Eseuri cinematografice

Eseul a fost consacrat ca gen literar, dar e prezent şi în cinema. Filmele-eseu nu sunt nici documentare, nici ficţiuni, dar nici docu-ficţiuni. Acea poezie a imaginilor, acea suveranitate a subiectivităţii le face inclasabile şi seducătoare.
Omul cu camera de filmat (U.R.S.S. 1929), realizat de Dziga Vertov şi montat de soţia lui, Elizaveta Svilova, este unul dintre primele eseuri cinematografice, analizat în şcolile de film şi comentat în cercurile de "kinosseuri". Sub pretextul unui experiment, Vertov visa la crearea unui limbaj cinematografic absolut, deci internaţional, bazat pe separarea totală a filmului de limbajul teatrului, sau al literaturii (respingerea elementelor de limbaj "împrumutate").
Orice "om cu cameră de filmat" are tentaţia eseului, aşa cum mulţi dintre copii, cu pensula sau creionul, savurează desenul sau poezia. Aparatul de filmat nu îţi dă aceeaşi libertate pe care o ai în faţa unei hârtii goale, dar oferă ocazia de a selecta liber, de a decupa (şi fixa) din realitate crâmpeiele preferate. Apoi, montajul oferă bucuria de a le cola în voie.

Trupul nostru nu poate călători în 2 ore prin zeci de ţări, de pe şapte continente, sau prin spaţiul cosmic, dar mintea noastră poate. La fel şi ochiul aparatului de filmat cu peliculă de 70mm. Această performanţă a fost căutată de echipa lui Godfrey Reggio în fabuloasa serie Qatsi (Koyaanisqatsi - 1982, Powaqqatsi - 1988, Naqoyqatsi - 2002). Lungmetrajele lui Reggio nu sunt noutăţi (merg, poate, pe direcţia deschisă de capodopera mută Berlin: Symphony of a Great City - Germania 1927), dar au împins genul pe culmi noi.
Ca şi Vertov, sau Ruttmann, autorul Simfoniei, cineastul american Godfrey Reggio preferă doar sunetele de ambianţă şi muzica lui Philip Glass. Nu adaugă voice-over, nu foloseşte dialoguri. Imaginile în mişcare vorbesc, iar "cuvintele" lor sunt copleşitoare: nori curgând peste munţi, apele cascadelor plonjând în abisuri, râuri de maşini pe şosele întortocheate, râuri de oameni, râuri de lumini colorate. Qatsi vine din limba nativilor nord-americani Hopi, însemnând viaţă: viaţă dezechilibrată, viaţă în transformare, viaţă ca război (ultima temă a fost sugerată de conflictele din Yugoslavia, atacurile din NY - World Trade Center şi Irak, la trecerea dintre milenii - vezi Naqoyqatsi, despre care am mai scris pe blog).
Operatorul lui Koyaanisqatsi - Ron Fricke - a mers pe urmele lui Reggio şi s-a apucat să regizeze el însuşi câteva filme în acelaşi stil - imagine plus muzică, punând mai mult accent pe spactacolul vizual. Ideile nu întârzie să se ivească la ciocnirea dintre cadre, dar preocuparea pentru montaj nu este la fel de evidentă ca în seria Qatsi.
Fricke este fascinat de tehnica de filmare, de mişcări de aparat, traiectorii şi de time-lapse. Time-lapse e procedeul prin care se "trage" câte o fotogramă la un minut, o oră, sau mai mult, dintr-un unghi fix, sau mişcând discret aparatul în acest interval, pentru a obţine efectul de trecere rapidă a timpului (aşa sunt filmate etapele unor construcţii, creşterea unei plante, norii zburând pe cer etc). Time-lapse în fotografie merge mult mai departe, aşa cum vedem şi în faimoasa suită a lui Mihai Stănescu, care şi-a fotografiat fiica în faţa aceluiaşi zid de cărămidă anual, timp de 24 de ani!
Ron Fricke a construit un întreg eseu pornind de la acest efect - Chronos (1985), o plimbare (terestră, dar şi aeriană) prin locuri încărcate de istorie, care rezistă cu eroism trecerii secolelor şi chiar mileniilor!



Sub influenţa celor de mai sus, m-am apucat şi eu de "eseuri". În 2008, am terminat de montat Bucureştiul trăieste!, un scurtmetraj "despre feţele ascunse ale capitalei României, imediat după aderarea la Uniunea Europeană (ianuarie 2007). Trecut şi prezent, kitsch şi valoare, limuzine şi cerşetori, sticlă şi beton versus clădiri vechi cu ziduri scorojite, care ne duc cu gândul la anii '30 sau la Veneţia, toate acestea generează o energie specială, compun o faţadă eclectică. Am încercat să observ faţada şi să simt energia. Rezultatul a fost montat din peste 10 ore de material brut, filmat în 12 luni, 4 anotimpuri şi cel mai torid an din istoria României" (am scris eu despre acest film).
Bucureştiul a fost proiectat la ICR în noiembrie 2008, fiind prezentat de Viorica Bucur alături de Generația Desenelor Animate. Filmul "surprinde oraşul într-un puzzle de imagini plin de fantezie. Capitala văzută de Alexandru Stănescu palpită. Are părţi bune şi rele, este atrăgătoare chiar dacă e plină de necunoscute: personaje stranii, ziduri sparte, blocuri părăsite" (scriau cei de la ICR).  
Bucureştiul trăieste! nu este de găsit integral pe internet, însă versiunea sa lungă (aprox. 59 min.), da! Este vorba despre o premieră absolută: Bucureştiul uitat, unde găsim multe secvenţe inedite ("tăiate" din Bucureştiul trăieste!), precum cea a demolării Ministerului Industriei constructoare de maşini, sau cea a jucăriilor ("navelor spaţiale") abandonate din Parcul Moghioroş. Subtitrat în engleză.     

 

Hansel, Gretel şi Arnold: interzişi minorilor

Am fost la Băneasa, în faimosul Digiplex de acolo, pentru a vedea filmul Hansel & Gretel: Witch Hunters (Germania - S.U.A. 2013). Am mers cu un nepoţel de 12 ani, care a dorit neapărat să vadă acest film.
La casă am fost avertizaţi că filmul e interzis minorilor! Am rămas blocat. "Tipule, hai să luăm de la altă casă de bilete!", insista piticul. Am făcut cum m-a îndemnat, fără să-l mai las pe copil să se arate. Degeaba! Tot l-a ochit "tipul" care rupea biletele, la intrarea în sală. "E interzis copiilor sub 18 ani". "OK, zic eu, dar e responsabilitatea mea". "Nu ne înţelegeţi", spune omul de la intrare, "trebuie să vorbim cu conducerea cinematografului, altfel ne trage la răspundere CNA-ul". Până la urmă, ne-a lăsat să intrăm cu copilul la film.
Această întâmplare m-a făcut, pe de o parte, să cred că România a progresat niţel. Când eu aveam 12 ani, nimeni nu mă oprea să intru la filme nerecomandate copiilor. Mai mult, acestea erau difuzate de la 8 seara pe posturi de televiziune (nu dăm nume!). Atunci, filmele interzise erau mult mai violente, mult mai întunecate, sau poate mă înşel.
Pe de altă parte, cum lansezi pe marile ecrane un film distribuit de Paramount Pictures şi Metro-Goldwyn-Mayer şi îl interzici minorilor? De ce să reinventezi un basm, atât de cunoscut, într-o formă atât de violentă? Nu oferă crunta realitate atâtea alte subiecte pe gustul publicului matur, însetat de sânge? 

 În paralel cu acest "basm horror", la Digiplexul menţionat rula şi noul film cu Arnold - The Last Stand (S.U.A. 2013). Arnold, culturistul ale cărui multe filme erau de o violenţă extremă, iar elevii (minorii, în general) le adorau, s-a întors la actorie după "vacanţa" de aproape 10 ani, pe care a petrecut-o ca guvernator şi pe care a încheiat-o ca divorţat. Deşi îmbătrânit şi (poate) mai vulnerabil în urma evenimentelor din viaţa personală, este încă "greu de oprit" (are deja 7 proiecte "pe rol").
Lansarea filmului The Last Stand a ocazionat o expoziţie de "memorabilia": afişe de film, fotografii, obiecte "rare" (zic organizatorii, dar tot "rare" erau considerate şi exponatele din restaurantele Planet Hollywood, deşi se repetau de la Paris, la Los Angeles). Am admirat cu nostalgie prima ediţie laserdisc din lume, lansată pentru Terminator 2, m-am distrat privind banii roşii ("marţieni") din Total Recall, sau autobiografia care poartă acelaşi nume (o fi cumpărat drepturile de autor?). 

The Fog of War

Robert S. McNamara. Un nume cu sonorităţi belicoase, din categoria lui Hannibal, Kublai Khan, Murat, Kutuzov, Von Stauffenberg, sau MacArthur. Un nume parcă predestinat să conducă oşti şi să câştige războaie - cu sângele altora, pentru alţii.
Atât de nedrept poate fi rezumată activitatea celui mai longeviv ministru al apărării americane (în funcţie din 1961 până în 1968). Senzaţionalul documentar The Fog of War: Eleven Lessons from the Life of Robert S. McNamara, premiat cu Oscar în 2004, a fost realizat de Errol Morris, autorul altui film inedit - Gates of Heaven. Werner Herzog pariase că Errol nu va reuşi să facă acel documentar despre un cimitir de animale de companie, dar pierzând pariul, Herzog şi-a mănâncat bocancul (gătit, pe bune!).
Filmele de sau despre război riscă să fie tendenţioase, pentru că servesc deobicei învingătorilor. E dificil să surprinzi un conflict din ambele tabere, din cauza "ceţii" din titlu, e dificil să "empatizezi cu duşmanul", aşa cum spune însuşi McNamara la un moment dat în film. Dar tot el recunoaşte că această capacitate de a înţelege duşmanul (deci nu de a-l ghici, ci a-l înţelege) a contribuit la depăşirea unui moment critic din cariera sa - Criza rachetelor din Cuba.
The Fog of War este un documentar la persoana I, ceea ce îi dă un plus de autenticitate. Personajul central vorbeşte despre el însuşi, fără întreruperi de voice-over-uri (vocea naratorului). Realizatorul nici măcar nu ilustrează tăieturile, nu se sfieşte să intervină peste intervievat, întrebându-l (din spatele camerei de filmat). Întrebările devin mai agresive (dar nu în stilul lui Michael Moore) spre finalul filmului, când Morris insistă: "Why didn't you speak out against the Vietnam War? Do you feel in any way responsible for the war? Do you feel guilty?", iar McNamara răspunde: "I'm not going to say any more than I have. This opens up more controversy".


Mare e tentaţia unui reporter, regizor etc. de a invita o figură publică, cu greutate în istoria recentă, iar apoi de a o ţinti cu aparatul de filmat, această armă a deconspirării, dar şi a manipulării. Seamănă cu a lua în vizorul puştii un leu bătrân, jigărit şi cu ghearele tocite. Robert S. McNamara nu-şi face autocritica, nici procese de conştiinţă. Nu pare a avea nimic de ascuns (dar nu vrea să discute felul în care job-ul i-a afectat familia în episodul "Vietnam"). Până la urmă nu a fost chiar un Klaus Barbie, sau un Mengele. A revigorat Compania Ford după Război, fiind primul director al companiei care nu făcea parte din familie. A fost "starul" guvernului Kennedy, reformator şi administrator de succes al resurselor militare (care mâncau 10% din PIB-ul Statelor Unite!). Figura, atitudinea pozitivă şi stenică îl confirmau ca un "pensionar de succes" la cei 85 de ani, când i-a fost luat interviul (a decedat în 2009).
The Fog of War nu este un documentar senzaţional doar prin subiect şi realizare, ci şi prin întrebările pe care le pune. Poate părea "minimalist" la prima vedere, dar pe lângă muzica superbă de Philip Glass, conţine imagini de arhivă, fotografii (comentate chiar de McNamara) şi mai mult - înregistrări desecretizate ale discuţiilor cu preşedinţii Kennedy şi Johnson. Subtitlul Eleven Lessons from the Life of Robert S. McNamara se referă la concluziile pe care protagonistul este invitat să le livreze pe parcursul filmului. Ascultându-l, ai crede că a trăit între ciocanul datoriei şi nicovala istoriei, ca mulţi alţi generali, sau tirani din cărţi. Lecţiile sunt memorabile, dar tulburătoare. La un moment dat, el povesteşte cum a "servit" sub comanda generalului de aviaţie LeMay, când avioanele S.U.A. au bombardat capitala Japoniei, incendiind clădirile de lemn şi ucigând peste 100 000 de cetăţeni ("victime colaterale")! În acest moment, dar şi în altele, pe mina stăpânită a bătrânului McNamara se poate întrezări umbra unui regret profund. Oare raportul său despre tehnologia bombardierelor B29 să fi dus la decizia lui LeMay din primăvara lui 1945, când mii de nevinovaţi au fost arşi de vii? "Eu am făcut parte dintr-un mecanism" - se scuză McNamara. Tot el recunoaşte că, dacă Japonia ar fi câştigat războiul, el şi LeMay ar fi fost judecaţi pentru crime de război. Filmul ne pune într-o postură convenabilă - cea de judecători. Dar putem da vreun verdict? McNamara ştie că războiul e oribil şi crede că "natura umană nu va fi schimbată prea curând". Dar a văzut el oare Grave of the Fireflies (Japonia, 1988), sfâşietorul lungmetraj de animaţie care urmăreşte destinul unor copii rămaşi orfani în urma bombardamentului din Tokyo (1945)? Sau The Deer Hunter (1978), Apocalypse Now (1979), Jacob's Ladder (1990), Hair (1979), că să numesc doar câteva din filmele care au vizat "epoca Vietnam". Cum e să spui "We were behaving like war criminals", şi ceva de genul "I have made mistakes in the application of military power" ca şi când ai spune "am spart o farfurie în timp ce o spălam"? "What makes it immoral when you lose and not immoral when you win?".

Putem spune că Robert S. McNamara a fost implicat în luarea unor decizii care au afectat mentalul american în ultima jumătate a secolului XX. A fost o epocă de carnagii şi ofensive adesea inutile, de ţeluri eronate şi strategii defectuase. Până la urmă a dus la sfârşitul Comunismului prin victoria Capitalismului (american!) şi aparenţa unui "sfârşit al istoriei", consecinţă a depolarizării politice a lumii. Dar după ce ceaţa războiului s-a risipit, rămân dilemele unui om care, sub presiunea funcţiei şi a istoriei, a acceptat răul pentru a încerca să facă Binele (americanilor?).


Dacă atât de multe filme au criticat războiul şi urmările sale, epoca "post-Vietnam" a prilejuit şi cultivarea hedonismului, a violenţei, a pornirilor animalice ale umanităţii, într-o serie copleşitoare de filme americane împinse de valul războiului (Death Wish, First Blood, başca horror-uri şi multe altele).
La 20 de ani de la încheierea Războiului Rece, a venit timpul să luptăm împotriva altui inamic al democraţiei americane: teroristul arab Osama. Obama, preşedintele S.U.A., a anunţat în 2011 că a "condus" cu succes (din Casa Albă) un "commando" care l-a ucis pe cel mai căutat terorist al lumii, dar, până azi, nicio dovadă a "asasinatului" din Pakistan nu a fost prezentată publicului Cât de legitimă a fost operaţiunea, desfăşurată pe un teritoriu străin sub comanda preşedintelui? Cât de diferită a fost aceasta de un act terorist? Cât de "buni" sunt agenţii CIA atunci când torturează prizonierii arabi?
Legitimizarea pare a fi misiunea principală a filmului Zero Dark Thirty (2012), regizat de prima femeie din istorie cu Oscar pentru regie - Kathryn Bigelow. Filmul e bine realizat, chiar captivant, desecretizează (cam devreme?) o seamă de acţiuni întreprinse de CIA în cei 10 ani de căutare a responsabililor pentru atacurile din septembrie 2001. Dar problema acestui film este că priveşte nişte evenimente controversate dintr-un singur unghi: cel oficial, al administraţiei americane, exact pe dosul demersului din The Fog of War. Faptele prezentate de Obama sunt încă prea calde, încă au rămas la nivel de declaraţii. La fel este şi privirea Kathrynei, altfel o cineastă admirabilă (ce m-am bucurat când i-a suflat Oscarul fostului soţ, în 2010!).

Filmed in Hollywood / Moscow

FilmBox e un canal de televiziune evidenţiat mai ales prin filme necunoscute, ca să nu spun mediocre, aşa cum NaţionalTV s-a specializat pe cele mai mediocre filme ale actorilor cunoscuţi. Am nimerit pe FilmBox, acum câteva seri, Plan 9 from Outer Space - varianta color!
"Filmed in Hollywood, CA", citim pe ultimul carton al acestui film de 79 minute, un mix falimentar de genuri, care funcţionează ca parodie, dar mai ales ca "rege" al SF-urilor ratate, sau "cel mai prost film" din istoria Hollywood-ului, cel puţin. "The worst, and therefore one of the best, movies of all time", scrie cineva pe Imdb, căci una e un film prost, şi cu totul altceva e cel mai prost film. Superlativele ies din rând, indiferent de direcţia rândului (propoziţia de mai sus sună ca o replică din cel mai prost film).
Plan 9 from Outer Space a fost realizat în 1959 de Edward D. Wood Jr., ciudatul căruia alt ciudat (mai de succes) - Tim Burton, i-a închinat un duios biopic în 1994. Nu am avut şansa de a urmări filmul cap-coadă, dar ultima treime am văzut-o uimit. E greu să scrii despre un film desfiinţat deja de mulţi critici şi spectatori, dar e clar că Plan 9 from Outer Space ne pune în dificultate percepţia, atât de obişnuită cu un limbaj cinematografic scrupulos. Nu m-au frapat atât de mult faimoasele erori de continuitate (în aceeaşi secvenţă e când noapte, când zi), sau decorurile, costumele, performanţele actoriceşti ilare, ci însuşi scenariul, mai precis discursurile abracadabrante ale personajelor, anumite replici care omagiază limbajul de lemn ceauşist. Iată un extras din scenariul filmului:

"[GENERAL ROBERTS PLAYS THE RECORDING]
VOICE ON RECORDING
This is Eros, a space soldier from a planet of your galaxy. I fully realize our 
language differences, however I also know you finally have perfected the 
dictorobitary, or as you on Earth put it, the language computer. So you can now 
understand that which I speak. Since the beginning of your time, we have been 
far beyond your planet. It has taken you centuries to even grasp what we 
developed eons of your years ago. Do you still believe it impossible we exist? 
You didn't actually think you were the only inhabited planet in the universe? 
How can any race be so stupid? Permit me to set your mind at ease.  We do not 
want to conquer your planet. Only save it. We could have destroyed it long ago, 
if that had been our aim. Our principal purpose is friendly. I admit, we have 
had to take certain means which you might refer to as criminal, but that is 
because of your big guns which have destroyed some of our representatives. If 
you persist in denying us our landings, then we must only accept that you do 
not want us on friendly terms. We then have no alternative but to destroy you 
before you destroy us. With your ancient, juvenile minds, you have developed 
explosives too fast for your minds to conceive what you were doing. You are on 
the verge of destroying the entire universe. We are part of that universe".

 
Plan 9 from Outer Space aminteşte de exerciţiile de regie ale studenţilor UNATC-işti, care sunt îndemnaţi (sau erau, pe timpul studenţiei mele) să scrie propriile scenarii, chiar dacă nu aveau talent, nici imaginaţie. Dar entuziasmul lui Edward D. Wood Jr. e irezistibil! El "îi dă cu" extratereştrii, zombi şi "explozia soarelui" cu 10 ani înainte de Aselenizarea americanilor şi isteria Roswell! Ca să nu mai speculăm că l-ar anticipa pe Romero. Acest cineast ne dovedeşte încă odată că mreaja filmică poate prinde spectatori, chiar dacă e de cea mai proastă calitate. Cei mai mulţi vor să iasă din prezentul concret cu orice preţ şi rămân încremeniţi (asemeni personajelor manipulate de extratereştrii din "Plan 9") în faţa inepţiei lui Wood. Îi distrează, deşi ar fi vrut să-i înfricoşeze.

Anul trecut am asistat la un val de filme inspirate din fapte reale, la un val de filme foarte lungi (mai bine spus lungite, peste 120 min., durate nejustificate mai ales în contextul răbdării scăzute a publicului) şi la un val de producţii americane filmate în Rusia. Valul rusesc nu a început cu expatrierea lui Depardieu, ci cu un obscur SF - The Darkest Hour (2011): nişte americani sunt martori la o invazie extraterestră la Moscova (neobişnuită, ce-i drept - invadatorii sunt invizibili). Oare de ce au filmat la Moscova şi nu la Bucureşti, sau Istanbul (o altă locaţie preferată de occidentali în ultima vreme, vezi Tinker Tailor Soldier Spy, Taken 2, Skyfall, ca să enumăr doar câteva "hituri")? Poate New York-ul e prea supralicitat, cine ştie?

Branded (2012) e tot un film occidental de ficţiune filmat în Rusia. Are doi regizori - scenarişti: Jamie Bradshaw, Aleksandr Dulerayn, iar cel din urmă e rusofon, deci scenariul stă "doar cu un picior" în America. 



Bradshaw vorbea despre Branded într-un interviu din iulie 2012:
"I wouldn’t call it a critique of marketing. I would call it a mind bending journey through our very dark and hallucinatory world. It’s a dark place but it’s the world we live in. I’m not criticizing it. To criticize marketing is to criticize the world. I feel you like you don’t criticize the fundamentals of the world you live in. You express the way it is. It’s the way we’ve chosen to live our lives. (...) We live in an era defined by that complicity. The model of advertising is different now. Social media has changed us all into brands and we spread the advertiser’s word for free. We are making the system, authorizing it and making it a succes".
Titlul m-a intrigat, suna ca o acuzaţie. Filmul chiar este o critică a lumii dominate de mărci, marketing şi advertising, cuvinte care abia dacă aveau sens în mentalul comunist. Cu toate acestea, Branded încearcă să ne arate cum Lenin însuşi ar fi fost un pionier al marketingului, reuşind să vândă cu succes produsul numit "Comunism". Branded încearcă multe, încearcă să fie SF, chiar horroraş, arată cu degetul spre tarele capitalismului, în trendul stârnit de prăbuşirea Wall Street-ului din 2008, dar reuşeşte să livreze o atmosferă à la They Live. 
Prima parte a filmului e lentă şi pare a se împotmoli în propriile iţe. Partea a II-a e diferită, defapt chiar îţi dă senzaţia că "ai schimbat canalul". Personajul principal, un "geniu" al marketingului rusesc, are un fel de revelaţie (în urma unui ritual păgân, la rândul lui rezultatul unui vis cel puţin dubios) şi începe să vadă nişte arătări monstruoase în spatele fiecărui produs consumat de la Mac (transcodat "The Burger"), sau Apple ("Yepple") etc. Deci fiecare brand ascunde un monstru invizibil (pentru celelalte personaje), care se hrăneşte potolind poftele consumatorului. O metaforă eficientă în contextul social şi politic de azi, ca şi metafora vacii sacrificate în ritualul menţionat, care abia acum observ că ne trimite la originea cuvântului "brand" (marcă). Marca era semnul imprimat pe vite cu fierul înroşit, de către proprietarii (şi vânzătorii) lor.

Prin ţară (5)

Serialul "Prin ţară" continuă cu o nouă excursie la Predeal, frumosul orăşel situat la cea mai mare altitudine din România (1.030-1.110 m). Am "campat" în acest "vârf" (la o pensiune mirifică), de unde putem privi spre Buşteni, Braşov, sau spre Podişul Transilvaniei.

Excursia a început în ceaţă. Am făcut un scurt pelerinaj la Mănăstirea Ghighiu, de lângă Ploieşti, unde se află o minunată icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Am ocolit Ploieştiul printr-o ceaţă incredibilă.

Am dejunat "La marmote", un restăurănţel destul de căutat în zona Cumpătu (Sinaia). După masă, am privit cerul brăzdat de motoare cu reacţie. O dâră albă strălucea în razele soarelui gata de culcare, după munţi.

Din Predeal am coborât la Braşov, unde ne-am plimbat la poalele muntelui Tâmpa. Acolo se ascunde Bastionul Ţesătorilor şi o promenadă, de unde încep câteva trasee montane. Profitând de cerul senin, ne-am căţărat pe Tâmpa în căutarea unei privelişti spectaculoase.

Înapoi în oraş, am savurat centrul istoric, străduţele uitate şi impresionanta Biserică Neagră, colorată de acelaşi soare blând de ianuarie.

Ţin să menţionez Cofetăria "Vatra Ardealului", un loc încântător şi plin de dulciuri apetisante.

 



Însetaţi de panorama Braşovului, ne-am repezit şi la Poiană.

 

În ziua următoare am hotărât să ne apropiem mai mult de faimosul Palat Cantacuzino din Buşteni. Clădirea a aparţinut familiei Cantacuzino până la naţionalizarea din 1948, devenind apoi un Sanatoriu al Ministerului de Interne. O urmaşă a "Nababului" a "retroprimit-o", după care a vândut-o unor "privaţi". Astăzi se poate vizita contra exorbitantei sume de 20 RON/persoană, fapt pentru care am admirat-o de la gard.

Sergiu, Lucas şi Damian

Îmi plac titlurile care conţin enumerări. De la o vreme.
2013 a început cu concerte isterice de Revelion în tot Bucureştiul & în toată România şi a continuat cu moartea lui Sergiu. Cei mai mulţi au crescut cu filmele lui şi îl consideră unul dintre titanii cinematografiei româneşti (ultimul dintre titani?), câţiva îl murdăresc cu noroi, iar mass-media mănâncă (fără maniere) o pâine de pe urma acestui trist eveniment, care ne aminteşte (prin desfăşurările de forţe) de dispariţia poetului Adrian Păunescu.
L-am cunoscut pe Sergiu Nicolaescu acum câţiva ani, cu ocazia unui interviu. Eu, un fan ca mulţi alţii, un mare admirator al filmului Mihai Viteazul, m-am simţit ciudat să dau mâna cu o "legendă", să-l văd îmbătrânit, cum îşi bea ceaiul şi se aşează pe un fotoliu, în faţa camerei de filmat. Legendele nu ar trebui să îmbătrânească şi să fie înmormântate. Dar când se întâmplă, merită puțină recunoştinţă, dacă nu chiar funeralii naţionale, onoruri militare. Dumnezeu să-l ierte!



Într-o seară am pus filmul Howard the Duck, produs de George Lucas în 1986. Recunosc, cu greu încerc să vizionez acest film, pentru că am citit în repetate rânduri că ar fi cel mai mare eşec al cineastului (în calitate de producător), dar şi unul din cele mai proaste filme americane (după părerea criticilor!). Lucas ar fi renegat public acest film, datorită câştigurilor mici, deşi ar fi afirmat la vremea lansării că "va fi considerat o capodoperă peste 20 de ani"! Mai mult! În urma pierderilor financiare şi-ar fi vândut "The Graphics Group", o divizie a Lucasfilm care ulterior a devenit faimoasa PIXAR (altă bombă de bani!).
Cel mai bogat cineast (probabil), George Lucas a debutat ca un entuziast al filmelor "artsy", independente, pentru a evolua într-un "suprem anti-auteur", cum îl numea o enciclopedie de film, pionier al blockbusterelor și al efectelor speciale. A ghicit ani de-a rândul plăcerile publicului american, pentru a da un chix monumental cu Howard the Duck (el mai păţise aşa ceva şi cu THX 1138, care acum e un SF admirat).
Plănuiesc de mult timp o scrisoare în care să-i spun lui George cum mi-a marcat copilăria cu Star Wars şi Indiana Jones, dar aflând că se pregateşte să devină pensionar de lux, m-am lăsat păgubaş. Lucas a vândut anul trecut Lucasfilm către The Walt Disney Company, de la care a primit 4 miliarde (!) de dolari. A declarat că va investi suma în educaţie, ceea ce ar trebui să-i aducă prestigiul de mare filantrop. Dar cum se "lipeşte" Howard the Duck în tot acest demers nobil de educare a americanilor? Ca mare fan al space operei create de el, cred că Lucas ar trebui să infirme reputaţia de cineast "avida dollars" şi cu gusturi dubioase, descurajînd public orice încercare de prelungire a seriei Star Wars, completată (şi încheiată) cu excelentul Star Wars: Episode III, în 2005.


Damian from stanescu alexandru on Vimeo.

Damian este un documentar ieşit din comun despre Horia Damian, pictorul omagiat la MNAC în 2009, acum aproape uitat în ţară, dar şi în comunitatea românească din Franţa (din câte am aflat anii trecuţi, ICR Paris nu îi mai găsea adresa!). Damian a părăsit România în 1946, pentru a deveni un important artist in Franţa, unde i-a cunoscut pe Fernand Léger şi Brâncuşi. Dalí ar fi spus despre el următoarele cuvinte: "Este cel mai genial dintre sculptori, dar şi cel mai subtil: astfel se explică recunoaşterea sa cu paşi mărunţi". Horia Damian a decedat anul trecut la Paris, fără să-și fi văzut ţara natală de 63 de ani!
Scurtmetrajul Damian a fost realizat de Sorin Ceauş şi de... mine, în toamna lui 2009, cu ocazia retrospectivei Horia Damian, găzduită de MNAC. În cei 4 ani, de când a fost trimis spre diverse destinaţii, filmul a fost proiectat o singură dată în cadrul unui vernisaj organizat de Paula Ribariu, la BCU (prin 2011). Nici o instituţie publică de cultură nu a prezentat interes faţă de documentarul Damian, iar acest fapt ar trebui să-l recomande ca un anti-establishment şi un viral de calitate (sau ca pe un film mult prea plicticos pentru publicul larg?). Subtitlurile sunt în limba franceză. (Court métrage documentaire réalisé par Sorin Ceauş et Alex Stănescu à l'automne 2009, lors de la rétrospective Horia Damian a Bucharest, l'exposition organisée par MNAC. Sous-titré en français). 

Karenina

Romanele lui Tolstoi continuă să inspire filme cu Keira Knightley şi Jude Law (care se descurcă onorabil în recenta versiune). Am vrut să văd Anna Karenina pentru că nu am citit romanul, considerat unul dintre cele mai importante din istoria literaturii, nici nu am văzut vreo altă adaptare (din zecile existente numai pentru cinema). Curios, cu doar câteva zile înainte vedeam o ecranizare pentru televiziune a romanului Madame Bovary. Credeam că sunt primul (:)) care găseşte un dialog Flaubert - Tolstoi (au fost contemporani, iar franţuzul a scris Madame Bovary cu 20 de ani înaintea Kareninei), dar iată că, după cum vedem pe net, a mai scris cineva pe tema aceasta, iar respectiva a citit şi cărţile!

Întors la film, criticul american Pete Travers scrie în Rolling Stone: "Rather than genuflecting to Tolstoy, Wright (Atonement, Pride & Prejudice, Hanna) shakes things up by setting his film in a 19th-century theater to emphasize Anna’s artificial life in Russian society, moving outside when the characters connect to the real outdoors enjoyed by the country farmer Levin" ("în loc să i se închine lui Tolstoi, Joe Wright - regizorul, n.trad.- tulbură apele prin montarea filmului în decorul unui teatru de secol XIX, pentru a evidenţia artificialitatea vieţii Annei în societatea rusă, dar iese în exterior atunci când personajele intră în contact cu fermierul Levin şi realitatea vieţii de la ţară"). Lui Travers i-a picat bine această metaforă, pusă în scenă de dramaturgul Tom Stoppard - cel care a adaptat romanul. Mie nu. Pe alocuri, e potrivită scena de teatru, dar nu e suficient de elocventă, aducând artificialitate mai degrabă filmului decât situaţiei Annei. Tendinţele de înnoire cu orice preţ distorsionează, nu doar formal, unele opere clasice (deşi această declaraţie e însăşi un clişeu!).

Sărbători fericite!

Crăciunul vine după sfârşitu' lumii! Ăsta da Happy End!
2012. Anul profeţit de mayaşi şi de Roland Emmerich. Se apropie de final un an în care am aşteptat, mai înfriguraţi ca niciodată, furia distrugătoare a naturii, a destinului, a Divinului. Am aşteptat osânda, sfârşitul. Ca şi când noi, omenirea, ştiam că o (îl) merităm. Ca să supravieţuiască ceva, trebuie să moară altceva, spunea o voce tainică în noi. Dar ce trebuia să moară?
Anul acesta s-au împlinit 10 ani. De la mai multe momente din trecut. S-au făcut vreo 10 ani de când îmi tot creşteau măsele de minte. Una dintre ele creştea orizontal, împingând toţi ceilalţi dinţi. Începea să deterioreze măselele sănătoase din vecinătate. M-am dus la dentist şi această măsea a fost extrasă, după 30 de minute de calvar. Atunci mi-am dat seama că situaţia seamănă cu o alta, metafizică. Situaţia din mine, din noi. Lăsăm să crească în noi ceva întunecat şi rău, ocrotim această buruiană mulţi ani, poate chiar o viaţă întreagă. Creşte alături de florile sufletului nostru, ca şi când ar fi surata lor. Dar vine o zi când buruiana trebuie smulsă, pentru ca florile cele frumoase să poată răzbi. Când întunericul trebuie omorât de lumină. Când vine acea zi, vine şi suferinţa, pentru că am lăsat prea mult amar de timp să crească răul în noi. Răul are rădăcini adânci şi pietrificate, ca o măsea de minte. Nu e de ajuns un simplu cleşte pentru a-l înlătura. Poate trebuie şi o freză de oase, sau chiar şi un ciocan! Întrebarea este dacă această suferinţă merită, dacă decizia de a înlătura ceva atât de intim şi de adânc sădit în noi merită?
Dacă sfârşitul nu a venit încă, poate este şi pentru că mai există suficient de multe flori printre buruieni. Pentru că mai există oameni care vor să renunţe la rău, iar această decizie le aparţine. Aşa cum ne aparţine decizia de a ne ridica din pat dimineaţa, sau de a împodobi bradul cu globuri, fundiţe, beteală şi beculeţe. Da, pentru că ele ne amintesc de lumină!
Sărbători fericite!

Magazinul "Käthe Wohlfahrt" din Bruges

Spiritul stupului

Nu auzisem de cineastul spaniol Víctor Erice. Cică a realizat doar 3 filme de lungmetraj, printre care şi Spiritul stupului (El espíritu de la colmena, Spania 1973). Nu ştiu dacă Erice merită pus pe piedestalul unui Tarkovsky, Kieslowski, sau Angelopoulos, dar poate notorietatea lui redusă ar fi de vină.
M-am apropiat de Spiritul stupului cu atenţia pe care o acord deobicei ciudăţeniilor, rarităţilor. L-am văzut pe computer, pe ascuns, pe bucăţi (în vizionări succesive), conştient că nu îl voi putea vedea alături de cineva. Ar fi fost un test greu de răbdare pentru mulţi dintre cinefilii pe care îi cunosc. Este unul dintre acele filme care alungă spectatorii din sală şi distrug cariera unui cineast, oricât de talentat ar fi.
Scenariul e banal - viaţa unor fetiţe în Spania rurală, la începutul regimului profascist al lui Franco, după distrugerile Războiului Civil. Există o încărcătură politică mascată, care nu mai are acelaşi efect azi, la 40 de ani de la premieră şi la 37 de ani după căderea regimului Franchist. Impactul emoţional al filmului rămâne puternic şi îşi sapă cu discreţie drumul spre noi.
Spiritul stupului începe cu proiecţia celebrului horror american Frankenstein (regizat de un englez în 1931) în prezenţa unor săteni, printre care micuţa Ana (Ana Torrent, fabuloasă în acest rol principal). Încă din timpul acestei secvenţe suntem uimiţi de autenticitatea evocării. Vedem chiar şi introducerea filmului Frankenstein, un mic discurs filmat în faţa unei cortine, ca la începutul unei piese de teatru (cât de apropiat era spectacolul cinematografic de cel teatral în acele vremuri!), unde se spune (în spaniolă!): "Doctorul Frankenstein a încercat să creeze o fiinţă vie, ceva ce numai Dumnezeu poate face. Este o poveste despre misterele creaţiei, despre viaţă şi moarte. Pregătiţi-vă". Avertismentul funcţionează şi pentru filmul "din film", şi pentru Spiritul stupului. Scena în care monstrul creat de doctorul Frankenstein se întâlneşte cu o fetiţă este tulburătoare şi pentru adulţi, darămite pentru micuţa Ana, care rămâne profund marcată. Întâmplările prin care Ana trece după această vizionare se derulează sub vraja lui Frankenstein.


Filmul lui Erice conţine multă poezie, are şi albine, şi stupi şi mai multe personaje, dar puţin dialog. Tatăl Anei se ocupă cu apicultura şi scrie rânduri filosofice despre stupul său. Mama e cu gândul la un iubit pierdut în Războiul Civil, iar sora ei mai mare, cu care a mers la film, se ţine de glume terifiante (face pe moarta, sare prin foc etc.). Spiritul stupului ne vorbeşte despre cinema, despre război, dar mai ales despre copilărie. Magia acestei epoci din viaţa noastră este reconstituită din gesturi mărunte, recuperate de pe rafturile memoriei, din privirile fetiţelor (în special ale Anei), care se deschid fragile, dar neobosite spre lumea exterioară, sorb frunze, raze de soare, fire de praf, părticele dintr-un întreg misterios, descifrabil doar prin ochii lor. Fiecare plimbare prin pădure, sau fugă pe un câmp pustiu, fiecare întâlnire are intensitatea unui eveniment unic, pe care repetarea într-o altă vârstă o diminuează. Clipele dilatate vin pentru prima şi ultima dată, iar ritmul frânat al acţiunii exprimă această stare specifică vârstei personajelor. La fel sunt percepute şi secvenţele din Frankenstein, care o impresionează pe Ana, trimiţând-o în căutarea unui "spirit" înfricoşător, dar prietenos, asemenea monstrului din film. Acest spirit este de găsit în lumina lunii, într-o fântână părăsită, în stup, sau chiar în chipul unui soldat dezertor, pe care Ana încearcă să-l ocrotească fără a-l putea salva de la execuţie.
Uşa se deschide copilului atât spre exterior, cât şi spre interiorul fiinţei. Spiritul stupului încearcă să ne amintească această dublă deschidere, acest dar miraculos (şi uitat) de a comunica cu inefabilul.