Citesc o crestomaţie dedicată memoriei lui Mircea Eliade, plină de mărturiile celor care l-au cunoscut şi l-au admirat. Este impresionant numărul studenţilor, colaboratorilor, prietenilor apropiaţi care îl omagiază în acest volum inedit, îngrijit de Gabriel Stănescu în urmă cu 10 ani (Editura "Criterion Publishing", cică din S.U.A.).
De asemenea, este impresionant să aflăm cum a sprijinit Eliade cultura românească în cei 40 de ani de exil, editând şi colaborând cu o droaie de publicaţii româneşti în Occident. El a trimis în România (autorităţilor comuniste) şi scrisori de solidarizare cu soarta unor deţinuţi politici precum Gheorghe Calciu, care are un articol interesant în volumul pomenit.
Menţionez câteva aspecte aflate din carte: acest savant "de renume mondial" (renume real, chiar dacă ghilimelele trimit la o impostoare de renume naţional) a fost mai afectat de exil decât am fi bănuit, visând până în ultimul moment la o întoarcere în România. Ceauşescu i-ar fi trimis mai multe invitaţii, dar Eliade le-a respins din respect pentru oamenii pieriţi în temniţele comuniste, mulţi dintre ei fiind prieteni, sau colegi de generaţie cu el. În volumul de mărturii aflăm şi despre felul în care pomenea la biserica ortodoxă din Paris personalităţi precum Iorga, pe care l-a criticat într-un articol de tinereţe, deşi îl stima enorm (era chiar un model de formare intelectuală pentru el). Partea ce mai misterioasă a vieţii sale rămâne activitatea din cadrul Legiunii, care nu este tabu, multe mărturii atingând acest subiect sensibil, dar misterioase rămân şi convingerile sale religioase.
Defapt doream să public pe acest blog două pagini din carte, care vorbesc mai mult despre valorile româneşti, blestemate să aibe performanţe în exil - textul lui Vlad Georgescu, director al secţiei române a postului de radio Europa Liberă între 1983-1988. Acest istoric de meserie, decedat în urma unei mâini criminale, se zice, de origine securistă, scria la moartea lui Eliade, în 1986: "Ne-am omorât, la propriu şi la figurat, prea mulţi cărturari. Iar pe alţii i-am scos dintre noi, cu condamnabilă inconştienţă".
În încheiere, amintesc oamenilor de bine (şi celorlalţi oameni) cazul unei fetiţe căreia îi dorim multă sănătate şi ajutor de la Dumnezeu - Leontina Nicoleta Călin. "Ea a fost născută prematur şi a fost ţinută un timp îndelungat la
incubator. Părinţii bănuiesc că de aici au început problemele copilei.
De la naştere şi până în acest moment, când Leontina are şapte ani,
părinţii au mers atât cât au putut cu ea pe la medici şi clinici".
Îndemnăm pe cei care au prea mulţi bani să direcţioneze o părticică spre Leontina şi spre toţi copiii în nevoie, cu mulţumiri către Dumnezeu pentru toate bunătăţile aduse în viaţa lor.
În anii '70, filmele SF anglo-saxone treceau prin nostalgia umanităţii pierdute. Prezentul, aşa traumatizat cum era de Războiul din Vietnam şi Războiul Rece, devenea o amintire plăcută pentru cei care trăiau în "twenty twenty", 2022, sau 2222!
Chiar în 1971 apărea lungmetrajul de debut al lui George Lucas - THX 1138, unde îl vedem pe Robert Duvall cum încearcă să evadeze dintr-un oraş subteran aseptic, dar cu iz penitenciar. În Soylent Green (1973), ultimul film al actorului de origine română Edward G. Robinson, oamenii au uitat gustul mâncării adevărate, fiind hrăniţi pe bază de pastile verzi, al cărui conţinut este dezvăluit în finalul tulburător. Charlton Heston află de la Robinson (Sol), în timp ce acesta era pregătit pentru eutanasiere, cum trăiau oamenii cu mulţi ani în urmă, când încă mai existau copaci, râuri şi poieni pline de verdeaţă.
"Thorn:
I know, I know. When you were young, people were better.
Sol:
Aw, nuts. People were always rotten. But the world was beautiful".
Nici Tarkovsky nu s-a ferit de genul SF în anii '70. Auteur-ul arthouse al Uniunii Sovietice a livrat o capodoperă inspirată de romanul omonim al lui Stanislaw Lem - Solyaris (1972). Un psiholog se întâlneşte pe o staţie spaţială cu soţia lui, decedată cu ani în urmă, sau mai bine zis cu o reproducere a ei. Astfel de scenarii "puneau mintea spectatorilor la contribuţie", îi făceau să mediteze la probleme metafizice şi, pe mulţi, să evadeze, cel puţin mental, din spatele Cortinei de fier.
THX, Soylent Green, strania animaţie La planète sauvage(1973), sau episoadele succesive din Planet of the Apes
(1968 - 1973) imaginau distopii, lumi post-apocaliptice, societăţi opresive, totalitare, ale viitorului sau ale unui timp neprecizat. Iată că un film mai puţin cunoscut din 1976 - Logan's Run (r.: Michael Anderson) - ne propune o lume în care personajele nu au decât o grijă: nu pot trăi mai mult de 30 de ani. Un serial al epocii a reluat scenariul, iar un SF recent - In Time(r. Andrew Niccol, 2011), se inspiră destul de mult din această idee. "Limita de vârstă" e impusă de resursele de hrană, apă, întreţinere... limitate. Este o distopie doar prin această restricţie. Altfel, cetăţenii oraşelor futuristice nu par deloc oprimaţi. Nu vedem niciun Big Brother care să îi urmărească dintr-un turn de "cleştar". Cetăţenii duc o existenţă hedonistă, atâta vreme cât oraşele arată ca nişte domuri imense în exterior, respectiv Mall-uri imense în interior. Chiar şi la dubiosul "ritual al Caruselului", unde cei ajunşi la vârsta de 30 de ani (deci în "Last Day") sunt ridicaţi în aer şi pulverizaţi, spectatorii din tribune jubilează. Sunt obişnuiţi cu gândul că acest ritual este defapt o "renaştere", nu o "exterminare festivă" a populaţiei.
Amăgirea nu i-a cucerit, însă, pe toţi. Ordinea şi disciplina sunt menţinute de "sandmen" - nişte asasini "plătiţi de stat" pentru a lichida fugarii ("runners"). Fugarii sunt cei care nu vor să participe la "ritualul Caruselului" atunci când le "sună ceasu' ". Toţi au un "cristal" pe palmă, a cărui pâlpâire roşie anunţă apropierea vârstei "fatale". Toată lumea trebuie să dispară la 30 de ani, inclusiv "sandmen", dar "runners" refuză acest destin programat de societatea în care trăiesc. Unul dintre asasini - Logan - interpretat de Michael York, cunoaşte o tânără care se opune ordinii sociale (Jenny Agutter). Ea îl va face să îşi pună întrebări. În câte SF-uri nu am mai văzut această schemă (începând cu Metropolis)?
Dar nu clişeele ies în evidenţă, ci seriozitatea problemelor ridicate de Logan's Run. Un film cu mulţi figuranţi, toalete şi frizuri "hipsterice", pistoale cu scântei şi foc (înaintaşele săbiilor cu laser), miniaturi din mucava şi plastic arată demodat, dar ne trimite la experienţa anilor recenţi. Lumea contemporană, cu tinerii ei înnebuniţi de dorul distracţiei, scârbiţi de ideea maturizării şi oripilaţi de bătrâneţe, pare un ecou al acestei parabole SF. Moartea sună ca o ultimă distracţie, atâta timp cât viaţa este un preaplin de senzaţii şi un mare vid sentimental.
În acest mare vid se instalează nostalgia umanităţii pierdute. Aidoma lui Apostol Bologa în "Pădurea Spânzuraţilor", sau John Anderton în Minority Report, Logan devine din organ represiv - victimă, din vânător - vânat. Realizează adevărata funcţie a Caruselului - exterminarea - în urma unei discuţii cu "computerul", care ne aminteşte de 2001: A Space Odyssey (1968). Previzibila evadare, împreună cu fata, se desfăşoară într-un spaţiu post-apocaliptic ce poate fi localizat pe Coasta de Est a S.U.A.. Cei doi părăsesc domul, urmăriţi de colegul lui Logan, un sandman interpretat de Richard Jordan, iar după diverse peripeţii ajung într-un Washington DC părăsit, năpădit de buruieni. Acolo, într-o cameră a clădirii Congresului, are loc întâlnirea cu un bătrân (Peter Ustinov, specializat pe roluri de bătrân), poate singurul om trecut de 30 de ani care a rămas în viaţă pe Pământ. Ca şi în Soylent Green, începe un dialog revelator între tineri şi bătrân, din care aflăm că, demult, oamenii se căsătoreau, făceau copii pe care îi creşteau şi de care aveau grijă. Oamenii căsătoriţi puteau să trăiască împreună până la adânci bătrâneţi. Cuvintele mamă, tată sună ciudat, dar totuşi familiar în urechile celor doi evadaţi. Ei înşişi, ca mai toţi concitadinii lor, au crescut fără părinţi (nu se dau multe explicaţii despre cum au fost concepuţi) şi, cel mai grav, fără iubire. Nu le-au mai auzit, dar cuvintele rezonează cu ceva profund, ascuns în fiinţa lor, venit poate dintr-o conştiinţă colectivă a umanităţii.
Farmecul SF-urilor menţionate mai sus vine din redescoperirea acelor valori care dau sens existenţei, întotdeauna prea puţine, dar suficient de prezente ca să salveze omenirea de la extincţie. Aceste valori sunt recuperate graţie reconectării la o memorie abandonată, în cazul de mai sus - întâlnirea cu bătrânul, reprezentantul trecutului, dimensiunea absentă din viaţa lui Logan şi a semenilor lui. Depozitarul memoriei reface şi drumul către identitatea pierdută, sau alterată.
Logan's Run a apărut cu doar un an înainteaRazboiului stelelor
(r.: George Lucas, 1977), film care a redefinit genul SF pentru următorii 30 de ani, cel puţin din punct de vedere tehnic.Umbra legendarului SF a ascuns filme precum Logan's Run într-o nemeritată uitare, dar vizionarea proaspătă poate însemna o plăcută descoperire.
Când temperatura sare de 35° la umbră, nu prea îţi arde de plimbări prin aer liber. Prin aerul încins, cu greu poţi respira, darămite admira natura dogorită. Pereţii locuinţelor sunt şi ei copţi la maximum, iar aerul condiţionat încearcă să refacă echilibrul climatic al interioarelor, atunci când nu îţi dă dureri de şale.
Cu toate astea, am făcut o tură prin împrejurimi, la orele prânzului. Deşi am trecut adesea prin scuarul cu statuia unui artist cu păr vâlvoi şi nas coroiat, din zona Radu Beller, nu mă oprisem niciodată la Galeria Buhara. De data aceasta am intrat în spaţiul levantin atras mai mult de statuia metalică, mongolo-japoneză de la intrare, care îmi amintea de Metropolis. În vila ocupată de Galeria Buhara, camerele sunt ticsite de covoare, mobilă "nobilă" şi tablouri mai mult sau mai puţin valoroase. Dar covoarele (kilim-urile) par a fi atracţia principală a galeriei. Unele sar de 20 000 euro, mai ales cele din mătase, indiene sau afgane. Multe din exponatele interzise buzunarului de rând ne transpun pentru câteva momente în atmosfera Orientului apropiat.
Părăsind teritoriul celor 1001 de nopţi, voi aminti iubitorilor de cinema că, în următoarele săptămâni de vară, vor putea vedea filme în aer liber la Caravana Metropolis. Ea "aduce în România un concept popular peste hotare, cel mai mare ecran gonflabil din România, de 120 m² şi un proiector de 17000 de lumeni. Primul sezon al cinematografului în aer liber este cuprins între 10 iulie şi 16 septembrie 2012. Şase zile din şapte, de marţi până duminică, de la ora 21:30, doritorii vor avea posibilitatea să participe la proiecţiile de film ce vor avea loc în pieţe centrale şi parcuri din următoarele oraşe: Braşov (10-15 iulie), Constanţa (17-22 iulie), Bucureşti (24-29 iulie şi 14 august-02 septembrie), Timişoara (31 iulie-5 august, Cluj (07-12 august), Iaşi (04-09 septembrie), Craiova (11-16 septembrie)".
