru câteva momente.

La Chronicle (S.U.A. 2012) întâlnim caracteristicile found footage, dar și niște mici modificări (îmbunătățiri?) ale rețetei. Ce m-a surprins a fost implicarea mai multor camere în producție. Deci materialul brut nu a fost livrat de o singura casetă, un singur unghi subiectiv, ci este editat din mai multe unghiuri, toate non-profi, non-artistice ca să spun așa. De exemplu, camerele de supraveghere din diverse locuri publice acoperă golurile din filmarea ”principală”.
Unul din personajele principale asigură grosul filmării cu o cameră pe care ajunge să o manipuleze fără să o atingă. Telekinezia și capacitatea oamenilor de a-și lua zborul sunt preferatele SF-urilor și ale filmelor cu supereroi, dar aici capătă și o semnificație colaterală. Am observat-o, sau poate doar mi s-a părut, într-un anume cadru din film, când (super)eroul își privește mama suferindă din altă cameră, ridică mâna și, prin telekinezie, mișcă pătura și o acoperă. Felul în care se produce acest gest de tandrețe, singular pe parcursul a 80 minute de violență și distrugeri, m-a trimis cu gândul la "epoca facebook". Este vorba despre o lume în care totul se poate face de la distanță, de la un banal like la un gest profund de afecțiune.