Castelul, Regele şi regizorul

În timp ce la Bruxelles se dezbătea soarta "euroiului", iar la Recensământul autohton unii se declarau "daci liberi", am fost într-o scurtă plimbare prin munţii Munteniei!

Poposind la Sinaia, am urcat spre Peleş, unde tristă mi-a fost mirarea în faţa feluritelor gunoaie aruncate chiar pe frumoasa pajişte din faţa renumitului castel. Cu gândul la Regele Mihai, mă întrebam dacă Majestatea cunoaşte problemele de igienizare a zonei (turistice de interes naţional şi internaţional), de vreme ce Domeniul Peleş i-a fost retrocedat acum câţiva ani? Probabil că Regele însuşi nu se ocupă cu strângerea gunoaielor, pentru asta ar fi mult mai indicaţi actualii conducători ai patriei noastre, care nici nu s-au sinchisit să facă act de prezenţă la discursul ţinut în faţa Parlamentului de către ultimul monarh român!
Regele Mihai I al României s-a adresat naţiunii, pentru prima oară după 64 de ani, într-o şedinţă solemnă a camerelor reunite cu ocazia aniversării a 90 de ani de viaţă! Abia trezit din somn, am privit cu interes transmisiunile în direct de la Parlament, clădirea faraonică, ceauşistă, unde Regele a fost onorat chiar de cei care îl alungau din ţară la începutul anilor '90. Privind imagini de la celelalte manifestări omagiale, de la Atheneu, BNR, Operă etc., am avut din nou revelaţia unei naţiuni dezorientate, gata să scandeze MONARHIA SALVEAZĂ ROMÂNIA, după ce votase cu o majoritate covârşitoare urmaşi al comunismului în fruntea republicii (atât în 1992 cât şi în 2009). Pentru doar câteva minute cât a durat discursul său, Regele, aşa bătrân şi "cocârjat" de istorie, a reuşit să facă o demonstraţie de modestie şi verticalitate în faţa câtorva generaţii de români învăţaţi să-l dispreţuiască. Am extras câteva fraze:
"Prima noastră datorie astăzi este să ne amintim de toţi cei care au murit pentru independenţa şi libertăţile noastre, în toate războaiele pe care a trebuit să le ducem şi în evenimentele din Decembrie 1989, care au dărâmat dictatura comunistă. Nu putem avea viitor fără a respecta trecutul nostru.
(...)
Sunt mâhnit că, după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare.
(...)
Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa.
(...)
Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere. Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.
(...)
Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pământurile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă să fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor rămâne totdeauna.
Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.
Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!".

De când nu am mai auzit aşa ceva într-un discurs ţinut în Parlament?

Şi ca un corolar tragic al evenimentelor descrise mai sus, am aflat că regizorul Liviu Ciulei a murit în noaptea de luni spre marţi, la vârsta de 88 de ani, în Germania. Marele cineast şi om de teatru a tras cortina peste o lume de care puţini îşi vor mai aminti, pentru că ceilalţi pot merge mai departe şi fără memorie.

Criza economică şi criza duhovnicească

În octombrie 2010, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe a Greciei a trimis o enciclică adresată "CĂTRE POPOR". Fiecare grec a primit o scrisoare cu acest mesaj. În paralel, Biserica Greacă a decis că se va separa financiar de stat şi că nu mai doreşte sa depindă de acesta. Iată nişte fragmente edificatoare:

"Criza duhovnicească, socială şi economică merge mână în mână cu răsturnarea întregii firi. Este vorba de încercarea dezrădăcinării şi distrugerii temeiurilor multor tradiţii care până acum erau considerate de la sine înţelese pentru viaţa din spaţiul nostru. Din punct de vedere social se operează o răsturnare a datelor şi a drepturilor, desigur cu un argument evident: măsurile acestea le cer creditorii noştri. Declarăm de aceea că suntem o ţară sub ocupaţie şi că executăm poruncile conducătorilor-debitorilor noştri. Întrebarea care se naşte este dacă solicitările lor privesc doar chestiunile economice şi de asigurări sau vizează şi fizionomia duhovnicească şi culturală a patriei noastre".

"Criza economică care chinuie şi domină ţara noastră nu este însă decât vârful iceberg-ului. Este urmarea şi rodul unei alte crize, a celei duhovniceşti. Disproporţia dintre producţie şi consum prezintă însă nu doar o dimensiune economică, ci în primul rând este un fapt duhovnicesc. Este indiciul crizei duhovniceşti, care priveşte atât conducerea ţării, cât şi poporul. O conducere care nu a putut să aibă o atitudine responsabilă faţă de popor, care nu a putut sau nu a vrut să vorbească pe limba adevărului, care a promovat modele eronate, care a cultivat relaţiile clientelare, numai şi numai pentru că a avut ca scop deţinerea puterii. O conducere care în practică se vădeşte că a subminat interesele reale ale ţării şi ale poporului.
Şi pe de altă parte, un popor, adică noi, care ne-am purtat iresponsabil. Ne-am lăsat pradă bunăstării, îmbogăţirii facile şi traiului bun, ne-am dedat câştigului uşor şi înşelăciunii. Nu ne-am pus problema adevărului lucrurilor. Revendicarea arbitrară a drepturilor de către bresle şi grupuri sociale, cu o desăvârşită nepăsare faţă de coeziunea socială, au contribuit în mare măsură la situaţia de astăzi.
Esenţa crizei duhovniceşti este absenţa sensului vieţii şi încarcerarea omului în prezentul rectiliniu, adică în instinctul lui egoist. Un prezent fără viitor, fără perspectivă. Un prezent condamnat la plictis şi monotonie. Viaţa a devenit un interval de timp între două date, a naşterii şi a îngropării, cu un interval necunoscut între ele".

La un an după această scrisoare tulburătoare, care vorbeşte despre "negustori de popoare", sclavia inutilului, "libertate sau fericire?", situaţia economică a Greciei escaladează noi culmi ale disperării. Guvernul elen, atât de criticat în ultimii ani, se luptă din nou pentru obţinerea unui ajutor de miliarde, prin care U.E. ar scăpa ţara de faliment, cu condiţia unui plan de austeritate sever. Birocraţia şi corupţia nu sunt, însă, uşor de strârpit, iar acest lucru este cunoscut de români ca nimeni alţii! În absenţa unor semne de însănătoşire a "sistemului", Grecia ameninţă să tragă întreaga zonă euro într-un marasm fără precedent! Rămâne să ne rugăm alături de vecinii noştri balcanici pentru luminarea minţilor şi sufletelor.

Cirkus Scott la Festivalului Internațional de artă a Circului

După ce Nokia s-a hotărât să abandoneze fabrica de la Cluj, românii ar fi trebuit să se bucure și mai mult de prezența unor circuri prestigioase în cadrul Festivalului Internațional de artă a Circului. Se știe că în vreme de restriște, oamenii se bulucesc la distracție (chiar dacă cel mai ieftin bilet este 40 RON!). Până mâine, 2 octombrie, se va desfășura în București Ediția a III-a a fabulosului festival pe care l-am așteptat 2 ani.
Ultima oară am fost în Titan la Circul ceh Berousek, în 2009, respectiv la Ediția a II-a a Festivalului Internațional de artă a Circului. Atunci era primăvară târzie, și ne-a prins un potop de pomină înaintea spectacolului.
Acum am văzut tot "la Titan" (e un teren viran de lângă Parcul Titan, unde se instalează cortul și acareturile) Circul Scott din Suedia. Nu a fost un spectacol ieșit din comun, dar acrobațiile și dresura de elefanți africani / leu de mare au meritat aplauze. Și clovnul inventiv!
Continui să laud organizatorii acestui eveniment rarisim, care adună la București circuri din diferite colțuri ale mapamondului. Anul acesta au fost doar două (Scott din Suedia și Circul Național din Ucraina), spre deosebire de "dezmățul" anului 2008 (Ediția 1) cu 4 circuri străine invitate! Nu știu dacă se mai poate vedea așa ceva în alte țări europene (la Monaco e un Festival care adună doar numere de circ distincte, nu spectacole întregi). Pentru copii (și pentru ceilalți oameni!), acest regal este de neuitat.

Grey's Anatomy: nonsensul supravieţuirii

Nu prea scriu despre serialele difuzate la tembelizor, pentru că nu am mai găsit nimic interesant după ce s-au încheiat Dallas şi Twin Peaks (în 1991). Exagerez! Şi The X Files m-au captivat, tot în anii '90.
Dar iată că de câteva luni am început să urmăresc un serial pe TVR - Grey's Anatomy (creat în 2005 de Shonda Rhimes), un fel de "variantă horror" a cândva îndrăgitului ER. După ce acest post a încetat difuzarea, am continuat să-l văd pe internet! De unde, dom'le, atâta pasiune pentru un serial despre nişte medici din Seattle, care se luptă zilnic cu boala, suferinţa, disperarea şi moartea? Adică o luptă inegală şi obositoare, care devine deprimantă pe termen lung şi nu pare a asigura distracţia preferată de luni seara pentru un om întors de la servici. Bine, medicii ăştia nu sunt tocmai obişnuiţi! În primul rând, toţi sunt chirurgi. Unii scapă rinichiu' care trebuie transplantat pe jos, în timpul operaţiei, alţii extrag tumori nemaivăzute printr-un tip de microchirurgie care seamănă cu dezamorsarea bombelor pe n(e)v(e) - ca în The Hurt Locker.
Dar poate că nu hărnicia, creativitatea și performanţele extravagante ale chirurgilor, sau spiritul benign de competiţie, aproape străin spitalelor de la noi, atrag cu adevărat spectatorii acestui serial, ci dramele personajelor. Între chirurgii stagiari, rezidenţi şi "seniorii" care predau lecţii "pe cord deschis" se desenează un labirint de relaţii şi situaţii, complicităţi şi antipatii, başca a(o)moruri care mai de care!
Rezidenta asiatică, înnebunită după chirurgie cardiovasculară, ar fi gata să-şi abandoneze soţul şi copilul (nenăscut) pentru a "simţi o inimă pulsând" între palmele sale! Specialista în ortopedie e gata să se căsătorească cu prietena ei (deci e "pe invers!") în faţa unei colege (care joacă rolul preotului, în absenţa unui preot dornic să oficieze cununia), iar toate acestea se petrec după ce un accident sinistru de maşină era gata să-i curme viaţa ei şi a fetiţei din burtă (care fusese însămânţată de un fost concubin). Iar dacă tot vorbim de familii, doi dintre cei mai simpatici chirurgi (hetero) din serial se hotărăsc să se "căsătorească" doar scriindu-şi "jurămintele" pe postit-uri, fără alte complicaţii!
Gradul de depravare al colegilor de spital nu poate fi concurat decât de fioroşenia cazurilor cu care aceştia se confruntă la servici (mai toate cazurile prezentate sunt rarități medicale). Și de fiecare dată urmărim, cu sufletul la gură, efortul lor sisific de a "salva"! Salvarea cu orice preţ de la moarte, jurământul oricărui medic, este dus de aceşti chirurgi workaholici, cu ajutorul tehnologiilor revoluţionare din S.U.A. (pe care ei le îmbunătăţesc necontenit în serial), la extreme impresionante! Dar finalul fiecărui episod, oricât de palpitant ar fi, aduce senzaţia unui nonsens tulburător. La ce mai foloseşte supravieţuirea trupurilor, când acestea sunt "carcase goale"?
Bine, aici vorbim mai ales despre "carcasele" medicilor, dar nici cu pacienții nu trebuie să ne fie rușine... Personajele din Grey's Anatomy se zbat în permanenţă ca peştii pe uscat, între două tragedii (personală/profesională). Ei au senzația că (se) pot salva prin propriile forțe de la moarte, dar terfelesc relaţiile interumane, cununia şi procrearea, deci mai toate lucrurile considerate cândva sacre de către civilizaţia occidentală. Dincolo de subiect, se pune în scenă declinul acestei civilizaţii care a îmbrăţişat, cu o nonşalanţă uluitoare, un stil de viaţă viciat. Conştient sau inconştient, creatorii serialului simt nevoia să arunce ciclic "plăgi" asupra personajelor, dar sunt oare aceste "plăgi" percepute drept consecinţele unor demersuri păcătoase? Când vorbim despre păcat, ispăşire etc. ajungem inevitabil pe teritoriul credinţei, iar de vreme ce însăşi credinţa este răstălmăcită în fel şi chip, atât în acest serial, cât şi în realitatea contemporană, cum ar trebui să punem problema fără a alimenta şi mai mult zăpăceala suverană?
Chirurgii despre care vorbim salvează trupuri - oare salvează și vieți? - iar după aceea se simt din nou liberi să greșească. Ei văd (poate că meseria îi obligă să vadă) în oameni trupuri din care se poate tăia. Dar sunt oamenii doar atât? Dacă Grey's Anatomy aduce (şi) aceste întrebări în mintea spectatorului dornic de senzaţional, atunci vizionarea nu a fost în zadar!

"Strada de C'Arte"

Prelungirea verii în toamnă a adus multe beneficii Festivalului George Enescu, care are anul acesta un nou look şi o anvergură fantastică (motto: Magia există!). Pentru că se desfăşoară la doi paşi de Atheneu, "Strada de C'Arte" pare (dar nu e) o manifestare apărută în prelungirea Festivalului.
Plimbarea pe străzile C.A. Rosetti, N. Golescu şi Boteanu devine pasionantă pentru iubitorii de cultură, dar şi pentru cetăţenii sătui de poluarea maşinilor îmbulzite una în cealaltă până în buza trotuarului. Aceste străzi, altfel îngrozitor de aglomerate, sunt blocate traficului auto până pe 24 septembrie, mulţumită evenimentelor organizate de Biblioteca Centrală Universitară "Carol I". În afară de anticariat, expoziţie de pictură, librăria stradală, împodobită cu multe albume inedite & evenimente editoriale, ne putem delecta cu programul de teatru şi filme proiectate în aula BCU. Iar copiii au acces la ateliere de creaţie dedicate.
"Strada de C'Arte" este o idee grozavă, pentru care BCU merită o mare bilă albă. Să sperăm că această primă ediţie va fi urmată de multe altele.

Şi à propos de Enescu şi frumuseţea uitată a centrului Capitalei, Calea Victoriei este în curs de renovare (ca şi "prelungirea" ei, "Centrul istoric"). Trotuarul a fost lăţit în zonele în care carosabilul îl "mânca" excesiv. Pietonii merită acest cadou şi în partea nordică a celebrei căi, unde trotuarul ajunge la lăţimi de câţiva centimetri. În acest fel, Calea Victoriei va deveni mai dreaptă, pentru prima oară în ultima jumătate de secol.

9 11 11

Fotografie preluată din The New York Times

Cu bursele doborâte de criza proaspăt revenită, New York-ul comemorează astăzi 10 ani de la cele mai crâncene atacuri teroriste din istoria Statelor Unite. New York Times vorbește despre THE RECKONING. AMERICA AND THE WORLD A DECADE AFTER 9/11, spunând: In the years since 2001, neither our worst fears nor our highest hopes have been realized. But what passes for normal has exacted a price.
Pe Realitatea citim: "Ceremonia de comemorare a atentatelor din 11 septembrie are loc, ca în fiecare an, în apropierea unei zone în plină reconstrucţie, Ground Zero, în prezenţa familiilor victimelor. Pentru prima dată, aceasta se va desfăşura în timp ce liderul Al-Qaida, Osama ben Laden, este mort, fiind ucis de un comando american la 2 mai".
Nimic din ce am văzut acum 10 ani pe CNN, iar apoi pe toate posturile TV din lume, nu părea real. Nici urmările acestor tragice evenimente nu au părut "reale", sau "realiste". Războaiele din Orientul Apropiat, paranoia generalizată și permanenta neîncredere în guvernul american au însemnat începutul declinului pentru o națiune care se credea la apogeu. La granița dintre milenii, America era într-o situație economică și politică de excepție: deficit bugetar 0 și un arsenal care ar fi girat campanii militare împotriva oricărui inamic imaginabil. Cine și-ar fi închipuit o astfel de superputere devenind labilă în fața unor fanatici islamiști, precum în renumitele filme cu Bruce, Ciucă Norris și Arnold?
Mentalul americanilor, pe buza marasmului încă din anii '90, când s-au trezit fără concurența benefică a U.R.S.S., a fost pregătit pentru 9/11 prin multe filme comerciale (de re-văzut cu atenție thriller-ul lui David Fincher), iar documentarele post factum au ca numitor comun "teoria conspirației". Prea multe întrebări au fost lăsate fără răspuns și prea multe personaje par fabricate de Hollywood, în timp ce dovezile au fost "curățate" odată cu resturile Turnurilor.
Dincolo de controverse și conspirații, memoria celor dispăruți acum 10 ani impune supraviețuitorilor cel puțin un moment de meditație și scrutare a conștiinței colective. Între timp, clarificarea cazului "9/11" continuă să fie la fel de complicată ca și cea a cazului românesc "decembrie '89".

ilooklikeyou.com

Pe facebook am găsit o nouă găselniță e-globalizatoare, numită previzibil "ilooklikeyou". Cu texte gen "Each of us has up to 6 look-alikes around the world. Are you ready to meet your match?", sau "Uniting The World One Face at a Time!", acest săituleț se ocupă de o idee inedită, care m-a vizitat și pe mine de multe ori - chipurile care seamănă, uneori izbitor de mult, în ciuda lipsei oricărei legături de rudenie.
Eu descopeream tot timpul la tembelizor fețe de actori/actrițe care semănau cu rubedeniile mele. Adesea e vorba doar de un "aer" comun, dar anumiți oameni par a fi chiar gemeni, deși trăiesc pe continente diferite, sau, mai interesant, în epoci diferite.

Viorica - numele bucuriei

Viorica Bucur, "reputatul critic de film Viorica Bucur, celebră pentru emisiunea Gala desenului animat a fost înmormântată la Mănăstirea Cernica. Viorica Bucur a fost profesor universitar doctor la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică şi una din figurile emblematice ale Televiziunii Române. Dispariţia Mamei desenului animat a căzut ca un fulger asupra colegilor de muncă şi nu numai". Aşa (de sec) suna ştirea tristă în ziarele locale, dar nu aşa ar suna cuvântul celor care au cunoscut-o şi au ţinut-o aproape de inimile lor.
Nici nu ştiu cum să redactez acest text dedicat unei purtătoare de bucurie în ambele nume. Când auzeam numele Viorica Bucur la televizor, pe unicul post de televiziune din copilăria mea, eram cuprins de acest sentiment. Desenele animate, cele câteva minute despre care s-a tot vorbit în ultimii ani, adesea cu o semi-prefăcută nostalgie, erau cele care aduceau bucuria, dar treptat ele au devenit sinonime cu numele dânsei. "Anii au trecut" şi am ajuns la U.N.A.T.C., unde trebuia să învăţăm Istoria Filmului cu o doamnă tânără, fosta asistentă a regretatului George Litera. Doamna a emigrat rapid în străinătate, fiind înlocuită de... Viorica Bucur.
Spre marea mea bucurie, am reuşit să mă apropii treptat de febleţea mea din copilărie, iar după facultate am invitat-o să-mi acorde un interviu. Acest interviu a fost introdus, fragmentar, în celebrissimul film GDA, iar la o proiecţie a acestui film în compania doamnei am ajuns să declar public afecţiunea pe care i-o purtam.

Faptul că am cunoscut-o pe doamna Bucur a însemnat pentru mine o mare, mare bucurie! Cu atât mai mare a fost dezolarea în faţa modului cumplit de mediatizare a trecerii sale în cealaltă lume. Televiziunile "importante" au flituit ştirea cu câteva propoziţii banale, Acasă TV a arătat imagini de la înmormântare printre ştirile cu piţipoance care găteau dezbrăcate, iar TVR, instituţie onorată cu atâtea decenii de activitate a doamnei Bucur (pentru cine nu aflase încă, genericul Telecinematecii din 1969 a fost realizat de dânsa!), nu a reuşit să realizeze nici un moment de amintire cuvenită, nici măcar un simplu montaj din vechile emisiuni, din Gală sau din "Ecranul"...
Replica mea la această indolenţă respingătoare va fi varianta integrală a interviului din 2007. Dumnezeu s-o odihnească în pace!

Exit Through Street art

După ce am văzut filmul documentar Exit Through the Gift Shop (S.U.A. - Marea Britanie 2010), îndelung recomandat de câteva prietene "iubitoare de artă", mi-am propus să scriu ceva despre "chestia" asta.
În primul rând, am remarcat fenomenul street art şi pe plaiurile noastre, fotografiind câteva "urme" de pe pereţii Bucureştiului, dar şi de prin coclauri puţin umblate ale ţării. Dacă le-am fotografiat, înseamnă că mi-au captat atenţia (vezi foto). De câţiva ani s-au înmulţit stencil-urile cu iz socio-politic, gen figura lui Ceauşescu cu aripioare de îngeraş şi o bulă de bandă desenată, în care citim "vin în 5 minute". Mi-au părut haioase, deşi cinice şi negre (la propriu şi la figurat). Am apreciat şi blogul Bucuresti Colors, plin de fotografii cu street art autohton.





În al doilea rând, nu ştiu dacă acest tip de artă şi-a câştigat un loc legitim în conştiinţa urbană, de vreme ce multe creaţii parazitează spaţii publice într-un stil obscur, la adăpostul nopţii şi fără un gir concret al comunităţilor locale. Chipurile, termenul de street art se delimitează de graffiti şi vandalism, dar motivaţiile artiştilor (rebeli, anti-consumerişti, anti-bla-bla) şi "punerea în operă" nu sunt prea diferite.
Să ajung la Exit Through the Gift Shop. Acest film îţi dă senzaţia că se ocupă de fenomenul street art din Occident, dar defapt deraiază, prin personajele sale, spre alte discursuri şi "demersuri" artistice (expuneri în spaţii amenajate, comercializare etc). Aveam un asistent la Facultate care spunea că pentru el un film este bun mai degrabă dacă este adevărat, decât dacă este frumos. Lumea din jurul nostru a devenit dependentă de minciunele, impostori şarmanţi, gogoşele cu ambalaj drăguţ, ţoale ieftine şi gablonţuri vândute sub tocita etichetă "vintage". Unul din eroii documentarului în discuţie, Thierry Guetta, un francez trăitor pe Coasta de Vest, era el însuşi un comerciant de haine "vintage", respectiv cârpe cumpărate cu 5 dolari şi vândute de aproape 100 de ori mai scump, asta înainte să ajungă "artist" de succes la L.A. Parcă din plictiseală, tipu' ăsta s-a apucat să filmeze în prostie tot ce prindea în cale (inclusiv apa trăgându-se la o toaletă publică, unde probabil tocmai se uşurase, şi cu zoom in-out-in pe deasupra!), şi tot hoinărind cu aparatul lui de filmat prin Paris a dat peste un văr de-al lui, care întâmplător se ocupa cu street art sub pseudonimul Invader.
În acest punct, filmul îl lasă la o parte pe Guetta şi pasiunea lui uşor bolnavă de a filma (dezlănţuită de o întâmplare tragică din copilărie), transformându-se într-un documentar underground despre viaţa palpitantă a "street-artiştilor", cu instrumentele lor cărate mai ales noaptea, pe străzi, acoperişuri, pe după calcane ş.a.m.d. Thierry Guetta îşi canalizează pasiunea către câţiva artişti (Shepard Fairey, Neck Face, Borf), care mai că se ascund (de teama poliţiei), mai că vor să-şi facă publice metodele de realizare a stencil-urilor şi a altor creaţii. El devine operatorul "oficial" al fenomenului. Şi tocmai atunci când începi să simpatizezi aceste activităţi care, deşi ilegale, arată o sete de exprimare artistică de nestăvilit, şi par dezinteresate (pecuniar), acţiunea ia o turnură neaşteptată. Thierry Guetta îl cunoaşte pe britanicul Banksy, un fel de "Vader al street art-ului", mastermind-ul obscur al unor obiecte deformate (art intervention, precum o cabină telefonică îndoită prin sudură), sau imagini şi instalaţii subversive (o păpuşă gonflabilă îmbrăcată în haine asemănătoare deţinuţilor din Cuba, spânzurată de gardul unui montagne-russe din Disneyland - Florida). Fascinat de acest Banksy, care nu acceptă să fie filmat decât din spatele glugii, Guetta devine un fel de "apprentice", câştigându-i încrederea. Când Banksy află că Guetta deţine o arhivă impresionantă de casete video, unde se găsesc filmaţi atâţia street-artişti de-a lungul unui deceniu, îl invită să se apuce de montat imensul material brut, neorganizat şi aruncat în cutii de plastic. Cu slaba sa pricepere şi fără prea mult zel, Guetta realizează un documentar de o oră - Life Remote Control - care, în termenii lui Banksy, este "de neprivit". Şi astfel Banksy, alt neofit într-ale filmmaking-ului, se apucă el însuşi să organizeze materialul şi să realizeze filmul intitulat Exit Through the Gift Shop.
Atât de caraghioasă este structura acestui film, încât cu greu îi poţi respinge ingenuitatea frenetică. Poate de aceea faptele narate par autentice (mulţi au considerat că Guetta - personaj plus acţiunile sale, este "fabricat"). Banksy a vrut să scoată "the world's first street-art disaster movie", şi într-adevăr este vorba despre street art şi "art-disaster". Banksy este autor şi personaj într-un film care face rocade între protagonişti. Dacă începe cu Guetta ca protagonist şi continuă cu Banksy, ultima parte se concentrează din nou pe primul. La recomandarea "maestrului" său, Guetta se apucă să creeze şi el street-art. Începe cu autoportete lipite pe pereţii străzilor lăturalnice (narcisismul este aici un apanaj al mediocrităţii). Îşi vinde "biznisu" (bişniţa) cu haine, îşi "trage atelier" de fiţă şi un nume de scenă - Mr. Brainwash (nume foarte inspirat, trebuie să recunoaştem) după care vrea să debuteze "oficial" cu o expoziţie-monstru. Dacă această expoziţie şi succesul ei sunt actual facts, înseamnă că americanii chiar au un grad ridicat de prostie înscris în codul genetic. Oricum, reală sau inventată, expoziţia adună multă prostime (ca să nu folosesc un prefix mai vulgar, dar potrivit), care nu doar admiră, dar şi cumpără cu mii şi zeci de mii de dolari tot felul de print-uri photoshopate, imitaţii penale (dar numeroase) după alţi street-artişti, în frunte cu Banksy.
Deznodământul documentarului frapează cel mai mult, prin sinceritatea dezarmantă a artiştilor "consacraţi" în faţa neaşteptatului succes comercial al lui Thierry Guetta (Mr. Brainwash). Shepard Fairey şi Banksy par copleşiţi de senzaţia că au fost trădaţi, amestecată cu urme de invidie refulată: tipul care nu odată fusese "gratulat" pe parcursul filmului cu calificativul "retard", sau "mental issues", a reuşit în câteva săptămâni ceea ce ei, foştii lui idoli, râvniseră pe ascuns ani de zile! Pentru că nevoia de celebritate, nedeclarată şi chiar negată ("it's not about money" - spune la un moment dat chiar Banksy) mocneşte în fiecare din aceşti artişti "ai străzii", de vreme ce vor să-şi impună cu forţa operele, "aruncându-le" în ochii trecătorilor indiferent de disponibilitatea acestora.
Impostura răsplătită cu o glorie ridicolă este "morala" acestui film amoral, anarhic, aparent contrafăcut în sine, dar cu siguranţă o caricatură remarcabilă a unei lumi ţâcnite. Dar în lumina tristă a violenţelor stradale din Londra, Exit Through the Gift Shop stârneşte şi altfel de reacţii. Iată ce scrie un spectator britanic pe Message board-ul filmului de pe Imdb:
"criminal might be a harsh word for him, but graffiti is criminal damage and should not be encouraged with films and books. idiot yobs try to imitate his work with their doodles and it makes Britains streets look ugly. My house mate is a fan and has his book and painings on his wall, some of it looks good. Why can't Banksy do his art on canvas or other materials. It's the tax payer that has to pay for the removal of his work off buildings. where will it end? Smashed up phone boxes? Arson? more london riots and looting?" (single_serving_friend).