10 dec. 2012

Spiritul stupului

Nu auzisem de cineastul spaniol Víctor Erice. Cică a realizat doar 3 filme de lungmetraj, printre care şi Spiritul stupului (El espíritu de la colmena, Spania 1973). Nu ştiu dacă Erice merită pus pe piedestalul unui Tarkovsky, Kieslowski, sau Angelopoulos, dar poate notorietatea lui redusă ar fi de vină.
M-am apropiat de Spiritul stupului cu atenţia pe care o acord deobicei ciudăţeniilor, rarităţilor. L-am văzut pe computer, pe ascuns, pe bucăţi (în vizionări succesive), conştient că nu îl voi putea vedea alături de cineva. Ar fi fost un test greu de răbdare pentru mulţi dintre cinefilii pe care îi cunosc. Este unul dintre acele filme care alungă spectatorii din sală şi distrug cariera unui cineast, oricât de talentat ar fi.
Scenariul e banal - viaţa unor fetiţe în Spania rurală, la începutul regimului profascist al lui Franco, după distrugerile Războiului Civil. Există o încărcătură politică mascată, care nu mai are acelaşi efect azi, la 40 de ani de la premieră şi la 37 de ani după căderea regimului Franchist. Impactul emoţional al filmului rămâne puternic şi îşi sapă cu discreţie drumul spre noi.
Spiritul stupului începe cu proiecţia celebrului horror american Frankenstein (regizat de un englez în 1931) în prezenţa unor săteni, printre care micuţa Ana (Ana Torrent, fabuloasă în acest rol principal). Încă din timpul acestei secvenţe suntem uimiţi de autenticitatea evocării. Vedem chiar şi introducerea filmului Frankenstein, un mic discurs filmat în faţa unei cortine, ca la începutul unei piese de teatru (cât de apropiat era spectacolul cinematografic de cel teatral în acele vremuri!), unde se spune (în spaniolă!): "Doctorul Frankenstein a încercat să creeze o fiinţă vie, ceva ce numai Dumnezeu poate face. Este o poveste despre misterele creaţiei, despre viaţă şi moarte. Pregătiţi-vă". Avertismentul funcţionează şi pentru filmul "din film", şi pentru Spiritul stupului. Scena în care monstrul creat de doctorul Frankenstein se întâlneşte cu o fetiţă este tulburătoare şi pentru adulţi, darămite pentru micuţa Ana, care rămâne profund marcată. Întâmplările prin care Ana trece după această vizionare se derulează sub vraja lui Frankenstein.


Filmul lui Erice conţine multă poezie, are şi albine, şi stupi şi mai multe personaje, dar puţin dialog. Tatăl Anei se ocupă cu apicultura şi scrie rânduri filosofice despre stupul său. Mama e cu gândul la un iubit pierdut în Războiul Civil, iar sora ei mai mare, cu care a mers la film, se ţine de glume terifiante (face pe moarta, sare prin foc etc.). Spiritul stupului ne vorbeşte despre cinema, despre război, dar mai ales despre copilărie. Magia acestei epoci din viaţa noastră este reconstituită din gesturi mărunte, recuperate de pe rafturile memoriei, din privirile fetiţelor (în special ale Anei), care se deschid fragile, dar neobosite spre lumea exterioară, sorb frunze, raze de soare, fire de praf, părticele dintr-un întreg misterios, descifrabil doar prin ochii lor. Fiecare plimbare prin pădure, sau fugă pe un câmp pustiu, fiecare întâlnire are intensitatea unui eveniment unic, pe care repetarea într-o altă vârstă o diminuează. Clipele dilatate vin pentru prima şi ultima dată, iar ritmul frânat al acţiunii exprimă această stare specifică vârstei personajelor. La fel sunt percepute şi secvenţele din Frankenstein, care o impresionează pe Ana, trimiţând-o în căutarea unui "spirit" înfricoşător, dar prietenos, asemenea monstrului din film. Acest spirit este de găsit în lumina lunii, într-o fântână părăsită, în stup, sau chiar în chipul unui soldat dezertor, pe care Ana încearcă să-l ocrotească fără a-l putea salva de la execuţie.
Uşa se deschide copilului atât spre exterior, cât şi spre interiorul fiinţei. Spiritul stupului încearcă să ne amintească această dublă deschidere, acest dar miraculos (şi uitat) de a comunica cu inefabilul.     


Trimiteți un comentariu