Bond 50

Pe site-ul oficial al filmelor cu James Bond citim: "Eon Productions, Metro-Goldwyn-Mayer Studios and Sony Pictures Entertainment are delighted to announce that Skyfall made history this weekend as it opened to an incredible £20.1 million at the UK box office, making it the biggest Bond opening weekend of all time".
You know the name, you know the numbers: 007 e numele de serviciu, Bond e numele de scenă! 23 de filme (până acum, inclusiv ultimul) şi 50 de ani de activitate - mult prea îndelungată pentru un spion, care în realitate s-ar fi retras demult la pensie. Dar Bond a trăit pe marele ecran, după ce a fost creat de Ian Fleming şi transpus în câteva scenete la radio, iar vârsta nu se vede acolo. Mai ales dacă a fost interpretat (în cinema) de 6 actori, începând cu Sean Connery în 1962. Nu ştiu care a fost cel mai bun interpret al lui Bond, dar Timothy Dalton a fost excepţional în The Living Daylights (1987, primul Bond pe care l-am văzut, pe o casetă împrumutată de la vecina Anda!) şi în Licence to Kill (1989). Cel din urmă este poate cel mai depolitizat Bond din serie, duduind de acţiune, despre care am mai scris pe blog.
Bond a fost implicat politic din start, "născut" pe fundalul Războiului Rece, ca o întruchipare a eficienţei vestului capitalist, dar şi a spiritului britanic, "greu de înfrânt" (cel american e doar greu de... ucis!). Acest agent secret omoară şi seduce în numele Reginei. El bea Vodka Martini, "shaken not stirred", conduce (mai ales) un Aston Martin DB5, merge "la servici" doar în ţoale elegante (dress code: black tie) şi rămâne îmbrăcat în urma celor mai ameţitoare urmăriri, explozii (doar în Casino Royale iese sfâşiat din câteva trânte). Obiectul principal "al muncii": un pistolet, alături de care apare în toate posterele cinematografice.

Fellini recunoştea că printre distracţiile lui preferate se numărau filmele cu James Bond. Spielberg a visat toată adolescenţa să regizeze măcar unul! Iată că cel mai recent film din serie - Skyfall - este regizat de britanicul Sam Mendes, "micul Orson Welles", cu Oscaruri şi puţină experienţă în genul action. Dar teatrul britanic şi lucrul cu actorii îşi spun cuvântul în regia acestui din urmă Bond, mai dramatic şi mai uman. Trendul "man behind the myth", întoarcerea la originile personajelor, are aici ca efect o excelentă secvenţă finală, care se desfăşoară în casa copilăriei lui James Bond. Deşi nejustificată până la capăt în logica scenariului, altfel bine articulat şi inteligent construit în jurul dilematicului nume Skyfall, această secvenţă dezvăluie un Bond orfan, care a avut o copilărie grea (altfel nu ajungea agent secret, nu?), un bătrân pregătit de luptă, interpretat magistral de Albert Finney ("I was ready before you were born!") şi o "eMma" mai vulnerabilă ca niciodată. Doar o actriţă de calibrul doamnei Judi Dench poate doza cu succes amestecul de duritate şi fragilitate, în ultima apariţie ca şefă a MI6.
Confruntarea din Skyfall nu este doar între agentul bun şi cel "trădător" (sau trădat? - Bardem), dar şi între vechi şi nou. Vechi personaje sunt înlocuite (M cu Mallory), altele sunt re-inventate (Q, Moneypenny), iar arsenalul este redus la un mini-radio şi un pistol (cu amprentă!). Sunt scoase de la naftalină obiecte (maşina de epocă) şi tactici (vezi capcanele din final, care amintesc de seria Singur acasă) care se dovedesc mai eficiente decât cele ultramoderne. James Bond mai-mai că este trimis la pensie, în urma traumelor suferite. Pică examenul de "re-acceptare" în spionaj, dar se reface rapid pentru una din cele mai dificile misiuni din carieră şi cunoaşte, cu această ocazie, o damă fatală cu o soartă tragică (remarcabila Bérénice Marlohe).
Ultimul Bond este şi mai rafinat şi mai sensibil. Nu doar scenariul, distribuţia şi regia, dar şi imaginea (semnată de Roger Deakins) este de excepţie. Parcă pentru prima oară luptele sunt eclipsate de reflecţiile luminilor unui mare oraş, sau de peisajul scoţian care îţi taie răsuflarea. S-ar părea că un film cu Bond are de spus mai multe decât credeam până acum!