The Eighties

Cautand pe net ceva legat de "Movies of the 80s", am dat peste acest site haios : "From the 80s.com"

La capitolul "History", puteti citi despre aparitia internetului in 1983, descoperirea epavei Titanicului in 85, a 100-a aniversare a statuii Libertatii in '86, caderea zidului Berlinului in '89...
Este vorba despre un deceniu fara de care noi nu am fi existat.

Tineretea vazuta dinspre batranetze

TINERETE FARA TINERETE este printre ultimele opere beletristice scrise de Mircea Eliade (la sfarsitul anilor '70). In curand, cineastul american Francis Ford Coppola va finisa o adaptare cinematografica a nuvelei fantastice.

"...am dat de acest text pe care il vanez de cand am auzit ca filmul lui Coppola a inceput sa fie turnat in Romania, pe raftul bibliotecii nasei mele de botez, in timp ce eram la ziua dansei. Este o editie saracacioasa, tiparita pe hartie d'aia reciclata, ramasa de pe vremea lui 'Ceasca, aparuta in februarie 1992, imediat dupa ce implinisem eu 10 ani. (...)
A fost o experienta interesanta sa parcurg acest text prost tiparit, care in sine este greu de urmarit chiar si pentru un impatimit al prozei fantastice a lui Eliade. Fiecare propozitie este impanzita de referinte la autori si lucrari dragi lui Eliade, care sare de la una la alta intr-un halucinant "surfing" prin literatura universala din toate timpurile. Cu acest stil "seherezadic" eram bine familiarizat, inca de cand cu nuvelele din culegerea lui Sorin Alexandrescu (editata spre sfarsitul anilor '60, cred), pe care le-am devorat fascinat. "Pe strada Mantuleasa" este, de asemenea, o mostra de proza fantastica extrem de alambicata, "not for all tastes" - clar, dedicata celor care se pot lasa dusi de valurile iscate de memoria uluitoare a autorului, fara sa se teama de un tzunami. Desi acest tzunami de informatii, date si personaje ameninta sa se pravaleasca peste mintea coplesita a cititorului spre finalul nuvelei, Eliade rezolva totul fara sa depuna, practic, nici cel mai mic efort de a descalci ghemul naratiunii. La fel de surprinzator ca tot ce i-a precedat, finalul nu se sinchiseste nici macar sa ne raspunda la intrebarea daca totul a fost un vis sau nu. E greu de spus daca mai exista vreun autor in limba romana care sa se poata apropia de problematica visului si a memoriei cu dexteritatea si nonsalanta cuceritoare a lui Eliade. Dialogurile exterioare si cele interioare ale personajelor se succed, se intrepatrund cu informatii tasnite parca direct dintr-un jurnal intim al autorului, care se scrie in paralel cu fictiunea din nuvela. Fiecare din gramada de personaje care intra si ies din cadru fara avertisment, pare o alta bucatica din puzzle-ul inepuizabil al scriitorului, care isi reconstituie, fraza cu fraza, momente fugitive pe care ochiul sau le-a fotografiat de-a lungul unei vieti nelinistite si nelinistitoare.
Timpul este, intr-adevar, locul comun pentru Eliade si Coppola. A tunat si i-a adunat! Nu intamplator traznetul deschide aceasta meditatie tarzie a lui Eliade asupra tineretii si batranetii, asupra mortii si nemuririi. Electricitatea, regina lumii in care astazi ne desfatam, stapana visurilor noastre comune, transmise prin cabluri de fibra optica, prin tuburi cinescoape sau plasme, LCD-uri sau videoproiectoare, generatoarea primordiala a oceanului de pixeli si wave-uri in care ne balacim extaziati, este in viziunea nuvelei in discutie, sursa contemporana a unei prelungiri misterioase a vietii, dar nu a vietii in general, ci a tineretii, acea parte solara a vietii. Banuiesc ca maestrul hollywoodian a fost cucerit pe loc de idee, de vreme ce il obsedeaza de cand cu "Peggy Sue Got Married", continuand cu "Dracula" si "Jack", filmele in care intoarcerea in timp spre tinerete constituie o tema comuna. Chiar si in seria "Godfather", timpul care trece pare a fi o supratema discreta, chiar daca nu este conturata definit. Cum priveste Coppola, la cei aproape 70 de ani ai sai, tineretea la care probabil viseaza sa se intoarca daca nu prin electricitatea traznetului, macar prin puterea cinematografului de a manipula timpul, ramane sa vedem in mult-anticipata (post-)productie care se apropie, banuiesc, de sfarsit..."


Fragmente dintr-un mail - ianuarie 2007

HE MADE IT, finally !

Cel mai nedreptatit cineast american al ultimilor 20 de ani a fost, in sfarsit, cadorisit cu Oscarul la care viseaza de atata timp. Zic "cadorisit", pentru ca nu este un premiu pentru cel mai bun film ("The Departed" nu este cu nimic mai bun decat "Taxi Driver" sau "Goodfellas"), ci pentru rabdare, perseverenta si talent de cursa lunga.

PS:

Thelma Schoonmaker

= al treilea Oscar pentru montaj cu "The Departed". E tare tipa.

GOCIU CONNECTION

Vineri, 23 februarie ora 20, la "Project bar" din Bucuresti (vezi aici cum se ajunge acolo:

http://www.salutbucuresti.ro/planoras/swf_map.htm?-8422&-7260

) va avea loc o proiectie speciala de fotografii semnate Sorin Gociu, cineast temerar si nonconformist. Vi-l recomand cu caldura si confort...

Life - war !

Naqoyqatsi

scris si regizat de Godfrey Reggio in 2002. Filmul provocat (mai mult ca sigur) de tragedia din septembrie 2001, care a marcat pe veci America, este a treia bijuterie din seria "Quatsi" (vezi anterioarele Koyaanisqatsi (1982) si Powaqqatsi (1988) ).
Halucinant, scanteietor si deloc tendentios, acest montaj de zile mari pe muzica serafica a lui Philip Glass va va pune serios pe ganduri cu privire la lumea in care traim azi.

Bizarul Tim Burton si universul sau plastic

Se poate spune ca Tim Burton face parte din galeria regizorilor razboiţi cu Hollywood-ul. Crescut într-o familie de americani tradiţionalişti, micul Tim a evoluat într-o direcţie neaşteptatã. În loc sa îmbrãţişeze “visul american”, el s-a îmbrãcat în armura propriei imaginaţii pe care o alimenta prin intermediul televizorului. Astfel echipat, Tim a decis sã se apere împotriva infuziei de valori ce venea din partea parinţilor şi, de fapt, a întregii comunitãţi locale, care te accepta în mãsura în care i te asemãnai.

Copilul care “devora” desene animate vechi si filme de groazã a devenit curând angajat al Studiourilor Disney, unde a avut ocazia sã lucreze la un scurtmetraj de animaţie numit “Vulpea si câinele”

( “The Fox And The Hound” - 1980 ). Tim avea 22 de ani. Ca desenator, se poate spune ca trãia anii de aur ai creativitãţii sale. Cu toate acestea, postul de animator nu exploata suficient aceastã creativitate, iar Tim “pur şi simplu nu era material Disney” ( cum singur declara mai târziu ). Perioada colaborãrii la proiecte de animaţie bazate pe idei exterioare lui Burton s-a dovedit neprolificã pentru acesta. Din fericire, dupa ce a realizat doua scurtmetraje bazate pe propriile idei ("Vincent" si "Frankenweenie" - la inceputul anilor '80), un comedian l-a ales pentru a regiza un film despre personajul sãu preferat, şi iatã ca Tim a intrat în sfârşit pe platourile de filmare în calitate de regizor de lungmetraj fictiune. În 1988 a realizat filmul “Beetlejuice”, iar in 1989 - “Batman”. Acesta din urmã a marcat ireversibil cariera lui Burton, propulsându-l în rândul cineaştilor apreciaţi de la Hollywood.

“Coşmaruri cu gust de bomboane fondante”

Cinematograful l-a primit pe Burton ca pe un evacuat din tãrâmul animaţiei. Oferta de subiecte dedicate viziunii sale regizorale avea la bazã nu materiale rupte din realitate, ci de realitate.

“Batman” era o producţie grandioasã, bazatã pe celebrele benzi desenate create de Bob Kane. Burton a orchestrat cu eficienţã armata de cineaşti care a participat la realizarea proiectului. “Batman” ( “omul-liliac” ) e pseudonimul unui erou urban, din categoria lui “Superman”, care îşi dedica viaţa combaterii diverselor forme de criminalitate din oraşul în care trãia - Gotham City. Drama personajului este declanşatã de scindarea eului sãu, şi de aceea poate fi privitã ca o transpunere în arta pop a unei patologii tipice pentru americanul contemporan. Revoltat de ineficienţa cu care forţele locale trateazã flagelul criminalitãţii, dar, mai mult decât atât, supravieţuitor al unei copilãrii bântuite de uciderea parinţilor sãi într-un stupid conflict cu nişte huligani, maturul Bruce Wayne decide sã îmbrace în fiecare noapte costumul unui justiţiar nemilos. Ziua, deci, el este un reputat om de afaceri, iar dupã cãderea nopţii – un super erou a cãrui identitate este un mister atât pentru victimele pe care le salveazã, cât şi pentru poliţie, rãufãcãtori şi presã.

Concepţia plasticã a acestui ambiţios proiect se inspira in mare parte din atmosfera iradiatã de benzile desenate. Cadrul in care se desfãşura acţiunea - Gotham City - era un oraş sumbru, în care razele soarelui rãzbeau cu greu. Însaşi sigla studiourilor Warner, care guvernau producţia, apare la începutul filmului învaluitã într-un noian azuriu de nori ameninţãtori. Scenografia se baza, deci, în special pe culori reci şi tonuri închise. Ambianţa oraşului era plinã de rezonanţele New-York-ului de sticlã şi asfalt, ai cãrui locuitori par a fi nişte furnici gata de a fi strivite sub turnurile acoperite de ceruri. Vestimentaţia personajelor era, de asemenea, rece şi impersonalã. În acest decor, relaţiile dintre personaje rãmân la limita umanitãţii. Toate aceste coordonate l-au fãcut pe Tim Burton sã se simtã ca peştele în apã dirijând una din cele mai costisitoare producţii ale anului 1989. Filmul a devenit în scurt timp un succes de public şi a atras atenţia criticii.

Deja un cineast capabil de a-şi controla în mare parte proiectele, Burton a ales în 1990 drama unui alt personaj cu iz de legendã pentru a o transpune pe marele ecran : “Edward Scissorhands”

( “Edward mâini-de-foarfece” ). Asemeni anteriorului Batman, Edward este locatarul unui imobil sinistru - castelul în care fusese creat de pãpuşar. În rolul “creatorului” a fost distribuit Vincent Price - un idol al lui Burton. Pãpuşarul uitase sã creeze si mâini pentru copilul sãu. În consecinţã, acestea au fost înlocuite cu nişte foarfece. Desi hidoşenia foarfecelor înspãimânta pe vecinii lui Edward - locuitorii unui oraşel de la baza castelului, aceasta este eclipsatã de modul în care personajul utilizeazã neobişnuitele sale mâini. El “sculpteazã” cu ajutorul lor materiale precum copacii din curţile caselor, tufişurile, gardurile vii si… gheaţa. Burton a declarat cã “Edward este imaginea artistului care nu se poate integra în societate”. De fapt, acesta pare a fi cel mai personal film al lui Burton, deoarece reflectã în mare mãsurã aspecte ale personalitãţii pe care regizorul a încercat de-a lungul anilor sa le camufleze.

Cele câteva filme pe care Burton le adunase la activ spuneau deja foarte multe despre viziunea sa - una suficient de stranie pentru a intriga spectatorul de rând si destul de îndrãzneaţã pentru a capta atenţia specialiştilor. Era clar cã cineastul debarcat din corabia desenelor animate prefera personaje singuratice, minoritare, posesoare ale unor calitaţi care alimentau invidia şi intoleranţa celorlalţi, dar menite sã schimbe oarecum într-o demodatã, prafuitã, nostalgicã frumuseţe, urâtul din jur. Un inedit amestec de gotic şi provincialism contemporan predominã în fiecare cadru. Tentaţia lui Burton de a ironiza stilul de viaţã al americanului de rând este, de asemenea, evidentã. Arhitectura casutelor în care trãiesc personaje precum cuplul din “Beetlejuice” sau provincialii din “Edward” este stilizatã pânã la ridicol. Casa din “Beetlejuice” seam­ãnã cu reşedinţa familiei Adams. Dezvoltarea exageratã pe verticalã ( turnul casei ) trimite spectatorul cãtre zona goticului. Spre deosebire de aceasta, cãsuţele din “Edward” par a fi nişte apartamente de bloc aruncate pe o câmpie, dotate cu acoperişuri colorate strident.

Critica societãţii de consum a îmbrãcat din nou costumul justiţiarului nocturn în “Batman se întoarce” ( “Batman Returns” - 1992 ). Burton a multiplicat elementele despre care s-a crezut cã au avut cel mai mare impact la public : personajele negative şi gradul lor de nebunie, înalţimea clãdirilor, cantitatea de sânge, pirotehnie şi… zgomot. Burton a pierdut încercând sã îngroaşe aspectul comercial al filmului, însã a compensat pierderea prin îmbogãţirea aspectului plastic. Întoarcerea lui Batman este un festin vizual de inspiraţie exepresionistã. Gotham seamãnã cu un Metropolis colorat în bleu-marin, iar personajele sunt caricaturizate pânã la nivelul unor mãşti groteşti. Existã mai multã mişcare în cadru decât în prima parte, iar coregrafia scenelor de luptã este de-a dreptul delirantã. Filmul era dedicat în special copiilor, însã se pare cã forma finalã a filmului se apropia mai mult de coşmarul unui copil. Jucãrele inofensive în realitate cãpãtau pe ecran dimensiuni macabre ( vehicolul maleficului pinguin era o raţã uriaşã asemãnãtoare raţuştelor cu care se joacã copiii in cadã ). Filmul demola gloriile urbane americane una câte una : zgârie norul din care este aruncatã secretara ( femeie-pisicã în devenire ), super-market-uri în care criminalii se pot strecura cu usurinţã, declanşând haosul, petreceri de Crãciun transformate în atacuri teroriste. Toate personajele sunt deviate în zona patologicului ( singura excepţie fiind, poate, majordomul lui Bruce Wayne ). Însuşi Batman renunţã la statutul sãu de supererou anonim în finalul filmului, când îşi dezvãluie identitatea în timpul unei patetice confruntãri cu Femeia-pisicã. Burton izbutea o mare victorie împotriva schematismului hollywood-ian prin impunerea unei stilistici aparte. Din nefericire ambianţa terifiantã propusã de “Batman Returns” a redus drastic audienţa filmului.

Ce se poate întâmpla înaintea Crăciunului

În 1993, Tim Burton a produs, scris şi regizat “Coşmarul dinainte de Crăciun” ( “The Nightmare Before Christmas” ), un film plãnuit timp de 10 ani. În anii ’80, când Burton a cerut ajutorul studiourilor Disney pentru realizarea acestui lungmetraj de animaţie, a fost refuzat. Acum, studiourile s-au grãbit sã sprijine proiectul.

Rezultatul unei munci asidue de filmare cadru cu cadru a personajelor din plastilinã a fost nominalizarea la Oscarul pentru efecte vizuale. Dupa cum se precizeazã încã din titlu, filmul este despre un … coşmar, din nou dedicat copiilor. Întoarcerea lui Burton la prima sa dragoste - animaţia - a prilejuit o ultimã refulare a acestuia pe marele ecran. Regizorul ne arãta din nou partea întunecatã a sufletului sãu de copil, populatã de feluriţi monştrii, copaci desfrunziţi si clãdiri deformate. Dupa cum însuşi constata, Burton nu a realizat pânã acum nici un film cu adevarat “horror”. Nici mãcar “Sleepy Hollow” ( 1999 ), noua ecranizare a legendei cãlãreţului fara cap, nu este suficient de consecvent in pãstrarea caracteristicilor unui singur gen cinematografic. Filmul a fost distins cu premiul Oscar pentru scenografie. Atmosfera unei localitãţi americane de la sfârşitul secolului XIX a fost reconstituitã cu migalã, de la

clãdiri la peisaje naturale. Peste decorurile filmului planeazã şi de aceastã datã cromatica rece şi, alãturi de aceasta, o ceaţã ameninţãtoare. Spre deosebire de alte proiecte bizare, “Sleepy Hollow” suferã evident de tendinţe comerciale. Burton acceptã cu o neaşteptatã uşurinţã clişee atât la nivel de concepţie a scenariului literar ( la care a lucrat scenaristul controversatului “Seven“ ), cât şi - mai grav - la nivelul scenariului regizoral. Lucrul cu actorii, începând cu unul din preferaţii sãi - Johnny Depp ( alias Edward mâini-de-foarfece ) are ca efect conturarea unor personaje superficiale, lipsite de misterul si aura legendarã care erau cerute de naraţiune. Pânã şi personajul negativ, cãlãreţul care bântuia fãrã cap nopţile oraşelului paralizat de spaimã, rãmâne la nivelul unei sperietori isterizate. Filmul se remarca, totuşi, prin imageria naturalist-stilizatã ( cum o caracteriza unul din scenografi ) şi umorul negru britanic combinat cu ceva din umorul negru al lui Tim Burton.

Dupa 2000

Tim Burton a incercat sa se apropie de un repertoriu mai accesibil dupa "Sleepy Hollow". "Planeta maimutelor" omagiaza un clasic SF, iar "Charlie si fabrica de ciocolata" - un clasic al filmelor pentru copii. Burton nu se poate dezminte, insa, nici chiar daca ar vrea. Bizareriile de tot felul icarca imagine dupa imagine, iar decorurile si costumele filmelor sale raman fidele sensibilitatii autorului. Nu ma sfiesc sa-l numesc pe Burton un autor, pentru ca a avut "tupeul" sa ramana el insusi intr-un loc precum Hollywood-ul, unde "as long as you make money, you make sense".

Concluzii

Filmele lui Tim Burton susţin ideea cinematografului ca spectacol care nu trebuie luat prea în serios. În acelaşi timp, constituie o serie de creaţii inedite în peisajul Hollywood-ului inundat de viziuni plastice din ce în ce mai redundante. Sã-i urãm succes în continuare.

text din 2005, adus la zi

Debut in lumea artei

In curand va avea loc vernisajul expozitiei de debut a Nadinei Pascariu, o buna prietena de-a mea. Va invit (din partea ei) pe toti, fanii inraiti ai acestui blog, sa participati la eveniment. Lucrarile ei sunt produsul unei sensibilitati speciale, care merita cel putin atentia voastra.

pacocaLIPTO

Defapt,

APOCALYPTO,


regia Mel Gibson, premiera in S.U.A. - 2006
in Romania - 2007


Pe cat de frumoasa este aceasta fotografie, care ilustreaza efortul incredibil depus de Production Designerul Tom Sanders (si echipa sa de scenografi si pictori de costume), pe atat de fioros este filmul in care Mel isi arata, mai furibund ca niciodata, placerea de a vedea tone de sange si carne pe ... copaci (fiind in jungla). O munca la nivel vizual cu greu egalata de alt film realizat vreodata pe aceasta tema, distrusa pur si simplu de lipsa de masura a unui actor pe care il credeam si regizor. Absenta unei binemeritate nominalizari la Oscar pentru costume i se datoreaza pe deplin lui Mel. Rushinicaaa...

CACHÉ

Ca si alte filme ale sale (Funny Games, de exemplu), Cache este, pe de o parte, o joaca personala a lui Haneke cu inertia perceptiei spectatorilor, cu asteptarile si reactiile acestora, pe care austriacul le contrazice si le persifleaza permanent.

Pe de alta parte, e complicat sa privesti filmul lui Michael Haneke fara sa simti nici un fel de sentiment de vinovatie. Filmul ne ataca pe toti, pe diverse niveluri ale constiintei. Intr-adevar, la asta se pricepe foarte bine regizorul premiat la Cannes. Ca deobicei, maiestria regiei se vadeste atunci cand regia in sine este imperceptibila, iar toti actorii sunt atat de buni, incat nici nu poti alege dintre ei pentru a premia doar pe unul.

Despre ce e vorba in film ? Dar chiar conteaza ? Veti vedea ca pe la jumatatea filmului plotul initial se va dizolva in multe alte probleme, mult mai dramatice decat un scenariu cinematografic care se cere deslusit. Misterul filmului ramane oricum, cache. Cum reuseste Haneke sa ne panicheze gradat, doar prin simple intersectii (aparent) accidentale cu personaje episodice, prin simple schimburi de priviri, de replici (savant construite) si, mai ales, prin absenta muzicii, care nu ne poate pansa sub nici un chip nervii intinsi la maximum, ramane sa descoperiti pe cont propriu.

Prefer sa subliniez doar prezenta Juliettei Binoche, o intoarcere binemeritata in prim-planul atentiei cineastilor si cinefililor, a unui Daniel Auteuil incredibil si, last but not least, cateva minute de mare intensitate emotionala in compania unei actrite-unicat : Annie Girardot.

text scris cu ocazia deschiderii Festivalului Filmului European 2006