Aseară, pe la 10, am nimerit la ProTV un film cu
Rutger Hauer. Nu îl văzusem (incredibil, dar chiar nu îl văzusem!), iar personajul lui, un orb cu o sabie de samurai care îl chema cu un fel de "uruit" discret, m-a stârnit curiozitatea. După câteva cadre, mi-am dat seama că sunt în faţa unui
action flick al anilor '80 ! Azi dimineaţă am intrat pe
imdb, unde mi-a fost confirmată convingerea - filmul se numea
Blind Fury - S.U.A. 1989, regia
Phillip Noyce.
Genul acesta de film exercită o vrajă irezistibilă asupra mea, iar vraja vine din copilărie. Un coleg de servici mi-a reproşat recent că judec toate filmele din perspectiva unei singure epoci - anume anii '80, "vremea mea", sau "a noastră" (pentru începători, vezi şi
Generaţia desenelor animate). Nu încetez să privesc filmele cu ochii unui spectator mirat, veşnic în aşteptarea unor lucruri şi imagini extraordinare. Astfel, filme din seria
Blind Fury (serie în care aş nota şi
The Ambulance,
High Spirits şi multe altele care nu-mi vin pe moment în minte) îmi reactivează plăcerea copilărească de a privi un film doar pentru a mă pierde, pentru puţin timp, într-o vâltoare de evenimente greu de crezut, printre personaje improbabile, dar posibile, precum orbul care îi căsăpeşte pe toţi "răii" cu sabia de samurai. Aceste experienţe cinefile din anii '80 nu se mai pot repeta, sub nici o formă, în secolul şi mileniul nostru.
Am încercat să analizez problema sistematic. Am urmărit cu atenţie mişcările de aparat şi montajul - elemente de bază ale limbajului cinematografic. La filmul de aseară, ca în mai toate filmele de acţiune americane optzeciste, camera nu se mişcă fără rost. Dinamismul reiese în primul rând din conţinutul cadrului, iar apoi din unghiulaţie şi montaj. Acum dinamismul din cadru e dublat de bâţâială camerei de filmat, care "chipurile" ar aduce un plus de veridicitate acţiunii, dar de cele mai multe ori provoacă doar ameţeli.
Dincolo de detalii tehnice, trebuie discutate pe larg (cu altă ocazie) scenariile, care astăzi nu prea mai au nimic original. Rutger interpreta rolul unui veteran din Vietnam, care, orb fiind, se trezeşte în postura de salvator al unui copil şi al tatălui acestuia, fost camarad de arme, forţat de nişte mafioţi să realizeze un drog chimic, sau ceva "de genu' ". Ştiu că sună aiurea pentru mulţi din fanii lui Bergman sau Bresson. Acest text nu este "recomandat" celor care nu suportă un film distractiv. Bineînţeles că existau clişee, dar scenaristul se străduia puţin şi la nivelul construcţiei personajelor. Acele personaje, fără să se ia în serios, erau mult mai carismatice decât mulţi din "eroii" prefabricaţi de azi. Producătorii se obligau să livreze un mesaj pozitiv la final, ceea ce aducea deobicei un
plus filmului, oricât de slab ar fi fost în rest.
De reţinut şi o "informaţie de ultimă oră": în noaptea de 17 spre 18 ianuarie,"începând cu ora 4.00,
Noaptea Globurilor de Aur va fi transmisă în direct cu intervenţii din studioul TVR 1, cu invitaţi-surpriză din lumea modei şi a filmului". That sounds a little funny, right ?
