2012. Anul profeţit de mayaşi şi de Roland Emmerich. Se apropie de final un an în care am aşteptat, mai înfriguraţi ca niciodată, furia distrugătoare a naturii, a destinului, a Divinului. Am aşteptat osânda, sfârşitul. Ca şi când noi, omenirea, ştiam că o (îl) merităm. Ca să supravieţuiască ceva, trebuie să moară altceva, spunea o voce tainică în noi. Dar ce trebuia să moară?
Anul acesta s-au împlinit 10 ani. De la mai multe momente din trecut. S-au făcut vreo 10 ani de când îmi tot creşteau măsele de minte. Una dintre ele creştea orizontal, împingând toţi ceilalţi dinţi. Începea să deterioreze măselele sănătoase din vecinătate. M-am dus la dentist şi această măsea a fost extrasă, după 30 de minute de calvar. Atunci mi-am dat seama că situaţia seamănă cu o alta, metafizică. Situaţia din mine, din noi. Lăsăm să crească în noi ceva întunecat şi rău, ocrotim această buruiană mulţi ani, poate chiar o viaţă întreagă. Creşte alături de florile sufletului nostru, ca şi când ar fi surata lor. Dar vine o zi când buruiana trebuie smulsă, pentru ca florile cele frumoase să poată răzbi. Când întunericul trebuie omorât de lumină. Când vine acea zi, vine şi suferinţa, pentru că am lăsat prea mult amar de timp să crească răul în noi. Răul are rădăcini adânci şi pietrificate, ca o măsea de minte. Nu e de ajuns un simplu cleşte pentru a-l înlătura. Poate trebuie şi o freză de oase, sau chiar şi un ciocan! Întrebarea este dacă această suferinţă merită, dacă decizia de a înlătura ceva atât de intim şi de adânc sădit în noi merită?
Dacă sfârşitul nu a venit încă, poate este şi pentru că mai există suficient de multe flori printre buruieni. Pentru că mai există oameni care vor să renunţe la rău, iar această decizie le aparţine. Aşa cum ne aparţine decizia de a ne ridica din pat dimineaţa, sau de a împodobi bradul cu globuri, fundiţe, beteală şi beculeţe. Da, pentru că ele ne amintesc de lumină!
Sărbători fericite!
 |
| Magazinul "Käthe Wohlfahrt" din Bruges |
 |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu