CHESTII din copilarie

Continuarea serialului "desene de cand eram mic"... De data aceasta puteti revedea imagini emblematice pentru mijlocul anilor '90. Caricatura cu Gorbaciov a aparut intr-un cotidian strain.

Telecinemateca 69

Genericul emisiunii "Telecinemateca", proiectat de Viorica Bucur in 1969.

DESENE din COPILARIE

Am fotografiat cateva desene d'ale mele de pe vremuri, utilizate si ca material ilustrativ pentru filmul "Generatia desenelor animate" - COMING SOON...

"Roakari" capitalisti, arena comunista, organizare nazista

Cea mai longeviva trupa rock din istorie a sustinut recent cel mai grandios concert din istoria tarii nostre. Pe stadionul "Lia Manoliu", fost 23 august, unde Ceausescu obisnuia sa stranga pionierii la parade pe vremuri, s-au adunat acum 60 000 de spectatori printre care ma aflam si eu, undeva la granita dintre gazonul A si B. A fost una din cele mai cumplite experiente prin care am trecut. Dupa cum deja au vuit toate ziarele, apa a fost rationalizata in doze de 40 000 lei (vechi) paharul, vandute in 2 chioscuri ponosite de la intrarea pe gazon. Nici Hitler nu cred ca avea cinismul de a strange la un loc atatea zeci de mii de trupuri prostite de caldura si de sete, pe care sa le forteze sa-si lase rezervele de apa la intrarea pe stadionul unde urmau sa fie gazati in fum de tigari aprinse din plictiseala provocata de asteptarea agonizanta a mosilor de la Rolling Stones. Vorba lui Druschy, macar nazistii ii separau pe barbati de femei. Caldura a fost pur si simplu nimicitoare, iar pentru spectatorul de pe gazon, asteptarea in picioare, pentru aproximativ 4 ore, a insemnat o killareala nemiloasa a genunchilor si shalelor. Cand a inceput spectacolul roakerilor britanici, eram gata daramat. Totusi, a fost ceva spectaculos, nu zic nu, insa pretul platit a fost mult peste orice inchipuire. Concluzie : ba organizatori melteni ce sunteti, invatati de la capitalisti si altceva decat sa umflati banii amarastenilor pe berile voastre poshircite!!

Inland empire

Se pare că orice cineast talentat care trece de 60 de ani începe uşor-uşor să o ia pe ulei, iar aceasta chestie se manifestă concret printr-o diminuare a interesului faţă de publicul care va privi opera sa. E ciudat că acesta atitudine îl apropie pe cineastul consacrat, trecut de apogeul creativităţii de începătorul fudul într-ale meseriei, care, deşi este încă un "nimenea", se consideră suficient de valoros şi versat încât să ignore acele detalii ale realizării unui film care alimenteaza interesul şi ataşamentul faţă de produsul finit.
E deja notoriu faptul că mediul digital face din ce în ce mai mare concurenţă tradiţionalei pelicule, iar acest fenomen are la baza în primul rând raţiuni financiare. Un film este un produs foarte scump, iar un film fără prea multe şanse de spargere a box-office-urilor nu atrage bună-voinţa caselor de producţie, care în vremurile noastre nu mai dau doi bani nici măcar pe un "auteur" ca Lynch, oricât ar fi el de "freak" şi "unique". Deci, mai mult ca sigur bugetul l-a forţat pe David Lynch sa opteze pentru digital, însă halul în care arată Inland Empire mă face să cred că a ales un miniDV cu care se filmează cel mult vacanţa la iarbă verde a unei familii... Lucas "a tras" şi el în digital "Episode III", însă imaginea este full HD, limpede precum cristalul. Nu ma aşteptam de la Lynch la CGI-uri sau decoruri monumentale (ca în "Dune"), însă la un operator decent, care poate să "pună sharful" pe un obiect din prim-plan, sau să eclereze ca lumea un cadru, mă aşteptam.
Stilul acestui regizor este inconfundabil, însă "captat" pe un mediu ieftin îşi pierde elementul fundamental de expresie: atmosfera. "Inland..." pare un produs "Lynch", conţine toate coşmarurile şi tabieturile narative ale batrânului (uruiala industrială de pe fundalul sonor, muzica mormăitoare, chipurile schimonosite de groază, culoarele întunecoase, "teleportarea" haotică dintr-un spaţiu narativ în altul), o are chiar şi pe "vrăjitoarea" de Grace Zabriskie, într-una din puţinele apariţii interesante din film, însă nu reuşeşte să mă convingă. Eu personal sunt foarte intrigat de modul în care David Lynch îşi abordează actorii şi raman atent pe mai toată durata unui film de-al său. Dialogurile absurde şi decupajul aiuritor al acţiunii, felul în care aparatul de filmat "adoarme" pe câte un detaliu de pe figura unui personaj, sau din decor, reacţiile prelungi la câte o replica de genul "I can't tell if it's yesterday or tomorrow", sau "I'm not too keen on tommorow, and today's slipping by", mutrele actorilor aleşi pe sprânceană, care mai de care mai dubios distribuiţi (mulţi fiind chiar glorii căzute în uitare la Hollywood, gen Julia Ormond), toate acestea sunt trucuri pe care Lynch le utilizează cu ingeniozitate pentru a ţine treaz spectatorul în faţa unei "very boring THREE HOUR mess" (vorba unui comentator de pe Imdb).
Însă nu prea ţine... Subiectul cam reciclat din "Lost Highway" şi "Mulholland Dr." nu aduce prea multe noutăţi în "peisajul Lynch". Se pare că i s-a pus capsa pe Hollywood şi nu îi mai trece, iar fragmentele din "Rabbits" sunt pur şi simplu minute irosite. Există, totusi, momente bune în toată această încercare de vizualizare a unor coşmaruri, iar Laura Dern duce până la capăt un rol imposibil.
Scenele de dans sunt iarăşi super-haioase, inclusiv finalul abracadabrant. Nu plecaţi din sală pe genericul final (chiar daca simţiţi nevoia). Riscati să pierdeţi nişte figuranţi inediţi (atenţie la "omul cu butucul").

COLECTIILE de jucarii ale lui DRUSCHY

In premiera pe tara, va prezentam figurinele, papushelele, tanchetele, casetele si tzestoasele pe care Druschy le tine ascunse in debara. Au iesit la iveala, pentru o sedinta speciala de fotografie care sa le scoata din bezna uitarii.