Sărbători fericite!

Crăciunul vine după sfârşitu' lumii! Ăsta da Happy End!
2012. Anul profeţit de mayaşi şi de Roland Emmerich. Se apropie de final un an în care am aşteptat, mai înfriguraţi ca niciodată, furia distrugătoare a naturii, a destinului, a Divinului. Am aşteptat osânda, sfârşitul. Ca şi când noi, omenirea, ştiam că o (îl) merităm. Ca să supravieţuiască ceva, trebuie să moară altceva, spunea o voce tainică în noi. Dar ce trebuia să moară?
Anul acesta s-au împlinit 10 ani. De la mai multe momente din trecut. S-au făcut vreo 10 ani de când îmi tot creşteau măsele de minte. Una dintre ele creştea orizontal, împingând toţi ceilalţi dinţi. Începea să deterioreze măselele sănătoase din vecinătate. M-am dus la dentist şi această măsea a fost extrasă, după 30 de minute de calvar. Atunci mi-am dat seama că situaţia seamănă cu o alta, metafizică. Situaţia din mine, din noi. Lăsăm să crească în noi ceva întunecat şi rău, ocrotim această buruiană mulţi ani, poate chiar o viaţă întreagă. Creşte alături de florile sufletului nostru, ca şi când ar fi surata lor. Dar vine o zi când buruiana trebuie smulsă, pentru ca florile cele frumoase să poată răzbi. Când întunericul trebuie omorât de lumină. Când vine acea zi, vine şi suferinţa, pentru că am lăsat prea mult amar de timp să crească răul în noi. Răul are rădăcini adânci şi pietrificate, ca o măsea de minte. Nu e de ajuns un simplu cleşte pentru a-l înlătura. Poate trebuie şi o freză de oase, sau chiar şi un ciocan! Întrebarea este dacă această suferinţă merită, dacă decizia de a înlătura ceva atât de intim şi de adânc sădit în noi merită?
Dacă sfârşitul nu a venit încă, poate este şi pentru că mai există suficient de multe flori printre buruieni. Pentru că mai există oameni care vor să renunţe la rău, iar această decizie le aparţine. Aşa cum ne aparţine decizia de a ne ridica din pat dimineaţa, sau de a împodobi bradul cu globuri, fundiţe, beteală şi beculeţe. Da, pentru că ele ne amintesc de lumină!
Sărbători fericite!

Magazinul "Käthe Wohlfahrt" din Bruges

Spiritul stupului

Nu auzisem de cineastul spaniol Víctor Erice. Cică a realizat doar 3 filme de lungmetraj, printre care şi Spiritul stupului (El espíritu de la colmena, Spania 1973). Nu ştiu dacă Erice merită pus pe piedestalul unui Tarkovsky, Kieslowski, sau Angelopoulos, dar poate notorietatea lui redusă ar fi de vină.
M-am apropiat de Spiritul stupului cu atenţia pe care o acord deobicei ciudăţeniilor, rarităţilor. L-am văzut pe computer, pe ascuns, pe bucăţi (în vizionări succesive), conştient că nu îl voi putea vedea alături de cineva. Ar fi fost un test greu de răbdare pentru mulţi dintre cinefilii pe care îi cunosc. Este unul dintre acele filme care alungă spectatorii din sală şi distrug cariera unui cineast, oricât de talentat ar fi.
Scenariul e banal - viaţa unor fetiţe în Spania rurală, la începutul regimului profascist al lui Franco, după distrugerile Războiului Civil. Există o încărcătură politică mascată, care nu mai are acelaşi efect azi, la 40 de ani de la premieră şi la 37 de ani după căderea regimului Franchist. Impactul emoţional al filmului rămâne puternic şi îşi sapă cu discreţie drumul spre noi.
Spiritul stupului începe cu proiecţia celebrului horror american Frankenstein (regizat de un englez în 1931) în prezenţa unor săteni, printre care micuţa Ana (Ana Torrent, fabuloasă în acest rol principal). Încă din timpul acestei secvenţe suntem uimiţi de autenticitatea evocării. Vedem chiar şi introducerea filmului Frankenstein, un mic discurs filmat în faţa unei cortine, ca la începutul unei piese de teatru (cât de apropiat era spectacolul cinematografic de cel teatral în acele vremuri!), unde se spune (în spaniolă!): "Doctorul Frankenstein a încercat să creeze o fiinţă vie, ceva ce numai Dumnezeu poate face. Este o poveste despre misterele creaţiei, despre viaţă şi moarte. Pregătiţi-vă". Avertismentul funcţionează şi pentru filmul "din film", şi pentru Spiritul stupului. Scena în care monstrul creat de doctorul Frankenstein se întâlneşte cu o fetiţă este tulburătoare şi pentru adulţi, darămite pentru micuţa Ana, care rămâne profund marcată. Întâmplările prin care Ana trece după această vizionare se derulează sub vraja lui Frankenstein.


Filmul lui Erice conţine multă poezie, are şi albine, şi stupi şi mai multe personaje, dar puţin dialog. Tatăl Anei se ocupă cu apicultura şi scrie rânduri filosofice despre stupul său. Mama e cu gândul la un iubit pierdut în Războiul Civil, iar sora ei mai mare, cu care a mers la film, se ţine de glume terifiante (face pe moarta, sare prin foc etc.). Spiritul stupului ne vorbeşte despre cinema, despre război, dar mai ales despre copilărie. Magia acestei epoci din viaţa noastră este reconstituită din gesturi mărunte, recuperate de pe rafturile memoriei, din privirile fetiţelor (în special ale Anei), care se deschid fragile, dar neobosite spre lumea exterioară, sorb frunze, raze de soare, fire de praf, părticele dintr-un întreg misterios, descifrabil doar prin ochii lor. Fiecare plimbare prin pădure, sau fugă pe un câmp pustiu, fiecare întâlnire are intensitatea unui eveniment unic, pe care repetarea într-o altă vârstă o diminuează. Clipele dilatate vin pentru prima şi ultima dată, iar ritmul frânat al acţiunii exprimă această stare specifică vârstei personajelor. La fel sunt percepute şi secvenţele din Frankenstein, care o impresionează pe Ana, trimiţând-o în căutarea unui "spirit" înfricoşător, dar prietenos, asemenea monstrului din film. Acest spirit este de găsit în lumina lunii, într-o fântână părăsită, în stup, sau chiar în chipul unui soldat dezertor, pe care Ana încearcă să-l ocrotească fără a-l putea salva de la execuţie.
Uşa se deschide copilului atât spre exterior, cât şi spre interiorul fiinţei. Spiritul stupului încearcă să ne amintească această dublă deschidere, acest dar miraculos (şi uitat) de a comunica cu inefabilul.     

Vine Moşu'

E ziua Sfântului Nicolae.
Moşu' vine pe întuneric, dar care întuneric?
S-au aprins luminile pe străzi, în case şi în noi.
Darurile sunt mai aşteptate ca oricând, motivele de bucurie sunt mai aşteptate ca oricând.
Moşul aduce bucurie, el ne aduce aminte.
De bunicii noştri, de ceilalţi, de copilărie.
Copiii se trezesc cu dulciuri în pantofi, întrebându-se cum au ajuns acolo?
Unii le cumpără, alţii cumpără făină, ouă, ciocolată, folie de ambalaj şi creioane colorate,
apoi gătesc, pregătesc darurile şi le împachetează cu drag.

Ziua României

"Din 1990 destinul mă face să străbat ţările lumii, dar am demostrat întotdeauna că patria mea este una, România. Astăzi, de Ziua Naţională, transmit un gând bun tuturor românilor. La mulţi ani, România!". Iată ce scrie pe "un site de socializare" celebra soprană Angela Gheorghiu.
De 1 Decembrie sărbătorim în primul rând ziua României. Dacă România a ajuns la 94 de ani şi azi e mai liberă şi (sperăm) "mai în siguranţă, asta se datorează şi faptului că generaţiile dinaintea noastră, cu mult mai simple şi mai sărace decât noi, au fost credincioase lui Dumnezeu şi au păstrat şi preţuit valorile creştine" (Alianţa Familiilor).
De 1 Decembrie sărbătorim şi românii de pretutindeni, deci şi pe cei din afara hotarelor ţării, dar nu pentru că au fugit la mai bine, ci pentru că (sperăm) au rămas cu sufletele şi gândurile aici, aşa ca Angela.
Să-i mulţumim, deci, lui Dumnezeu şi să-i cerem în continuare să aibă grijă de ţara noastră.
La Mulţi Ani!