Expoziţii în pragul iernii

Chiar în toiul Târgului de carte Gaudeamus, dar şi al traficului infernal de sezon, am dat o raită prin Obor, intrând pe la Târgul "fierătăniilor" de pe Str. Ziduri Moşi.

M-am oprit şi la expoziţia misterios intitulată Umbre şi vis, de la Galeria „Dialog”, la parterul Primăriei Sectorului 2. Picturile au fost selectate din 3 decenii de activitate a lui Ion Dumitriu (1943 - 1998).

De la Obor am plecat spre Mogoşoaia, rătăcindu-mă mai întâi prin spatele Gării de Est, de unde se poate observa un peisaj SF specific oraşului nostru.

 


La Mogoşoaia nu prea erau iubitori de artă, aşa că m-am plimbat în voie prin cele 4 spaţii expoziţionale ale Domeniului Brâncovenesc, frumos amenajate în ultimii ani. Galeria Cuhnia, Beciul Domnesc şi curtea palatului găzduiesc o expoziţie a sculptorului Virgil Scripcariu.


 

Despre instalaţiile care ironizează Proiectul European, ale aceluiaşi sculptor, criticul Dan Mircea Cipariu spune: "Nu avem parte de o subminare făţişă a conceptului de europenitate, ci mai de grabă, de nişte tuşe ironice pe instalaţii vizuale tridimensionale ca un semn de întrebare gravă ori ca o călătorie plastică întru descoperirea feţelor ascunse ale identităţii. Recursul la istoria unei deveniri europene uzează de şabloanele vizuale din lumea bipolarităţii comunism-capitalism, în regia citirii unui nou realism-europenism pe care ni-l oferă astăzi gândirea slăbită, corectitudinea politică, multiculturalismul, spaţiul şi acquis-ul comunitar. Acest “Euro Trophy” este o ironie înaltă, peste mode şi timp, la visul de aur al comunismului, o utopie văzută astăzi prin lentilele deformate ale unei matrioşca ce suflă la propriu în steagul Comisiei Europene, cu stindardul de luptă al doamnei Cancelar Angela Merkel: komm tanz mit mir (vino să dansezi cu mine)".

În fosta Gheţărie Domnească găsim expoziţia de fotografie a jurnalistului Florin Ghioca: Colateral (prezentată printr-un afiş plasat într-un loc neinspirat, care îl face "greu de citit"). "Subiectul evenimentului este conflictul militar din Afganistan, cel mai amplu de la al Doilea Război Mondial încoace. Florin Ghioca a intreprins până în prezent şase vizite în Afganistan, fiind sigurul fotoreporter român care a atins această performanţă. Imaginile sale acoperă atât aspecte ale vieţii civile, cât şi a celei din spatele uniformei militare".

În Palat am văzut excepţionala expoziţie Icoana Bizantină, tradiţie şi modernitate, rezultat al unui atelier internaţional de pictură deschis publicului, organizat de Grupul Eikona condus de prof. dr. Giorgios Kordis de la Universitatea din Atena împreună cu Librăria Bizantină şi Graphais. Evenimentul a fost închinat comemorării a 100 de ani de la naşterea Părintelui Sofian Boghiu, pictor bisericesc şi membru al "Rugului Aprins", deţinut politic între 1958-1964.

Georgios Kordis - Aghia Acuilinia

Yaroslava Alexeeva, Eugenia Davydenko - Iisus, Marele Arhitect

Gabriel Toma Chituc - Buna Vestire

Elena Murariu - Biserica

"Membrii grupului Eikona, pictori bisericeşti ce se revendică din tradiţia bizantină, sunt: Prof. dr. Georgios Kordis, prof. Yaroslava Alexeeva şi prof. Eugenia Davydenko din Sankt Petersburg, rev. lect. Anthony Salzman, Georgia University, USA, dr. Tudor Mitrovic, Academia ortodoxă pentru arte şi restaurare, Belgrad, Serbia, prof. Desislava Ivanova şi prof. Vania Sapuntzieva de la Univesitatea Sf. Chiril şi Metodiu din Veliko Tîrnovo, Bulgaria, drd. Mihai Coman, Universitatea din Bucureşti, Gabriel Chituc, Ioan Popa, pictori din Bucureşti şi invitaţii de onoare, maestrul Grigore Popescu, părintele Iacob de la Chilia Sf. Tihon din Muntele Athos şi Elena Murariu, pictor şi restaurator".

Clubul împăraților

Am simțit nevoia să scriu despre un film sensibil, văzut la nimereală pe un post TV, despre școală și profesori, din "gama" To Sir, with Love (1967), Stand and Deliver (1988), Dead Poets Society (1989), Dangerous Minds (1995), Music of the Heart (1999), sau chiar mai pesimistul Entre les murs (2008), despre care am mai vorbit.

The Emperor's Club este un film din 2002, regizat de Michael Hoffman, cu Kevin Kline în rolul unui profesor (William Hundert) de istorie antică la Colegiul "St. Benedict", o școală pentru băieți cu pretenții de pe Coasta de Est a S.U.A. Deci elevii sunt de la înstăriți la copii de senatori, tupeiști și obraznici, care vor accede fără mari probleme la facultăți prestigioase după terminarea liceului. Titlul filmului trimite la un concurs organizat de Hundert - "Mr. Julius Caesar", un fel de "Știi și câștigi" pe teme de istorie antică (în special istoria Romei antice), la care participau cei mai buni elevi ai cursului. Intriga este declanșată de apariția unui elev rebel, defapt de bani gata, în clasa lui Hundert. Acest fiu de senator "strică" orele, contrazicând profesorul și agitându-i pe ceilalți elevi. Hundert se vede silit să meargă la Washington D.C. pentru o discuție cu tatăl copilului, senatorul interpretat de Harris Yulin, un obișnuit al rolurilor antipatice. Hundert admiră un pistol de pe biroul senatorului, care ar fi aparținut unui general din Războiul de secesiune, sau ceva de genul acesta, iar senatorul i-l oferă nonșalant drept cadou, arătându-ne astfel cât de puțin însemna, defapt, istoria pentru el. Dar aceasta e doar o posibilă interpretare a scenei, echivocă asemeni multor altele din film. Hundert înțelege că nu îl poate convinge pe senator să remedieze situația creată de fiul său, de vreme ce între ei nu există comunicare, iar tatăl nu e foarte interesat de caracterul băiatului, cu atât mai puțin de eforturile profesorului, pe care îl desconsideră vădit.
The Emperor's Club iese din tiparele filmelor cu profesori și elevi pentru că nu glorifică profesorul. Hundert este cu atât mai uman cu cât are slăbiciuni, îndoieli și momente de "abdicare", atât în viața privată cât și în cea profesională. La un moment dat îl vedem demisionând de la catedră, în urma desemnării unui alt profesor în funcția de director al Colegiului, funcție pe care el credea că o merită (fusese mulți ani director adjunct). Este nedreptățit sau mediocru? Nici Hundert nu știe răspunsul, pentru că profesorii nu merg la școală pentru a ieși în evidență, ci pentru a-și pune în valoare elevii.
Văzând un oarecare progres în comportamentul elevului-problemă, Hundert hotărăște să îi ofere șansa de a participa la concursul "Mr. Julius Caesar", chiar dacă nu avea nota suficient de mare. Puștiul se prezintă la concurs, răspunde neașteptat de bine la câteva întrebări, după care profesorul observă că acesta trișa (avea răspunsurile scrise pe fițuici lipite de costum). Îi pune o întrebare care nu era "în cărți", iar acesta nu știe răspunsul și pierde în favoarea unui coleg indian! După concurs, Hundert realizează că încercarea lui de a-l aduce pe elevul "rătăcit" mai aproape de învățătură a fost naivă.
După 25 de ani, concursul este reluat în aceeași formulă la cererea fiului senatorului, acum un adult familist și dornic de o carieră politică. Istoria se repetă, acesta încearcă din nou să trișeze, dar din nou pierde! În toaleta hotelului de lux unde s-a desfășurat "Mr. Julius Caesar", Hundert încearcă o mustrare târzie a fostului elev, dar se lovește de aceeași obrăznicie din vremea școlii, dublată acum de aroganța aspirantului la "fotoliul" de senator: "Cui îi pasă de principiile și virtuțile dumitale? Uită-te la tine. Cu ce te mândrești tu? Eu trăiesc în lumea reală, unde oamenii fac ce trebuie pentru a obține ce vor. Dacă trebuie să mint și să înșel, așa să fie! Voi câștiga alegerile, iar apoi mă vei vedea peste tot. Și mă voi ocupa de contribuția mea la umanitate mai târziu!". Această secvență tulburătoare, despre impostura care hăhăie în fața virtuții, este un trist ecou al realității actuale.


Misiunea unui profesor pare adesea utopică, o luptă cu morile de vânt, iar afirmații de genul "premianții școlii nu sunt premianții vieții", sau "nu eram bun la școală, dar uite că am ajuns președinte" adâncesc prăpastia dintre dezideratul și rezultatul muncii sale. Educația nu înseamnă numai informații, cultură, dar și decență, respect, dăruire. E vorba despre o sumă de valori care nu se transmit pe cale genetică, pare-se, ci necesită un efort de asimilare. Le găsim acasă sau la școală, dar oriunde am fi trebuie să le învățăm, să vrem să le primim în viața noastră. Se poate trăi fără ele, la marginea umanului, dar nu se poate construi nimic durabil fără ele.
Profesorul adevărat luptă pentru a scoate ce e mai bun din elevi, sau pentru ca partea lor bună să prevaleze. "His life goes over into other lives. They are pillars in the intimate structure of our schools. They are more essential than its stones or beams, and they will continue to be a kindling force and a revealing power in our lives" - spune atât de frumos vocea naratorului la finalul filmului. Kevin Kline reușește aici unul dintre cele mai rafinate roluri ale carierei sale, dar și un omagiu adus vocației de profesor.

Toamna la Matache

Piața Matache e, de ceva timp, în curs de "strămutare". Vechea hală a fost dezafectată, din câte am înțeles, în urma lucrărilor pentru un "bulevard" care străpunge cartierul Grivița. Actuala zonă a pieței este și ea "săpată", dar șanțurile nu îi incomodează nici pe vânzătorii de verze, nici pe grataragii.
Tarabele sunt asortate cu ultimele culori de toamnă: cătină, dovleci, struguri negri târzii, capia pentru congelator, prune uscate, castane. Tot la Matache găsim goji (cam uscat), merișoare, felurite semințe, preparate grecești, flori, niscaiva pepeni, porumb și bere (dintr-o berărie la fel de respingătoare ca cea de la Romană și Obor - aviz cunoscătorilor).

Bond 50

Pe site-ul oficial al filmelor cu James Bond citim: "Eon Productions, Metro-Goldwyn-Mayer Studios and Sony Pictures Entertainment are delighted to announce that Skyfall made history this weekend as it opened to an incredible £20.1 million at the UK box office, making it the biggest Bond opening weekend of all time".
You know the name, you know the numbers: 007 e numele de serviciu, Bond e numele de scenă! 23 de filme (până acum, inclusiv ultimul) şi 50 de ani de activitate - mult prea îndelungată pentru un spion, care în realitate s-ar fi retras demult la pensie. Dar Bond a trăit pe marele ecran, după ce a fost creat de Ian Fleming şi transpus în câteva scenete la radio, iar vârsta nu se vede acolo. Mai ales dacă a fost interpretat (în cinema) de 6 actori, începând cu Sean Connery în 1962. Nu ştiu care a fost cel mai bun interpret al lui Bond, dar Timothy Dalton a fost excepţional în The Living Daylights (1987, primul Bond pe care l-am văzut, pe o casetă împrumutată de la vecina Anda!) şi în Licence to Kill (1989). Cel din urmă este poate cel mai depolitizat Bond din serie, duduind de acţiune, despre care am mai scris pe blog.
Bond a fost implicat politic din start, "născut" pe fundalul Războiului Rece, ca o întruchipare a eficienţei vestului capitalist, dar şi a spiritului britanic, "greu de înfrânt" (cel american e doar greu de... ucis!). Acest agent secret omoară şi seduce în numele Reginei. El bea Vodka Martini, "shaken not stirred", conduce (mai ales) un Aston Martin DB5, merge "la servici" doar în ţoale elegante (dress code: black tie) şi rămâne îmbrăcat în urma celor mai ameţitoare urmăriri, explozii (doar în Casino Royale iese sfâşiat din câteva trânte). Obiectul principal "al muncii": un pistolet, alături de care apare în toate posterele cinematografice.

Fellini recunoştea că printre distracţiile lui preferate se numărau filmele cu James Bond. Spielberg a visat toată adolescenţa să regizeze măcar unul! Iată că cel mai recent film din serie - Skyfall - este regizat de britanicul Sam Mendes, "micul Orson Welles", cu Oscaruri şi puţină experienţă în genul action. Dar teatrul britanic şi lucrul cu actorii îşi spun cuvântul în regia acestui din urmă Bond, mai dramatic şi mai uman. Trendul "man behind the myth", întoarcerea la originile personajelor, are aici ca efect o excelentă secvenţă finală, care se desfăşoară în casa copilăriei lui James Bond. Deşi nejustificată până la capăt în logica scenariului, altfel bine articulat şi inteligent construit în jurul dilematicului nume Skyfall, această secvenţă dezvăluie un Bond orfan, care a avut o copilărie grea (altfel nu ajungea agent secret, nu?), un bătrân pregătit de luptă, interpretat magistral de Albert Finney ("I was ready before you were born!") şi o "eMma" mai vulnerabilă ca niciodată. Doar o actriţă de calibrul doamnei Judi Dench poate doza cu succes amestecul de duritate şi fragilitate, în ultima apariţie ca şefă a MI6.
Confruntarea din Skyfall nu este doar între agentul bun şi cel "trădător" (sau trădat? - Bardem), dar şi între vechi şi nou. Vechi personaje sunt înlocuite (M cu Mallory), altele sunt re-inventate (Q, Moneypenny), iar arsenalul este redus la un mini-radio şi un pistol (cu amprentă!). Sunt scoase de la naftalină obiecte (maşina de epocă) şi tactici (vezi capcanele din final, care amintesc de seria Singur acasă) care se dovedesc mai eficiente decât cele ultramoderne. James Bond mai-mai că este trimis la pensie, în urma traumelor suferite. Pică examenul de "re-acceptare" în spionaj, dar se reface rapid pentru una din cele mai dificile misiuni din carieră şi cunoaşte, cu această ocazie, o damă fatală cu o soartă tragică (remarcabila Bérénice Marlohe).
Ultimul Bond este şi mai rafinat şi mai sensibil. Nu doar scenariul, distribuţia şi regia, dar şi imaginea (semnată de Roger Deakins) este de excepţie. Parcă pentru prima oară luptele sunt eclipsate de reflecţiile luminilor unui mare oraş, sau de peisajul scoţian care îţi taie răsuflarea. S-ar părea că un film cu Bond are de spus mai multe decât credeam până acum!