7 nov. 2010

Duminica unei înmormântări şi a unei sfinţiri

Adrian Păunescu; foto: Jurnalul Naţional

După Sâmbăta morţilor din această toamnă târzie, urmează Duminica unei înmormântări care a răvăşit România. Poetul Adrian Păunescu a încetat din viaţă la sfârşitul săptămânii trecute, lăsând în urmă o familie îndoliată, o operă literară impresionantă, o carieră politică marcată de controverse şi, cel mai notabil "amănunt" - un popor român care s-a transformat peste noapte în cor de bocitoare obosite. Oamenii s-au îmbulzit în dimineaţa aceasta la Atheneul Român, pentru "a aduce un ultim omagiu" unui personaj pe care l-au tratat cu indiferenţă, sau chiar cu dispreţ în ultimii ani.
Asistăm la o nouă mostră de comportament caracteristic naţiei, care în ultimii ani s-a întrecut în laude postume (vezi şi cazul lui Pruteanu, Pittiş, Gheorghe Dinică, Mădălina Manole etc). De câteva zile, Păunescu a devenit poet naţional, "al doilea după Eminescu" (deci l-a întrecut şi pe Nichita Stănescu, altfel bunul său prieten), după ce cu doar câteva luni în urmă guvernul îi "hăcuise" pensia şi îl condamnase, ca pe multe alte personalităţi ale culturii noastre (Lucian îmi vine imediat în minte) la o bătrâneţe pauperă.
Talentul poetului ne îndeamnă să-i ignorăm activitatea politică din ultimii ani, ca şi pe cea dinainte de '89, care i-a şubrezit considerabil sănătatea. Mai degrabă ne amintim de Cenaclul Flacăra (evocat în filmul odată interzis, astăzi pe toate posturile TV - Te salut, generaţie în blugi!, 1985, r.: Cornel Diaconu), care a lansat majoritatea interpreţilor români de "folk", de publicistica, verva patriotului şi sensibilitatea celui care recita Ruga pentru părinţi (cântată din 1984 de Ştefan Hruşcă) cu lacrimi în ochi, de fiecare dată.
În mod straniu, Adrian Păunescu nu şi-a prevăzut sfârşitul, deşi era destul de grav bolnav. Pe patul de spital a scris o poezie-testament şi ultimul editorial publicat în Jurnalul Naţional:
"De-aici, dintr-un pat de spital din Secţia de Reanimare a inimii, de la Spitalul de Urgenţă, mi se lim­pe­zeş­te privirea către crâncenele noastre bătălii de fiecare zi, către fronturile noastre fără învingători, către uitarea de sine, care domină cu trufie lumea dată, o face imposibil de cuplat cu alte lumi, ne fugăreşte de dimineaţa până seara pe noi toţi, să nu cumva să ne găsim unii cu alţii şi să conlucrăm la salvarea omului. Din centrul inimii mele aduc salutul meu tuturor acestor electronici ascul­tă­toa­re, menite să ne avertizeze şi să ne ajute." (Scrisoare din urgenţa inimii);

"Eu vă salut de-a dreptul cordial,
De-a dreptul cardiac, precum se ştie,
Recunoscând că patul de spital
Nu-i o alarmă, ci o garanţie.

Vă văd pe toţi mai buni şi mai umani,
Eu însumi sunt mai omenos în toate,
Dă-mi, Doamne, viaţă, încă nişte ani
Şi ţării mele minima dreptate"
(De la un cardiac, cordial).

Dumnezeu să-l odihnească în pace!



Tot azi, Papa Benedict al XVI-lea a sfinţit "catedrala Sagrada Familia, simbolul Barcelonei şi al valorilor tradiţionale ale familiei catolice, în vreme ce a atacat avortul şi căsătoriile între persoanele de acelaşi sex, permise în ultimii ani de o Spanie tot mai liberală şi mai desprinsă de Biserică" (via Evz.ro).

Construcţia celebrei catedrale, proiectată de Antoni Gaudí, a început cu 128 de ani în urmă. Impresionanta clădire, care cică nu ar mai fi fost folosită până acum ca biserică (deşi eu am văzut un fel de rugăciune colectivă atunci când am aruncat o privire în interior, acum câţiva ani) a putut găzdui azi oficierea primei slujbe, la care a participat şi regele Spaniei, alături de oficialităţi.
La venire, Papa a fost întâmpinat cu un protest libidinos din partea unor activişti "homo", pe care Suveranul Pontif i-a "atacat" prin discursul său: "Societatea s-a schimbat, au apărut multe progrese, însă acelaşi lucru trebuie să se petreacă şi cu cele morale - aşa cum sunt atenţia, apărarea şi ajutorul dat familiei, şi uniunii dintre femeie şi bărbat". Papa a mai dat glas unui discurs radical, pe care iarăşi îl aprob, cu ocazia unei vizite mai vechi în Austria, când a acuzat complacerea într-un confort vremelnic, asigurat de o economie labilă, dar şi egoismul nimicitor al cetăţenilor Europei.
Trimiteți un comentariu