Adaug şi un poem frumos, descoperit recent:
Cânt
de Magda Isanos (1916-1944)
Cânt ca privighetorile oarbe.
Nu ştiu, eu sorb cântecul sau el mă
soarbe.
Atât de sus ne-nălţăm câteodată...
Sufletu-mi arde de-o flacără
înfricoşată.
Ca rugul din care a vorbit Dumnezeu,
aşa arde sufletul
meu.
Cred în zâne, în sfinţi şi minuni;
prieteni, nu-mi împletiţi
cununi.
Cântecul e-n mine ca-n voi tăcerea;
îi bănuiesc uneori
puterea,
însă nu ştiu nimic şi mă-nchin smerit
îngerului lângă mine
ivit.
Fă-mă sa cânt despre oameni şi suferinţi,
şoptesc cu buzele reci,
fierbinţi,
despre săraci, despre copii şi foame...
Şi-n mijlocul cereştii
mele spaime,
întrezăresc cuvintele de foc,
cu care-ar trebui să creez
lumea, s-o pun la loc.
Apoi rămân singură. Nu stiu nici eu
de ce mi-a
vorbit din stufişul aprins Dumnezeu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu