Expoziţia raw veganilor

Duminica trecută am fost la monstruosul Rin Grand Hotel din Bucureşti, unde era găzduită a şasea ediţie a Expoziţiei Naţionale "Raw Generation". Evenimentul a fost organizat de Ligia Pop, "promotoarea alimentaţiei raw food în România, raw food chef, autoarea cărţilor Reţete vegane fără foc, Germeni şi vlăstari: Surse de sănătate şi energie şi Deserturi pentru părinţi şi copii sănătoşi".

Un număr considerabil de bucureşteni s-au perindat prin faţa standurilor cu sucuri din ierburi, storcătoare ecologice, legume organice, dulciuri fără zahăr şi cosmetice bio! Dar au putut fi admirate şi uleiuri presate la rece, pietre binefăcătoare, "ceara care nu te arde", sau sare din Himalaya, toate aceste produse având preţuri ameţitoare!

Am rămas plăcut impresionat de interesul bucureştenilor pentru alimentaţia sănătoasă, dar şi mai impresionat am fost de minifestinul cu prăjituri şi mâncărici vegane, oferit de organizatori după concursul culinar la care au participat diverşi bucătari "buni raw"!








În aceeaşi zi, după-amiaza, am vizitat Casa Universitarilor, unde s-a desfăşurat Târgul Fashion & Lifestyle "Women for women".

 

Cândva mirificul loc al Casei Universitarilor este una din victimele nepăsării din ultimii 25 de ani. Clădirea romantică e vizibil deteriorată, iar grădina din spate e pur şi simplu vandalizată, de ani buni! Asta s-a întâmplat cu partea de grădină care încă a rămas în administrarea UB, probabil. Cealaltă parte, unde erau nişte sere, a fost cumpărată de un magazin de plante (flori?).
Nimeni nu pare a fi îngrijorat de destinul acestui părculeţ, în care nu se mai pot plimba părinţi cu copiii lor. Până şi vechea fântână (care "ne poate da un exemplu a ceea ce însemna luxul şi strălucirea unui trai interbelic", după cum scrie - ironic?- pe site), a fost distrusă. Nu exagerez: plăcile de faianţă au fost smulse, sparte, iar fascinanta statuetă din bronz, care înfăţişa un copilaş, a dispărut demult (furată, luată la topit, mutată?).

Sărbători sfinte fericite!

Prin aerul încins de afară, gândurile sunt chemate spre rătăcire, iar trupurile - spre leneveală, pe plaje bulgăreşti. La televizor răsună emisiuni idiotizante şi ecranizări ratate după Noul Testament. Ni se oferă "rugăciune cu publicitate", promo-uri şi reportaje fals-pioase, apoi iar publicitate.
Pe drum miroase a flori. În biserici, oamenii trec pe sub masă şi sărută Crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul. Seara se cântă Prohodul Domnului, iar apoi se înconjoară biserica cu lumânări aprinse.
Vinerea Mare este singura zi din an în care moartea nu mai este atât de înfricoşătoare. Ne apare la fel de uşoară, sau de grea, precum traversarea spaţiului de sub masă, precum înconjurarea Bisericii într-o zi de mai.

Am pus pe YouTube un material despre Icoana Învierii. În interviul difuzat de Trinitas TV anul trecut, de Sfintele Paşti, PS Varlaam Ploieşteanul, Episcop-Vicar Patriarhal, a analizat scena Coborârii Mântuitorului la iad. Această scenă e reprezentată mai des pe icoanele ortodoxe ale Învierii, cealaltă reprezentare (mai cunoscută şi mai populară în Biserica Catolică) fiind cea a ridicării din mormânt, desupra soldaţilor romani adormiţi.



Sfintele Paşti să ne aducă bucuria şi lumina Învierii, fără publicitate!

Aprilie sau august?

Luna aprilie se încheie cu temperaturi de 30 grade şi secetă în ţară. Ne-am teleportat în august, deşi mai sunt 3 luni până atunci. Asta n-ar trebui să sune rău pentru cineva care trăieşte pe malul mării, sau al piscinei, dar pentru angajaţii care trebuie să lucreze zilnic între 4 pereţi încinşi, fără aer condiţionat...
Totuşi, vremea exagerat de frumoasă m-a scos afară în weekend-ul de Florii, şi m-a adus în Parcul Naţional (fost "23 august"). Acolo era un Târg de Paşti (cu plăcinte, porumb şi cărnăraie pe grătar) şi o expoziţie de găini & cocoşi ţanţoşi!

După-amiaza am fugit în Herăstrău, unde am văzut pentru prima oară (deşi mă plimb de 30 de ani pe-acolo) placa comemorativă de sub un stejar plantat în memoria lui Rabindranath Tagore!

Tot acolo văzui oameni trăgând beri sub statuia lui Cehov şi revăzui Grădina Japoneză, la fel de încântătoare!

The Host, sau despre suflete şi alieni

Abia m-am mobilizat să scriu despre acest film, pe care l-am văzut la Movieplex-ul din Militari, unde am ajuns cu metroul (din economie de benzină). Ştiu că aceste detalii nu vă interesează, dar participă la construirea atmosferei ;).
Nu era multă lume în sală, iar Druschy, partenerul meu de cinemanii, m-a informat că bănuieşte filmul Gazda de mediocritate, asta ca să fiu elegant. De unde bănuia el asta? "Am văzut trailer-ul "- zice. Bun, atunci "de ce nu ai zis să mergem la G.I. Joe: Retaliation", care rula cu jumătate de oră mai târziu? După ce am vorbit despre ce am făcut săptămâna trecută, despre cele mai plicticoase filme pe care le-am văzut împreună la cinema (în top rămâne Out of Sight - S.U.A. 1998), iar apoi ne-am foit încercând să intrăm la alt film, fără succes, ne-am concentrat pe produsul plătit.
The Host e inspirat de romanul Stepheniei Meyer, autoarea americană a romanelor de mare succes Twilight. Filmele realizate după aceste romane (2008-2012) au generat o întreagă isterie în America, mai ales printre adolescenţi.
Ca şi alte serii "de mare tiraj", Twilight s-a pliat pe aşteptările şi fantazările "generaţiei YouTube", dar a reinventat simultan vechi teme de amor, precum relaţia imposibilă dintre o prinţesă şi Luceafărul eminescian. "When you can live forever what do you live for?" - iată isteţul joc de cuvinte care m-a captivat şi pe mine în urmă cu 5 ani, când primul Twilight rula la noi. Atunci nu m-am dus să îl văd.

 

The Host explorează oarecum aceeaşi zonă a relaţiilor imposibile, "ultraumane", dar vampirii sunt înlocuiţi cu extratereştrii. Aceste "alterităţi" nu mai sunt, însă, prezenţe ascunse, izolate. Extratereştrii au pus stăpânire pe oameni, le-au furat trupurile şi le-au şters memoria. Au rămas doar câteva grupuri izolate de "rezistenţă", oameni neparazitaţi care se ascund prin deşert. Aici apare dificultatea spectatorilor de a se regăsi în scenariul lui Meyer. SF-urile care încep cu "Almost every human was successfully occupied", sau "Earth was invaded by an alien race", şterg din start premizele unei lumi recognoscibile. Altă situaţie e în Aliens (unde oamenii se confruntă cu alieni pe altă planetă), în Terminator 2 (unde aflăm că Pământul urmează să fie distrus într-un viitor apropiat, dar acţiunea se petrece în prezent), sau într-unul din cele mai refăcute SF-uri, influent chiar pentru The Host - Invasion of the Body Snatchers (1956) - unde extratereştrii încearcă să colonizeze Terra, punând stăpânire pe trupurile oamenilor, dar nu reuşesc! În The Host (2013) ei reuşesc. Lumea a fost colonizată, iar din oameni au rămas doar trupurile. Sau nu doar ele? Ce se întâmplă cu fiinţa când un trup este posedat, sau "parazitat"? Fiinţa părăseşte trupul, moare, adoarme, este anesteziată, ascunsă într-un ungher secret, sau mai are puterea de a se împotrivi, de a rezista? Dar trebuie să ne hotărâm ce înţelegem prin fiinţă.
Lumea propusă de Stephenie Meyer nu e uşor de acceptat, nici creaturile ei nu sunt, cel puţin la început. Simţim o legătură cu alte personaje umane, sau cel mult simpatizăm animale personificate (vezi 101 Dalmatians, Bambi etc.). Foarte rar stabilim o astfel de relaţie cu personaje extraterestre.
Dar Hollywood-ul şi-a stabilit un program de acomodarea spectatorilor de pe Pământ cu făpturi din alte lumi. Făpturi imaginare, dar propuse drept posibile - de la E.T. "phone home" până la Avatar (2009), în finalul căruia, din prea multă iubire de "alieni", un om îşi "transferă sufletul" în trupul unui extraterestru antropomorf. Poate că este o prelungire a programului american post-belic de acomodare a spectatorilor caucazieni cu oameni de alte rase, sau culturi. La polul opus s-ar afla recentul Prometheus (2012), unde "relaţia om-alien" nu se poate împlini pentru că extratereştrii sunt ostili umanităţii.
Până şi în Star Wars (1977-2005), personajele principale sunt fiinţe umane (chiar dacă nu aparţin unei planete cu numele Terra), iar arătările precum Chewbacca, sau venerabilul Yoda, sunt tot un fel de animale personificate.
Extratereştrii din The Host nu au nimic antropomorf, seamănă cu nişte meduze, plante subacvatice care trăiesc pe uscat, sau ceva de genul acesta. Aceste ciudăţenii numite "suflete" nu pot supravieţui decât "parazitând" trupurile altor fiinţe. Până în acest punct, scenariul sună cunoscut. Noutatea căutată de Stephenie Meyer este convieţuirea "sufletului" extraterestru cu cel uman, parazitat, care rezistă, nu adoarme, nu dispare "în ceaţă" (ca în Body Snatchers). Deci două "suflete" în acelaşi trup, nu un singur suflet în trupuri locuite succesiv, cum vedem în multe alte SF-uri, horror-uri voodoo (vezi Angel Heart, The Skeleton Key) etc.    
Nu voi rezuma acţiunea, pentru că vreau să mă opresc doar la dilema metafizică a autoarei: ce componentă a fiinţei umane îi defineşte identitatea - trupul, sufletul, amândouă? Nu mă prezint ca un specialist în religii comparate, dar Creştinismul e poate singura religie în care sufletul şi trupul se găsesc într-o unitate fiinţială, tainică şi nepătrunsă pentru mintea noastră. Putem citi numai în "Viaţa Sfântul Antonie cel Mare", scrisă de Sf. Atanasie cel Mare, cerinţa marelui pustnic din deşertul egiptean: "voi îngropaţi trupul meu şi sub pământ ascundeţi-l. Apoi să păziţi taina între voi, ca nimeni să nu ştie locul, afară de voi singuri. Iar eu la învierea morţilor îl voi lua nestricăcios de la Mântuitorul".
OK, filmele de ţeapa lui The Host nu au treabă cu religia creştină, sau cu alte religii. Din păcate, spectatorii acestora sunt invitaţi să creadă mai degrabă în existenţa extratereştrilor decât în existenţa lui Dumnezeu. Cititorii mei vor exclama, poate, din nou, că deviez o simplă cronică de film în domeniul teologiei, pe care nu îl stăpânesc deloc. Dar însuşi filmul discutat ne trimite în această direcţie, prin utilizarea termenulului de suflet.
Am folosit mai sus termenul de suflet între ghilimele, pentru că sensul acestuia e denaturat în filmul The Host. Îl putem folosi fără ghilimele doar în contextul relaţiei dintre om şi Dumnezeu, aşa cum este stabilită ea de Sfânta Scriptură, unde se vorbeşte despre crearea omului, nu şi despre crearea extra-omului, extratereştrilor etc. Că a zis Dumnezeu în Geneză: "Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!", bun, de aici se poate specula că ar fi putut sugera "să mişune şi tot cosmosul de extratereştri", dar în felul acesta poate fi răstălmăcit orice text scripturistic (cum dealtfel se şi întâmplă, din păcate, de 2 milenii încoace!). Închipuita relaţie a extratereştrilor cu "Creatorul" lor este tachinată tot în Prometheus, despre care am discutat mai pe larg în alt articol mai vechi.
Deci consider că numitele "suflete" extraterestre sună aiurea din start, în The Host. Dar dacă sunt nişte făpturi extraterestre, inteligente, ele pot simţi afecţiune faţă de specia inteligentă pe care o parazitează? Complicarea poveştii este dusă până la punctul în care unul din suflete (cel "proprietar") iubeşte un băiat, iar celălalt "suflet" ("locatar") - alt băiat (ambii neparazitaţi). Deci o fată care iubeşte doi băieţi (nimic neobişnuit până aici, ba chiar un fapt cotidian ;)) pentru că are 2 suflete în ea!! Bine, e iubire adolescentină, dar tot iubire se cheamă în filme, nu?
Iar ca să vă stric definitiv cheful de a vedea acest film (deşi nu urmăresc aşa ceva), la final "sufletul locatar" e scos din trupul frumoasei tinere (interpretate sârguincios de Saoirse Ronan) şi introdus în trupul mort al altei fete (deci părăsit de sufletul "proprietar" al acesteia), după care cele două fete (acum locuite fiecare de câte un singur suflet - unul uman, celălalt extraterestru) rămân prietene şi, mai mult, oamenii din "rezistenţă" învaţă să convieţuiască cu coloniştii/paraziţii în speranţa păcii şi a armoniei.

Firewall

Cine îşi mai aminteşte de zăpada şi frigul de acum doar o săptămână? Razele soarelui le-au topit complet, dar presiunea atmosferică scăzută, echinocţiul şi visele urâte ale babelor târzii continuă să bântuie populaţia României.
A fost Paştele catolic, iar ortodocşii au început a treia săptămână a Postului Mare cu ziua de 1 aprilie. De 1 aprilie, mă gândesc la plăcerea cu care fraţii, verişorii, compatrioţii noştri îşi pregătesc farse şi păcăleli, dar şi la oamenii naivi care, în urma unor păcăleli nu prea nevinovate, îşi pierd salarii, economii, sau chiar mici averi. Chiar în această zi, am fost sunat de mai multe ori de un escroc care, sub pretextul unor premii care mă aşteptau "cu braţele deschise", încerca să mă convingă să îi dau datele necesare pentru a mă jefui. În ultimii ani, am auzit tristele istorioare ale mai multor bătrâni care au fost acostaţi pe stradă de indivizi eleganţi şi manieraţi, care doar prin vorbe "meşteşugite" i-au făcut să scoată din portofele, din dulapuri sau chiar din conturi bancare sume mai mari sau mai mici (pentru fundaţiile şi acţiunile lor caritabile, pentru diverse colete care îi aşteptau la poştă ş.a.m.d.). Astfel de "oameni" au furat de la bătrâni, convingându-i să-i invite în casele lor şi chiar să le aducă un pahar de apă, timp în care ei scotoceau prin sertare şi dulăpioare.
De aceea, 1 aprilie nu mi-a sunat niciodată bine: este ziua în care mulţi campioni la amăgiri şi goange se simt "ca peştii în apă".



Dar vreau să leg această introducere, nu ştiu în ce fel, de un film văzut recent la tembelizor - Firewall (S.U.A. 2006, r.: Richard Loncraine). Cu un titlu şi scenariu tehniciste, filmul ne ţine în corzi mai ales datorită lui Harrison Ford, charismaticul actor american care de 3 decenii joacă numai în roluri principale (ultimul rol secundar a fost în Războiul stelelor - Întoarcerea cavalerului jedi). Firewall îmi "scăpase" la cinema, iar acum l-am văzut ca pe un thriller de acţiune nouăzecist, pe filiera Frantic -  Patriot Games - The Fugitive -  Prieten si dusman (OK, Frantic e din '88).
Familistul Harrison trebuie să înfrunte o haită de răpitori şantajişti, care i-au sechestrat familia pentru a-l forţa să transfere sume mari din banca la care lucra ca specialist IT! Schema e destul de asemănătoare cu ce am văzut în Die Hard: With a Vengeance, o diferenţă între personajul McClane (Willis) şi Jack Stanfield (Ford) fiind pregătirea profesională (Stanfield e un... intelectual). În Die Hard 1, chiar soţia poliţistului John McClane era ostatică, iar acest fapt i-a alimentat îndârjirea cu care stârpea teroriştii.
Americanii iubesc personajele care iau frâiele acţiunii în mâini, care omoară înainte de a fi omorâţi şi fac tot posibilul pentru a-şi apăra "neamurile". Mai toţi aceşti protagonişti, chiar dacă sunt "simplii" IT-işti, au permis de port-armă şi câte un pistolet ascuns prin casă. Poliţia e neputincioasă, paralizată de ameninţarea teroristă, iar eroii reuşesc să ţină piept tuturor răufăcătorilor (în Firewall, Harrison Ford execută vreo 4 persoane, destabilizează sistemul informatic al băncii unde lucrează şi îşi brutalizează şeful, iar poliţia apare abia la sfârşitul filmului!). Într-o lume în care răii se ascund sub multe "pături" de tehnologie, este din ce în ce mai greu să le dovedeşti vinovăţia, cu atât mai motivată fiind acţiunea unor justiţiari de tipul Willis/ Ford.
Există o mare dorinţă de a ne pedepsi duşmanii, iar această dorinţă ne apropie de ei. Dorim răul poate la fel de mult ca cei răi, deci suntem oare mai buni? Aceasta e singura dilemă filosofică rămasă în urma eforturilor lui Harrison, sau Bruce. Ei nu par a deveni mai înţelepţi nici la bătrâneţe (vezi eşecul continuării forţate a seriei DH). Iar noi - să ne consolidăm firewall-ul împotriva atacurilor de pe internet, de prin telefon, dar mai ales împotriva răului din sufletele noastre.

Iarna mieilor

Săptămâna trecută mă plimbam alene prin centrul Bucureştiului, în drum spre MNAR, unde am asistat la o Conferinţă din cadrul expoziţiei Mitul naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti (1830 – 1930). Străzile copilăriei mele, cu clădiri interbelice părăsite (unele chiar demolate în ultimii ani), aşteptau primăvara iminentă.

Dar iată că prognozele meteo se mai şi adeveresc, iar furtunile de zăpadă care "au speriat vestul" (Europei) ne-au ajuns şi pe noi, cei din est (cu întârzierea de rigoare). "De obicei, ninsorile căzute în această perioadă, în care vin pe lume puii mioarelor, sunt blânde. Anul acesta, iarna târzie n-a ţinut cont de tradiţie şi şi-a arătat colţii. Drept dovadă, ultimele 24 de ore de viscol şi ninsori au condus la închiderea a zeci de drumuri naţionale şi judeţene, la deconectarea de la reţelele de înaltă tensiune a zeci de localităţi şi la blocarea între nămeţi a peste 50 de oameni" (evz.ro).

De când nu am mai văzut asemenea zăpezi la sfârşitul lui martie? Nu îmi mai amintesc. Ninsorile de acum par o răzbunare a iernii pe ultimele 2 luni de vreme blândă.

Nu voi încheia înainte să dezvălui nişte imagini "senzaţionale" ale Bucureştiului nocturn, mai precis de pe Calea Victoriei, surprinse în ziua Conferinţei de la MNAR. E vorba despre "expoziţia" pietrelor de pavaj dezgropate în curtea Muzeului (care probabil sunt de pe vremea lui Carol II)

şi despre uluitorul trotuar din preajma Casei Vernescu, care se termină în unghi ascuţit (adică trecătorul rămâne fără trotuar, dacă nu traversează pe cealaltă partea drumului)!

Mica

Când sufletele unor oameni buni se grăbesc să părăsească această lume, cei rămaşi, apropiaţi şi prieteni, sunt încercaţi de sentimente puternice. Mai întâi, nu pot să înţeleagă cum de tramvaiele continuă să ajungă în staţii, păsările continuă să zboare, florile să înflorească, iar soarele, să încălzească? Cei rămaşi în urmă pot să înţeleagă cinismul străinilor, al celorlalţi oameni neafectaţi, dar nu şi indiferenţa naturii. Totul merge mai departe, ca şi când acele vieţi, sau acele inimi acum oprite, nu au contat cu nimic în implacabilul ritm al zilelor şi nopţilor, al anotimpurilor, al planetelor prin Sistemul Solar, al Căii Lactee prin Univers...
Mai apoi, cei rămaşi observă că doar ei ştiu şi simt, şi sunt frustraţi de lipsa reacţiei lumii la zbaterea lor. E o amară singurătate a suferinţei, a pierderii irecuperabile. Doar sufletele lor au pierdut, ceilalţi n-au păţit nimic, sunt ocupaţi cu aceleaşi mărunţişuri cotidiene. Şi încă nu ar fi atât de grav, dacă zbaterea nu ar fi urmată de o reculegere. Acea tăcere în care se topesc plânsuri, revolte, amintiri. Ceva din ei s-a oprit, în timp ce "show"-ul din jur continuă. O vioară tace, iar orchestrei pare că nu-i pasă.
Dar muzica nu rămâne aceeaşi când un instrument nu mai cântă. Poate că acest lucru nu-l aude decât Dirijorul!

Mica este o piatră acopeită de foiţe strălucitoare, care de departe seamănă cu diamantul sau alte nestemate. Tot Mica era prinţesa grupului Abracadabra, fata bălaie şi zâmbitoare care cânta multe şi frumoase melodii. Emisiunea Abracadabra a încântat multe copilării, fiind consacrată de TVR la începutul anilor '90, iar apoi preluată de ProTV, din '96 până prin 2001. Au fost 10 ani de jocuri, scenete şi melodii, ale căror versuri mi-au răsunat mult timp în urechi. Copiii din jurul Magicianului (Marian Râlea) au colorat puţin anii cenuşii ai "tranziţiei", iar dintre acei copii, Mica era febleţea mea. Ea avea ceva aparte, o delicateţe, o fragilitate...
Am aflat acum doar câteva zile că Mica era grav bolnavă şi că nu se tratase suficient. Tot abia acum s-a evidenţiat în presă şi cariera ei impresionantă, care a lăsat-o în umbra altor colegi şi colege "abracadabriste" ajunse, între timp, actriţe sau producătoare de telenovele. Era poate singura intelectuală de acest calibru ieşită din "grup", cu două doctorate (Oxford şi Viena), traducător, redactor şi producător în cadrul unei edituri, lector universitar şi specialist în IT. În ultima perioadă cânta din nou, prin cluburi. 
Efortul ei îmi apare acum de neînţeles, ca focul acelor existenţe curmate prematur - lumânări topite prea repede sub propriile flăcări, prea puternice. Mă gândesc la Laura Stoica, la Mădălina Manole, Mălina Olinescu şi la câte alte suflete fremătătoare! Dumnezeu să le ierte!
Tot de neînţeles este plecarea Micăi dintre noi ieri, la numai 31 de ani. Era de vârsta mea şi nu am cunoscut-o niciodată. Am văzut-o doar la televizor şi, parcă, pe o scenă, cândva, la mare... 

Dar muzica nu rămâne aceeaşi când un instrument nu mai cântă... Poate că este suficient că cei din generaţia mea ne gândim la Mica. Ieri, câte alte suflete minunate au părăsit această lume, fără ca florile, păsările, sau soarele să ştie? Fără ca eu să ştiu? Nu ştiu, dar vreau să simt şi vreau să le trimit ceva din mine: câte o lacrimă.

Eseuri cinematografice

Eseul a fost consacrat ca gen literar, dar e prezent şi în cinema. Filmele-eseu nu sunt nici documentare, nici ficţiuni, dar nici docu-ficţiuni. Acea poezie a imaginilor, acea suveranitate a subiectivităţii le face inclasabile şi seducătoare.
Omul cu camera de filmat (U.R.S.S. 1929), realizat de Dziga Vertov şi montat de soţia lui, Elizaveta Svilova, este unul dintre primele eseuri cinematografice, analizat în şcolile de film şi comentat în cercurile de "kinosseuri". Sub pretextul unui experiment, Vertov visa la crearea unui limbaj cinematografic absolut, deci internaţional, bazat pe separarea totală a filmului de limbajul teatrului, sau al literaturii (respingerea elementelor de limbaj "împrumutate").
Orice "om cu cameră de filmat" are tentaţia eseului, aşa cum mulţi dintre copii, cu pensula sau creionul, savurează desenul sau poezia. Aparatul de filmat nu îţi dă aceeaşi libertate pe care o ai în faţa unei hârtii goale, dar oferă ocazia de a selecta liber, de a decupa (şi fixa) din realitate crâmpeiele preferate. Apoi, montajul oferă bucuria de a le cola în voie.

Trupul nostru nu poate călători în 2 ore prin zeci de ţări, de pe şapte continente, sau prin spaţiul cosmic, dar mintea noastră poate. La fel şi ochiul aparatului de filmat cu peliculă de 70mm. Această performanţă a fost căutată de echipa lui Godfrey Reggio în fabuloasa serie Qatsi (Koyaanisqatsi - 1982, Powaqqatsi - 1988, Naqoyqatsi - 2002). Lungmetrajele lui Reggio nu sunt noutăţi (merg, poate, pe direcţia deschisă de capodopera mută Berlin: Symphony of a Great City - Germania 1927), dar au împins genul pe culmi noi.
Ca şi Vertov, sau Ruttmann, autorul Simfoniei, cineastul american Godfrey Reggio preferă doar sunetele de ambianţă şi muzica lui Philip Glass. Nu adaugă voice-over, nu foloseşte dialoguri. Imaginile în mişcare vorbesc, iar "cuvintele" lor sunt copleşitoare: nori curgând peste munţi, apele cascadelor plonjând în abisuri, râuri de maşini pe şosele întortocheate, râuri de oameni, râuri de lumini colorate. Qatsi vine din limba nativilor nord-americani Hopi, însemnând viaţă: viaţă dezechilibrată, viaţă în transformare, viaţă ca război (ultima temă a fost sugerată de conflictele din Yugoslavia, atacurile din NY - World Trade Center şi Irak, la trecerea dintre milenii - vezi Naqoyqatsi, despre care am mai scris pe blog).
Operatorul lui Koyaanisqatsi - Ron Fricke - a mers pe urmele lui Reggio şi s-a apucat să regizeze el însuşi câteva filme în acelaşi stil - imagine plus muzică, punând mai mult accent pe spactacolul vizual. Ideile nu întârzie să se ivească la ciocnirea dintre cadre, dar preocuparea pentru montaj nu este la fel de evidentă ca în seria Qatsi.
Fricke este fascinat de tehnica de filmare, de mişcări de aparat, traiectorii şi de time-lapse. Time-lapse e procedeul prin care se "trage" câte o fotogramă la un minut, o oră, sau mai mult, dintr-un unghi fix, sau mişcând discret aparatul în acest interval, pentru a obţine efectul de trecere rapidă a timpului (aşa sunt filmate etapele unor construcţii, creşterea unei plante, norii zburând pe cer etc). Time-lapse în fotografie merge mult mai departe, aşa cum vedem şi în faimoasa suită a lui Mihai Stănescu, care şi-a fotografiat fiica în faţa aceluiaşi zid de cărămidă anual, timp de 24 de ani!
Ron Fricke a construit un întreg eseu pornind de la acest efect - Chronos (1985), o plimbare (terestră, dar şi aeriană) prin locuri încărcate de istorie, care rezistă cu eroism trecerii secolelor şi chiar mileniilor!



Sub influenţa celor de mai sus, m-am apucat şi eu de "eseuri". În 2008, am terminat de montat Bucureştiul trăieste!, un scurtmetraj "despre feţele ascunse ale capitalei României, imediat după aderarea la Uniunea Europeană (ianuarie 2007). Trecut şi prezent, kitsch şi valoare, limuzine şi cerşetori, sticlă şi beton versus clădiri vechi cu ziduri scorojite, care ne duc cu gândul la anii '30 sau la Veneţia, toate acestea generează o energie specială, compun o faţadă eclectică. Am încercat să observ faţada şi să simt energia. Rezultatul a fost montat din peste 10 ore de material brut, filmat în 12 luni, 4 anotimpuri şi cel mai torid an din istoria României" (am scris eu despre acest film).
Bucureştiul a fost proiectat la ICR în noiembrie 2008, fiind prezentat de Viorica Bucur alături de Generația Desenelor Animate. Filmul "surprinde oraşul într-un puzzle de imagini plin de fantezie. Capitala văzută de Alexandru Stănescu palpită. Are părţi bune şi rele, este atrăgătoare chiar dacă e plină de necunoscute: personaje stranii, ziduri sparte, blocuri părăsite" (scriau cei de la ICR).  
Bucureştiul trăieste! nu este de găsit integral pe internet, însă versiunea sa lungă (aprox. 59 min.), da! Este vorba despre o premieră absolută: Bucureştiul uitat, unde găsim multe secvenţe inedite ("tăiate" din Bucureştiul trăieste!), precum cea a demolării Ministerului Industriei constructoare de maşini, sau cea a jucăriilor ("navelor spaţiale") abandonate din Parcul Moghioroş. Subtitrat în engleză.     

 

Hansel, Gretel şi Arnold: interzişi minorilor

Am fost la Băneasa, în faimosul Digiplex de acolo, pentru a vedea filmul Hansel & Gretel: Witch Hunters (Germania - S.U.A. 2013). Am mers cu un nepoţel de 12 ani, care a dorit neapărat să vadă acest film.
La casă am fost avertizaţi că filmul e interzis minorilor! Am rămas blocat. "Tipule, hai să luăm de la altă casă de bilete!", insista piticul. Am făcut cum m-a îndemnat, fără să-l mai las pe copil să se arate. Degeaba! Tot l-a ochit "tipul" care rupea biletele, la intrarea în sală. "E interzis copiilor sub 18 ani". "OK, zic eu, dar e responsabilitatea mea". "Nu ne înţelegeţi", spune omul de la intrare, "trebuie să vorbim cu conducerea cinematografului, altfel ne trage la răspundere CNA-ul". Până la urmă, ne-a lăsat să intrăm cu copilul la film.
Această întâmplare m-a făcut, pe de o parte, să cred că România a progresat niţel. Când eu aveam 12 ani, nimeni nu mă oprea să intru la filme nerecomandate copiilor. Mai mult, acestea erau difuzate de la 8 seara pe posturi de televiziune (nu dăm nume!). Atunci, filmele interzise erau mult mai violente, mult mai întunecate, sau poate mă înşel.
Pe de altă parte, cum lansezi pe marile ecrane un film distribuit de Paramount Pictures şi Metro-Goldwyn-Mayer şi îl interzici minorilor? De ce să reinventezi un basm, atât de cunoscut, într-o formă atât de violentă? Nu oferă crunta realitate atâtea alte subiecte pe gustul publicului matur, însetat de sânge? 

 În paralel cu acest "basm horror", la Digiplexul menţionat rula şi noul film cu Arnold - The Last Stand (S.U.A. 2013). Arnold, culturistul ale cărui multe filme erau de o violenţă extremă, iar elevii (minorii, în general) le adorau, s-a întors la actorie după "vacanţa" de aproape 10 ani, pe care a petrecut-o ca guvernator şi pe care a încheiat-o ca divorţat. Deşi îmbătrânit şi (poate) mai vulnerabil în urma evenimentelor din viaţa personală, este încă "greu de oprit" (are deja 7 proiecte "pe rol").
Lansarea filmului The Last Stand a ocazionat o expoziţie de "memorabilia": afişe de film, fotografii, obiecte "rare" (zic organizatorii, dar tot "rare" erau considerate şi exponatele din restaurantele Planet Hollywood, deşi se repetau de la Paris, la Los Angeles). Am admirat cu nostalgie prima ediţie laserdisc din lume, lansată pentru Terminator 2, m-am distrat privind banii roşii ("marţieni") din Total Recall, sau autobiografia care poartă acelaşi nume (o fi cumpărat drepturile de autor?).