From the guy that brought you Universal Soldier comes... Shakespeare?!?

Anonymous (M.B., Germania 2011) este o surpriză cinematografică plăcută! Roland Emmerich, tipul (gay, am aflat cu stupoare abia acum câteva luni, dar în nici un caz genul Almodóvar!) care l-a regizat pe Van Damme (Universal Soldier) și care a regizat de mai multe ori sfârșitul lumii (Independence Day, The Day After Tomorrow, 2012), aduce acum pe marile ecrane sfârșitul unei "imposturi istorice"!
Sună scandalos, dar plauzibil. Anonymous ne prezintă ultimii ani ai epocii elizabetane, când pe scena Teatrului Globe din Londra răsunau versurile celui mai aclamat dramaturg anglo-saxon al tuturor timpurilor. Aici intervine întrebarea: care era adevărata lui identitate? A fost autorul lui Hamlet William Shakespeare, provincialul a cărui familie era analfabetă, sau Edward de Vere, al 17-lea Duce de Oxford, poet, dramaturg, patron al artelor și apriopiat al reginei? Ducele și-ar fi ascuns identitatea (în spatele numelui unui simplu actor al Teatrului Globe) pentru că în epoca respectivă nobilii nu puteau să semneze opere artistice de niciun fel, era sub demnitatea lor.
Controversa nu este recentă, ci datează încă de la mijlocul secolului al XIX-lea, când au fost propuși vreo 70 de candidați la titlul de autor legitim al operei lui Shakespeare. Printre ei: Francis Bacon, Ducele de Derby, Christopher Marlowe și... Edward de Vere, al 17-lea Duce de Oxford.
La cursul de Istoria Culturii și Civilizațiilor asistam cândva la expozeul doamnei noastre profesoare pe tema controversei în discuție. Pentru prima oară am auzit atunci că nu se păstrează nici măcar un manuscris original semnat de Shakespeare! Toate ar fi fost distruse în urma unui incendiu la Globe. Mai mult, nici un alt text de-al "bardului de pe Avon" nu a mai apărut după acest incendiu (din 1613). Deci marele scriitor, care a scos capodoperă după capodoperă timp de două decenii, s-a oprit brusc din scris cu 3 ani înainte de moartea sa. Doamna profesoară de la Facultate ne-a mărturisit că a vizitat mormântul "bardului" din orășelul său natal, Stratford-upon-Avon. Cică figura personajului sculptat (bustul a fost adăugat la mai mulți ani după moarte), cu obrajii roșii și pana "de poză" în mână, i-a părut dubios de kitsch-oasă. Misterul se adâncește când aflăm că familia lui Shakespeare era "certată cu citirea și scrierea". Ce fel de om de cultură, care a ajuns la un asemenea nivel de măiestrie a cuvintelor, își privează fiicele de educație (știu, vorbim de secolul al XVII-lea, dar...)? Aceste detalii nu înseamnă mai nimic în ochii cărturarilor academici, dar dacă ar fi să urmăm logica lui Columbo, ele construiesc un caz solid împotriva individului numit William Shakespeare.
Spuneam că Anonymous (M.B., Germania 2011) e o supriză plăcută în contextul filmografiei lui Roland Emmerich. Regizorul de origine germană a făcut o căruță de bani în America, mulțumită filmelor lui comerciale, în care actorii joacă deobicei... prost! Efectele speciale și scara la care sunt "înscenate" cataclismele din aceste filme aduc publicul în sală. Dar iată că tipu' s-a ambiționat să urce puțin pe scara calității și a reușit! Nici Independence Day (1996) nu era un film de proastă calitate, dar Anonymous concurează cu Shakespeare in Love (1998), sau Elizabeth (1998). Deci schimbarea de ton și de costume i-a priit lui Emmerich. Mă așteptam la reconstituirea minuțioasă a orașului medieval, cu miniaturi și CGI, dar nu îl vedeam pe regizorul lui Van Damme pregătit să-i facă față Vanessei Redgrave, minunată în rolul bătrânei regine Elizabeth. Fiica ei, Joely Richardson, este la fel de bună în rolul tinerei Elizabeth. Toată distribuția este remarcabilă, iar punctul forte al filmului rămâne scenariul. Deși romanțează multe personaje și fapte istorice, acest scenariu țintește eficient întrebarea: cultura se naște pe străzile noroioase ale Londrei elizabetane, sau în castelele nobililor, care au avut parte de o educație aleasă și de acces la intrigile curții, sursă de inspirație pentru multe din piesele istorice ale numitului Shakespeare?
Emmerich rezonează la ipoteza Edward de Vere, creionând un Shakespeare excesiv de bădăran și oportunist, care se pierde printre personajele secundare. Edward de Vere, în schimb, este portretizat cu compasiune: adoptat de consilierul reginei - vicleanul William Cecil, care dorea să-l crească pentru a deveni succesorul Elizabetei, el ajunge un nobil scăpătat și ignorat la curte. Propriul talent de scriitor i-a stat în calea carierei militare și politice. În ciuda crezului său, că orice artă este politică, altfel ar fi doar decorațiune, Ducele nu reușește să provoace o revoltă spontană prin asemănarea lui Cecil cu Richard III din piesa lui. Deci cuvintele nu pot învinge armele și intrigile dregătorilor.
Însă cele mai interesante secvențe ale filmului sunt reprezentațiile pieselor, sub ochii autorului anonim, prezent în calitate de spectator la Globe. El trebuie să-și plătească anonimatul, pentru ca literatura lui să poată supraviețui. Artiștii de azi plătesc pentru celebritate, în timp ce arta multora dintre ei este atât de trecătoare!

Life in a Day

În facultate fiind, am fost să văd documentarul Bodysong (2003), în cadrul unei ediții timpurii a Festivalului Filmului European, parcă (sau britanic?). Sala de la Studio era plină de colegi de-ai mei "multimediști", that is studenți la "secția de montaj și sunet" a Facultății de Film. Proiecția s-a petrecut într-o liniște specifică atmosferei în care vedeam filmele de examen la facultate, când simțeai în ceafă orice privire admirativă sau mustrătoare. Cu aceeași concentrare de "specialist" se cere văzut și filmul Life in a Day (2011), care nu se poate adresa unui public eterogen. Nu degeaba monteurul filmului (Joe Walker) este primul nume de pe genericul final (care curge peste imaginea sugestivă a unui melc).
Life in a Day (2011) este un experiment dorit "istoric". Unicitatea lui nu constă în cantitatea materialului brut (4 500 de ore!), sau în varietatea locurilor prin care își "teleportează" spectatorii, ci în faptul că toată "gălăgia" de pe ecran s-a petrecut într-o singură zi. În vara lui 2010 s-a lansat pe YouTube un apel către toți cei interesați să participe la acest experiment, filmând (amatoricește sau "profi") o singură zi din viața lor. Aceste filmulețe (mii, din 192 de țări) au fost apoi încărcate pe site-ul menționat, de unde au ajuns în brațele realizatorilor.
Doar un fanatic al imaginilor de orice tip, precum Ridley Scott, putea să-și pună renumele în joc sprijinind acest proiect. Life in a Day nu poate fi considerat un documentar, dar nici o docu-ficțiune, docudramă ș.a.m.d. Are zeci, sute de protagoniști - deci nici unul. Drama fiecăruia, deși apare în prim-planul acțiunii pentru câteva momente, este repede înlocuită de o alta, atât de diferită și de ciudată, încât pare să-i anuleze efectul. Dacă fără personaj nu avem o narațiune, înseamnă că acest film este cel mult un eseu de 90 minute. O meditație compusă din fragmente de viață reală, fragmente de dramă aranjate într-o formă lirică.
Problema cu viața reală este că nu prezintă interes în sine, decât pentru "fanatici" (Ridley) și pasionați ai genului cineverite. Ei sunt cei care văd interesantul într-un material, chiar și brut. Restul oamenilor se așteaptă la ceva mai palpitant decât viața reală, atunci când merg la filme. Riscul unui astfel de experiment este disoluția mizei, a ideii "tutelare". De aceea, Life in a Day nu lasă realitatea să curgă de la sine. Muzica vine să umple "cariile" și să îmblânzească hurducăielile aparatelor de filmat (căci au fost muuulți operatori!), chiar dacă imaginea nu este mult mai bâțâită decât la von Trier, de exemplu. Iar adevăratul "făurar" al acestui film este monteurul. El a avut fabuloasa misiune de a "croșeta" mii de ore, pentru a "scoate" 90 de minute suportabile pentru public. Pe site vom citi că regizorul Kevin Macdonald este cel care a adus filmul la forma finală, dar... adevărul "este relativ" în lumea filmului.
Deci îi mai poate supraviețui vreo idee acestui "tzunami" de imagini, venind din toate colțurile Pământului? "We long to belong, to connect, to be understood, and to be a part of something meaningful and worthwhile. This film speaks directly to this need and is able to transcend religion, culture, age, and gender to get at the heart of what it means to be a human being on earth today", comentează kerick08 pe Imdb. Life in a Day este produsul fenomenului YouTube, care a făcut din film un mediu la fel de accesibil precum pixul, sau hârtia. Accesibilitatea, contrar așteptărilor lui Godard, nu face din aceste filmulețe niște opere de artă. Filmarea într-o singură zi este doar pretextul unificator al colecției, care pune în scenă paradoxul existențial de azi: atât de apropiați și, totuși, atât de îndepărtați. În mod curios, nu găsim nici o scenă filmată în România, ci doar niște "gitanes" ruși, sau slavizați prin alte vecinătăți, care se trezesc cu caprele pe imaș. La fel de curios, nu vedem decât oameni modești, care trăiesc în apartamente înghesuite, ticsite de haine (aruncate pe peste tot), sau în mahalale orientale. Nici măcar un broker dintr-un penthouse luxos din Manhattan!
14 oameni trăiesc într-o cocioabă dintr-un cimitir arab. Unul dintre ei ne explică de ce nu poate munci: soția i-a murit, și are mai mulți copii cărora le poartă de grijă. "Dar suntem încă vii" - spune el. "Dumnezeu nu ne-a uitat. Nu avea cum să creeze această populație pentru a o uita!". Varianta integrală a acestui film e disponibilă, gratuit, unde oare dacă nu pe YouTube:

Festivaluri de toamnă târzie

Poate nu ştiaţi, dar în Bucureşti există de 3 ani un Festival de film pentru copii - Kinodiseea. La începutul lunii noiembrie, cea mai recentă ediţie a festivalului a adus în atenţia publicului o serie de producţii cinematografice internaţionale, distinse la festivaluri precum Berlinale, Cannes, Miami, Sundance, Sidney. Filmele din program au rulat la Digiplex Băneasa, la Cinema Eforie şi la Noul Cinematograf al Regizorului Român (Muzeul Ţăranului Român).

Cea de-a doua ediţie a Festivalului internaţional de film experimental (BIEFF 2011) s-a încheiat cu succes, după avanpremiera extraordinară a celui mai recent film al maestrului rus Aleksandr Sokurov: Faust, câştigător al Leului de Aur la Veneţia 2011. Din păcate, nu am ajuns la proiecţie (intrarea a fost gratuită).
De-abia se termină festivalul pomenit, că a început DaKino, ediţia 21. În cadrul festivalului, se lansează şi volumul Noul cinema românesc. De la tovarăşul Ceauşescu la domnul Lăzărescu, coordonat de Cristina Corciovescu şi Magda Mihăilescu şi apărut recent la editura Polirom, în colectia „CINEMA”.

Să aducem România acasă!

În timpul unei interminabile pauze publicitare de pe un post TV local, am dat cu ochii de o campanie intitulată "Hai să aducem România acasă!".



Cu un asemenea titlu inspirat şi cu nişte declaraţii tragic de adevărate ("am arătat lumii cum să zboare, dar am uitat să ne înălţăm"), Gerovital oferă 1% din valoarea produselor vândute Echipei Olimpice a României. Campania este valabilă în perioada 14 octombrie – 14 decembrie 2011. Bineînţeles că această campanie ar trebui continuată cu susţinerea bibliotecilor, muzeelor, cercetării şi creaţiei româneşti, pentru că valoarea românilor nu se regăseşte doar în sport. Oamenii evocaţi prin montajul clipului - Henri Coandă, Nicolae Paulescu, Mircea Eliade, Ana Aslan - merită apreciaţi de conaţionalii lor la fel ca un Hagi, sau o Nadia.
Încet-încet, românii care se risipesc printre străini, vor putea să-şi amintească de "casa" lor, o ţară numită România!

Grădiniţa din hypermarket

Hoinărind printr-un hypermarket, am rămas marcat de numărul mare de copii "anexaţi" la cumpărături de părinţii lor. După gratiile metalice ale cărucioarelor închirate cu 5 bani/buc. la intrare, uneori amestecându-se cu diversele produse din straniul lor habitaclu, puteau fi zărite figuri plictisite, mirate, entuziasmate. Sper că aceşti copilaşi nu îşi petrec la fel de mult timp prin labirinticul hypermarket ca şi părinţii lor! Merită să afle că viaţa poate fi mult mai mult decât atât.













Cel mai expresiv cărucior din "top":

7 miliarde de consumatori, 1 iGenius şi nişte munţi Carpaţi

Zilele acestea atingem cifra de 7 miliarde pe Planeta albastră, ocazie cu care Organizaţia Naţiunilor Unite spune, cu naivitate (intenţionată?), că "nu este doar o chestiune de cifre. Este vorba despre istoria umanităţii. 7 miliarde de persoane au nevoie de hrană (...) de drepturi şi de libertate. Libertatea de a putea să-ţi creşti copiii în pace şi siguranţă"...
Tot în aceste zile, două documentare de excepţie au fost difuzate de posturi concurente de televiziune - unul despre felul în care Steve Jobs (1955-2011) a schimbat lumea, altul despre neclintirea munţilor Carpaţi, mai nou periclitată de (ne)civilizaţia neaoşă.


iGenius: How Steve Jobs Changed the World arată, pe scurt, realizările uberfamous-ului vizionar al companiei Apple, de la computerul Macintosh (lansat în 1984) până la IPad-ul de anul trecut. Privind acest film am avut deodată imaginea unui Prometeu contemporan. Jobs a vrut să împingă tehnologia informaţiei cât mai departe, indiferent dacă omenirea era sau nu pregătită pentru acest progres accelerat. Îmbrăţişând produs după produs, americanii au deschis şi altora apetitul pentru gadget-urile plăsmuite de Jobs & Co. Dar acestea, în ciuda aspectului agreabil (Jobs avea o oarecare cultură "plastică") şi a calităţilor recunoscute, rămân doar nişte obiecte. Unii invitaţi din documentarul amintit spuneau că devin fericiţi privind conturul graţios şi atingând suprafeţele "plăsticoase" ale unui IPhone! Deci una e să te bucuri de eficienţa unui Mac Mini, sau a oricărui computer cu care poţi crea la rândul tău ceva, iar alta e să preaslăveşti obiecte pe care le vei arunca peste câţiva ani (în cel mai bun caz). Cât de spălat pe creierul consumerist tre' să fii?!
Despre viaţa agitată şi discursul lui testamentar de acum 7 ani, când aflase că are o boală terminală, s-a vorbit mult în săptămânile de după decesul lui Steve Jobs. El îi îndemna pe studenţii de la Stanford: stay hungry, stay foolish! Alăturat fotografiilor unor celebrităţi precum Picasso sau Maria Callas, îndemnul companiei Apple - Think different! - rămâne unul dintre cele mai inspirate sloganuri publicitare.
Ieşirea lui Jobs din scenă i-a făcut pe unii să răsufle, probabil, uşuraţi (rivali precum Bill Gates, care are, în mod curios, la fel de multe litere în nume), iar pe mulţi să-l omagieze prin cele mai stranii metode. Am văzut oameni care purtau în braţe IPad-uri cu lumânări virtuale "arzând" din ecranele LCD. Deci nu au venit cu lumânări reale, ci cu imaginea unor lumânări (nu o imagine în sensul plotinian al cuvântului), iar aceste scene m-au făcut să mă întreb dacă îmi place felul în care Jobs a schimbat lumea noastră?


Pe cât de volatilă este lumea lăsată în umbra lui Steve Jobs, pe atât de stabilă şi rezistentă la schimbare este cea admirată în documentarul Wild Carpathia, de Charlie Ottley (Travel Channel). Acest film este dedicat munţilor care traversează România, "home to bears, wolves and the elusive lynx, perhaps the last great wilderness in Europe. Charlie also meets HRH Prince Charles to find out why he has a special interest in the area. Wild Carpathia captures the fragile majesty of a unique eco-system and shows why it deserves to be preserved in all its glory for the benefit of future generations".
Nu ştiu dacă fascinaţia Prinţului Charles pentru ţara noastră are şi un subtext "ocult", dar sunt de acord cu mesajul declarat! Dacă noi nu suntem în stare să ferim Carpaţii de buldozere şi prostie, măcar să-i lăsăm pe alţii!