M-am întors pentru câteva zile în frumoasa "staţiune de interes naţional" Predeal.
De un sfert de secol, pe lângă serpentinele care duc la Cabana Trei Brazi apar pensiuni, hotelaşe, vilişoare mai mici sau mai mari, mai modeste sau mai luxoase. Unele construcţii au fost abandonate şi scoase la vânzare.
Pe potecile care coboară în orăşel găsim construcţii pitoreşti, dar şi drumuri desfundate.
La şoseaua principală se află şi Biserica "Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena", zidită între 1990-2005. Stilul arhitectonic este ieşit din comun pentru un lăcaş de cult ortodox. Pictura, abundentă, este executată într-un stil neobizantin, în tehnica fresco.
Paralele cu calea ferată, alte căsuţe şi magazine haioase...
Într-o scurtă descindere la Braşov, am descoperit noi reflexii spectaculoase, precum Turnul Sfatului într-o vitrină cu peşti din cadrul Târgului de Produse Tradiţionale (am luat o plăcintă cu mere bestială de-acolo), sau o faţadă desenată, reflectată în fereastra unei cârciumi boeme.
Tot plimbându-mă prin Braşov (atenţie: mai toate trotuarele din Centrul Vechi sunt parcări cu plată!) am dat şi peste o bisericuţă ascunsă într-un gang lipit de K*C (fast food). Biserica a fost construită în 1896, sub păstorirea Mitropolitului Ardealului de atunci - IPS Miron Romanul.
27 nov. 2013
20 nov. 2013
Publicitate
Îi auzi chemarea din baie, din dormitor, din hol. Atunci când citeşti, concentrat asupra textului din care chiar simţi că înveţi ceva folositor, uşa de la cameră se poate deschide şi, odată cu ea, năvăleşte sunetul ei strident, melodia ei agitată, pe care o şti pe de rost. Îţi cântă noaptea, înainte de culcare, în urechi. Te trezeşti fredonându-i refrenul fără să vrei. Îţi ritmează şi îţi agresează clipele petrecute în preajma televizorului, iar când întrerupe un film palpitant, simţi nevoia să o iei de gât.
Cine este ea? Cine oare?
Nu e soţia, e publicitatea!
În timpurile Dallas-ului, reclamele cu iahtul, cea cu "cichi-cichi" şi cu "v-am prins, vrăjitoarelor" ne fascinau. Aşteptam acel serial parcă şi pentru acele (puţine) reclame care întrerupeau certurile dintre Jereu şi Suleana.
Peste câţiva zeci de ani de libertate şi televiziune, relaţia cu publicitatea s-a deteriorat, dar nu din vina noastră, a telespectatorilor. Nu îmi amintesc să fi cerut cineva mai multă publicitate (se cereau mai multe filme, mai multe desene animate...). De când cu audienţe, prime-time şi "minute de aur", publicitatea a început să se întindă ca o plăcintă şi să se urce în copac ca o... scroafă. De lux!
Privind programele televiziunilor "de mare tiraj" din România (şi acum trebuie să revin la răfuiala mea cu televiziunile româneşti, pe care am dreptul să le critic mult şi bine pe blogul meu, trăiască democraţia, libertatea de exprimare ş.a.m.d. ;)!), observăm pauze publicitare din jumătate în jumătate de oră, pauze care durează între 15 şi 20 minute (incluzând promo-urile la emisiuni şi filme). Titanicul a rulat, cândva, într-un interval de 5 ore la ProTV! Nu mai vorbim de emisiunile unde plouă cu bani şi din "plasare de produse". Acolo, pauzele publicitare prelungite ne invită să privim bucăţi întregi de filme pe alte posturi sau să facem chiar şi un duş.
Nu e vorba doar despre durata indecentă a pauzelor publicitare, ci şi despre calitatea reclamelor. Dacă pe timpuri erau cel mult amuzante, acum reclamele au devenit agresive şi enervante. "Campaniile" publicitare sunt duse pe frontul psihologic şi au ca arme imaginile rapide, grafica năucitoare şi temele muzicale uşor de memorat, iar ca soldaţi - sloganurile. Cine sunt "inamicii" pe care încearcă să îi cucerească aceste "armate"? Noi suntem. Atâta timp cât nu vom accepta să cumpărăm produse de care nu avem nevoie, vom rămâne inamicii lor.
Cunosc bine replica pe care o pot da acestui text "muncitorii" publicitari (guri care mănâncă o păpică bună, într-o ţară cu medici şi profesori de 200 euro/lună): "reclama e sufletul comerţului", dacă nu-mi place, de ce mă uit la tembelizor? Dar oriunde aş întoarce privirea dau de publicitate! Şi pe internet, şi în ziar, şi la cinema! Şi pe stâlpi, şi pe maşini, şi pe faţadele imobilelor.
Să mă ascund în pădure ca să scap de publicitate?
Nu, mersi. Eu vreau să trăiesc în oraşul meu, unde plătesc taxe şi impozite. Oraş care îmi datorează curăţenie, civilizaţie, informaţie şi cultură de calitate, cinema la standardele pe care le caut. Îmi datorează televiziune care mai şi educă, nu doar prosteşte. Nu îmi datorează spălare pe creier cu publicitate.
PS: mai există reclame haioase şi inteligente, dar sunt rarisime. Mai jos e un exemplu.
Cine este ea? Cine oare?
Nu e soţia, e publicitatea!
În timpurile Dallas-ului, reclamele cu iahtul, cea cu "cichi-cichi" şi cu "v-am prins, vrăjitoarelor" ne fascinau. Aşteptam acel serial parcă şi pentru acele (puţine) reclame care întrerupeau certurile dintre Jereu şi Suleana.
Peste câţiva zeci de ani de libertate şi televiziune, relaţia cu publicitatea s-a deteriorat, dar nu din vina noastră, a telespectatorilor. Nu îmi amintesc să fi cerut cineva mai multă publicitate (se cereau mai multe filme, mai multe desene animate...). De când cu audienţe, prime-time şi "minute de aur", publicitatea a început să se întindă ca o plăcintă şi să se urce în copac ca o... scroafă. De lux!
Privind programele televiziunilor "de mare tiraj" din România (şi acum trebuie să revin la răfuiala mea cu televiziunile româneşti, pe care am dreptul să le critic mult şi bine pe blogul meu, trăiască democraţia, libertatea de exprimare ş.a.m.d. ;)!), observăm pauze publicitare din jumătate în jumătate de oră, pauze care durează între 15 şi 20 minute (incluzând promo-urile la emisiuni şi filme). Titanicul a rulat, cândva, într-un interval de 5 ore la ProTV! Nu mai vorbim de emisiunile unde plouă cu bani şi din "plasare de produse". Acolo, pauzele publicitare prelungite ne invită să privim bucăţi întregi de filme pe alte posturi sau să facem chiar şi un duş.
Nu e vorba doar despre durata indecentă a pauzelor publicitare, ci şi despre calitatea reclamelor. Dacă pe timpuri erau cel mult amuzante, acum reclamele au devenit agresive şi enervante. "Campaniile" publicitare sunt duse pe frontul psihologic şi au ca arme imaginile rapide, grafica năucitoare şi temele muzicale uşor de memorat, iar ca soldaţi - sloganurile. Cine sunt "inamicii" pe care încearcă să îi cucerească aceste "armate"? Noi suntem. Atâta timp cât nu vom accepta să cumpărăm produse de care nu avem nevoie, vom rămâne inamicii lor.
Cunosc bine replica pe care o pot da acestui text "muncitorii" publicitari (guri care mănâncă o păpică bună, într-o ţară cu medici şi profesori de 200 euro/lună): "reclama e sufletul comerţului", dacă nu-mi place, de ce mă uit la tembelizor? Dar oriunde aş întoarce privirea dau de publicitate! Şi pe internet, şi în ziar, şi la cinema! Şi pe stâlpi, şi pe maşini, şi pe faţadele imobilelor.
Să mă ascund în pădure ca să scap de publicitate?
Nu, mersi. Eu vreau să trăiesc în oraşul meu, unde plătesc taxe şi impozite. Oraş care îmi datorează curăţenie, civilizaţie, informaţie şi cultură de calitate, cinema la standardele pe care le caut. Îmi datorează televiziune care mai şi educă, nu doar prosteşte. Nu îmi datorează spălare pe creier cu publicitate.
PS: mai există reclame haioase şi inteligente, dar sunt rarisime. Mai jos e un exemplu.
18 nov. 2013
Săptămâna filmului maghiar
Cu întârziere, am aflat de filmele maghiare proiectate săptămâna trecută la MŢR. Organizată de Institutul Maghiar din Bucureşti, Săptămâna filmului maghiar s-a aflat la a 7-a ediţie.
Am ajuns la penultimul film din program - animaţia de lungmetraj Tragedia omului (Az ember tragédiája), realizată între 1988 şi 2011 (!) sub coordonarea reputatului cineast de animaţie Marcell Jankovics. Nu ştiam nimic despre cineastul/artistul plastic maghiar, iar despre opera literară care stă la baza filmului, prea puţin. Tragedia omului este un poem dramatic de Imre Madách, cuprinzând aproape 4000 de versuri. Este una din cele mai importante creaţii din literatura maghiară, publicată în 1861.
"Opera lui Madách este extrem de greu de dramatizat, fiind un text filozofic în versuri, cu un limbaj vechi de un secol şi jumătate. Cu toate acestea, Jankovics Marcell a reuşit să o transpună în desen. Filmul este deosebit şi prin faptul că cele 15 scene sunt realizate în 15 stiluri diferite de catre Jankovics, reuşind astfel să invoce vizual, mai fidel şi mai profund, spiritul unor epoci." (Magyari Péter)
Animaţia lui Jankovics striveşte atenţia privitorului. Nu dă prea multe momente de respiro în cele 160 de minute şi nici nu oferă prea multă consolare la final, după atâtea chinuri şi bătălii date de egiptenii şi grecii antici, bizantinii, cavalerii medievali şi revoluţionarii francezi de la 1789. Vocile care recită din textul lui Imre Madách sunt tunătoare, pedepsind, parcă, cu fiecare cuvânt, "omul" căzut sub pizma şi lucrarea răului. "Omul" e personaj principal, colectiv, defapt un lanţ de portrete schimbătoare, cu ecouri în istoria artelor plastice, lanţ care începe cu căderea lui Adam şi se încheie cu sumbrul episod dintr-un viitor (sperăm) nu prea apropiat. Dincolo de apăsarea şi întunecimea viziunii, ecranizarea lui Jankovics este un "maraton" vizual impresionant. Efortul depus în cei 23 de ani de realizare (în etape) se simte în fiecare fotogramă, dând întregului dimensiunea unei experienţe cinematografice ieşite din comun.
Tot în programul Săptămânii filmului maghiar am găsit şi un documentar din 2011 despre Janovics Jenő, un Pathé maghiar. Iarăşi un subiect puţin cunoscut, deşi s-a petrecut în ograda noastră, ca să spun aşa, peste munţi, la Cluj, unde regizorul de teatru Jenö Janovics a fondat în 1914 studioul cinematografic Corvin Film. Acolo şi-au început cariera cineaşti precum Alexander Korda şi Michael Curtiz, regizorul celebrissimului Casablanca.
Am ajuns la penultimul film din program - animaţia de lungmetraj Tragedia omului (Az ember tragédiája), realizată între 1988 şi 2011 (!) sub coordonarea reputatului cineast de animaţie Marcell Jankovics. Nu ştiam nimic despre cineastul/artistul plastic maghiar, iar despre opera literară care stă la baza filmului, prea puţin. Tragedia omului este un poem dramatic de Imre Madách, cuprinzând aproape 4000 de versuri. Este una din cele mai importante creaţii din literatura maghiară, publicată în 1861.
"Opera lui Madách este extrem de greu de dramatizat, fiind un text filozofic în versuri, cu un limbaj vechi de un secol şi jumătate. Cu toate acestea, Jankovics Marcell a reuşit să o transpună în desen. Filmul este deosebit şi prin faptul că cele 15 scene sunt realizate în 15 stiluri diferite de catre Jankovics, reuşind astfel să invoce vizual, mai fidel şi mai profund, spiritul unor epoci." (Magyari Péter)
Animaţia lui Jankovics striveşte atenţia privitorului. Nu dă prea multe momente de respiro în cele 160 de minute şi nici nu oferă prea multă consolare la final, după atâtea chinuri şi bătălii date de egiptenii şi grecii antici, bizantinii, cavalerii medievali şi revoluţionarii francezi de la 1789. Vocile care recită din textul lui Imre Madách sunt tunătoare, pedepsind, parcă, cu fiecare cuvânt, "omul" căzut sub pizma şi lucrarea răului. "Omul" e personaj principal, colectiv, defapt un lanţ de portrete schimbătoare, cu ecouri în istoria artelor plastice, lanţ care începe cu căderea lui Adam şi se încheie cu sumbrul episod dintr-un viitor (sperăm) nu prea apropiat. Dincolo de apăsarea şi întunecimea viziunii, ecranizarea lui Jankovics este un "maraton" vizual impresionant. Efortul depus în cei 23 de ani de realizare (în etape) se simte în fiecare fotogramă, dând întregului dimensiunea unei experienţe cinematografice ieşite din comun.
Tot în programul Săptămânii filmului maghiar am găsit şi un documentar din 2011 despre Janovics Jenő, un Pathé maghiar. Iarăşi un subiect puţin cunoscut, deşi s-a petrecut în ograda noastră, ca să spun aşa, peste munţi, la Cluj, unde regizorul de teatru Jenö Janovics a fondat în 1914 studioul cinematografic Corvin Film. Acolo şi-au început cariera cineaşti precum Alexander Korda şi Michael Curtiz, regizorul celebrissimului Casablanca.
4 nov. 2013
Arămiu de toamnă
Soarele "călâi" şi vremea dubios de frumoasă m-au obligat să iau aparatul foto în primul parc "ieşit în cale". Am încercat să surprind culorile frunzelor care abia se mai ţineau pe crăci, a celor presărate pe alei, pe poteci sau pe lac.
"Covoarele" arămii, de pe pajiştile mai ieri înverzite, completau un peisaj poetic de toamnă târzie.
Copiii, nu foarte derutaţi de căldura neobişnuită pentru această parte a anului, au fost fascinaţi de ponei şi de "trenuleţul vesel".
"Covoarele" arămii, de pe pajiştile mai ieri înverzite, completau un peisaj poetic de toamnă târzie.
Copiii, nu foarte derutaţi de căldura neobişnuită pentru această parte a anului, au fost fascinaţi de ponei şi de "trenuleţul vesel".
Abonați-vă la:
Postări (Atom)