Bucureştiul de azi şi BUCURESTIUL UITAT

In pregatirea unui film despre Bucuresti, va prezint acest eseu acompaniat de niste imagini inedite (copyright Alexandru Stanescu, all rights reserved !)

Sunt locuitor al acestui oraş de când mă ştiu şi lucrez la un film documentar independent despre zonele mai puţin explorate ale Bucureştiului, majoritatea căzute în paragină. Sunt dependent de poezia şi farmecul acestui oraş care te ia permanent prin surprindere. Un taximetrist mi-a spus că există circa 3600 de străzi în Bucureştiul actual, şi m-am gândit că mi-ar trebui vreo zece ani dacă ar fi să vizitez câte o stradă pe zi, pentru a cunoaşte în detaliu urbea în care trăiesc.
Bucureştiul seamănă adesea cu un trup ciuruit şi mutilat, care are, însă, misterioase resurse pentru a se reface. Mai vechi decât Statele Unite ale Americii, oraşul nostru are acel aer juvenil pe care îl putem regăsi în multe din metropolele europene veşnic în schimbare. Evocând şi eu comparaţia cu Parisul aş risca să fiu considerat desuet, însă cred că există în continuare mult adevăr în această comparaţie. “Tinereţea” Bucureştiului este alimentată şi de lupta permanentă dintre trecut şi viitor. Românilor le place să pară că au o viaţă mai prosperă şi mai plină de glamour decât au în realitate, şi de aceea sunt în mod constant preocupaţi de faţade, caroserii halucinante, artefacte realizate după ultima modă “de la Paris”. Recondiţionate, distruse si înlocuite cu altele noi, faţadele oraşului nostru sunt o adunătură pestriţă de stiluri, o anarhie de linii şi forme, după cum observa Horia Creangă în “Anarhia stilurilor şi arta viitorului”. În ciuda neajunsurilor formale, o plimbare prin peisajul bucureştean ne poate dezvălui şi oaze de liniste şi puţină verdeaţă, precum şi străzi, locuri, locuinţe aproape uitate. Mă voi opri asupra lor curând.
Am aflat cu mirare multe lucruri despre Bucureşti: nu a avut niciodată ziduri de apărare din cauza turcilor, a crescut pe orizontală, cu construcţii de maxim 3 etaje, avea doar 122 000 locuitori în 1859 (azi are peste 2 milioane). Oraşul a fost vandalizat de otomani de mai multe ori, a fost ocupat de austrieci şi ruşi, pe rând. Realizarea unor artere principale ale oraşului a întârziat până în secolulul XIX, deşi Constantin Brâncoveanu începuse acest demers prin Podul Mogoşoaiei din 1693. Abia în 1834 s-a introdus nomenclatura oficială a străzilor Bucureştiului. S-au efectuat în premieră lucrări de modernizare a străzilor, a apărut sistemul de canalizare. După 1848 (anul revoluţiei de inspiraţie franceză), Bucureştiul intră în Epoca Modernă. Până la finalul secolului, transformări majore se vor produce: 3 noi ocupaţii străine, Unirea celor două Principate (în urma căreia Bucureştiul devine capitala României), construirea Parlamentului, a Teatrului Naţional plus Academia, Universitatea, bulevarde, grădini publice şi alte lucrări demne de un oraş mare şi civilizat (abia ieşit din Evul Mediu, în cazul oraşului nostru). Medicul militar american James Oscar Noyes scrie într-o carte despre Bucureşti după o vizită din 1854: Niciodată n-am văzut luxul şi lipsa, frumuseţea şi urâtul, mândria şi sărăcia puse într-un aşa de izbitor contrast. Aici se arată un gen schimonosit de civilizaţie, cum se întâmplă întotdeauna într-o societate în care libertatea şi robia stau alături una de alta.
Medicul militar german Wilhelm Derblich după ce critică şi ironizează unele aspecte ale oraşului menţionează despre Grădina Cişmigiu: „este locul vesel de adunare al tuturor plimbărilor […] şi singurul loc unde se uită că te găseşti în Muntenia, ci te crezi transportat aievea într-un elegant loc de distracţie al unui stat civilizat”.
Totuşi, la începutul secolului XX, Bucureştiul devine centrul unui regat proaspăt şi extrem de dinamic. Se poate spune că în circa 50 de ani, oraşul recuperase cele câteva secole care îl despărţeau de metropolele Europei centrale şi trăgea cu ochiul chiar la Oraşul Luminilor - Paris. Domnia lui Carol I favorizase apropierea de Occident, de unde se împrumută (bineînţeles, doar în cazul categoriilor sociale privilegiate din mediul urban) stiluri de viaţă şi stiluri arhitectonice precum neoclasicismul, romantismul, eclectismul (vizibil într-o formulă fascinantă în cazul Atheneului, bijuteria epocii). Din mişcarea romantică s-a desprins şi stilul neoromânesc (spre Primul Război Mondial), o prelucrare cultă a motivelor tradiţionale, menită să omagieze identitatea naţională “redeşteptată” (Casa Lahovari, Şcoala Centrală de Ion Mincu, Universitatea de Arhitectură din Bucureşti).
Perioada interbelică rămâne şi astăzi cea mai fericită din istoria plaiurilor noastre. Bucureştiul era capitala unei ţări mari, cu o importantă creştere economică. Apare o elită intelectuală, în priză directă cu noutăţile artei, culturii Europene. Se dezbat idei legate de nevoile oraşului modern, unde apar şcoli, clădiri de birouri, hale alimentare, sanatorii. Locuinţele particulare caută formule cât mai adecvate pentru noua lume a vitezei şi mecanizării, în care intrase şi România în sfârşit. Ideile lui Frank Lloyd Wright, Walter Gropius, Marcel Breuer radiau prin tot spaţiul nord-atlantic. În virtutea conceptelor moderne, se urmăreşte o oarecare simplificare a imaginii urbane (bd. Magheru şi cartierul Vatra Luminoasă), unificarea stilistică şi treptat, utilizarea unui vocabular formal exclusiv modern, însoţit de teme compoziţionale proprii (imobilul ARO, bd. Magheru/1929-1931, vila Cantacuzino, imobilele Davidoglu, Burileanu-Malaxa etc). Horia Creangă este cel mai important reprezentant al arhitecturii acestei perioade.
Al Doilea Război Mondial a însemnat sfârşitului visului frumos. Ţara noastră, printre ultimele locomotivei ale unei Europe ruinate, intra într-una dintre cele mai triste epoci din istoria sa. Bucureştiul începe să fie “împodobit” cu clădiri staliniste (Casa Scânteii) şi locuinţe menite să adăpostească muncitorimea invadatoare din toate colţurile ţării. Comunismul, sistemul care dădea puterea foştilor “oropsiţi ai sorţii”, care chipurile ar fi eradicat conflictul dintre clase, şi-a proiectat imaginea sumbră într-un limbaj arhitectural sărăcit, de inspiraţie Bauhaus plus “International Style”. Cartierele ridicate în jurul vechiului Bucureşti stau mărturie: faţade construite pe bandă rulantă, materiale ieftine, produse industrial, lipsa ornamentelor aplicate. Vilele fostei burghezii din vremea monarhiei au fost confiscate de “stat” şi multe au căzut în ruină. “Cutiile de chibrituri” din Rahova şi Pantelimon îşi aşteptau, proaspete, locatarii.
Cam pe când “marele maestru al arhitecturii moderne” (după spusele ruşilor) - Le Corbusier, îşi trăia ultimele zile, la Bucureşti era înscăunat preşedinte pe viaţă Nicolae Ceauşescu. Din 1971, acesta a devenit principalul cenzor al activităţilor culturale de pe teritoriul ţării noastre. Inspirat de Kim Ir Sen şi Mao, alţi “arhitecţi” de coşmar, Ceauşescu a girat transformarea unei importante părţi a Bucureştiului care a culminat cu ridicarea “Casei Poporului” (1983-...e încă în construcţie). Această lucrare de proporţii impresionante a însemnat un adevărat măcel pentru zona istorică a Dealului Spirii: două cartiere au fost demolate şi alături de ele, mai multe biserici. Clădirea redenumită “Palatul Parlamentului” tronează astăzi (încă neterminată pe anumite tronsoane) ca un monstru adormit pe singurul deal mai înalt al capitalei, menită parcă să ne amintească zilnic de consecinţele unei guvernări totalitare, fără Dumnezeu. Pentru mine, care sunt cu un an mai în vârstă decât edificiul comunist, este greu de imaginat cum arăta acea zonă a râului Dâmboviţa înainte de construirea Centrului Civic, aşa cum pentru tata e greu de imaginat Bucureştiul anilor ‘30, cu trăsuri şi automobile de epocă.
Eu mă bucur însă de zona Palatului Regal cu Atheneul şi Biblioteca Centrală, de Calea Victoriei, de grădinile Icoanei şi Universitarilor (care este aproape demolată în momentul de faţă), de Muzeul G. Enescu, piaţa Amzei, Palatul Şuţu, biserica Stavropoleos, fostul Palat al Poştelor, faţada reconstruită a vechiului Teatru Naţional. Mă uimeşte descoperirea, prin zona Bulevardului Carol, Timpuri Noi, Vitan, Tineretului, a unor căsuţe rămase parcă din vremea lui Ion Creangă. Lângă astfel de locuinţe boereşti apar după fiecare ploaie blocuri placate cu sticlă, plastic şi alte materiale lucitoare, tăiate în unghiuri ce parodiază inovaţiile arhitecturii post-moderne. Ieşind dintr-o curticică năpădită de iederă poţi da cu nasul de sediul abandonat al firmei Rebu, sau de reşedinţa “open-air” a unor aurolaci. Nostalgia mă copleşeşte atunci când mă opresc în faţa unor clădiri care mai mult ca sigur nu vor mai sta în picioare în câţiva ani. Atunci le privesc ca pe nişte fiinţe extraterestre, întrebându-mă de pe ce planetă s-au teleportat în oraşul meu. Mă gândesc în trecere la generaţiile care s-au încălzit iarna între pereţii respectivei case, la oamenii care s-au bucurat sau întristat dincolo de ferestrele acum sparte. Câteodată sunt chiar flatat de faptul că s-ar putea să mă aflu printre ultimii admiratori ai zidurilor dărăpănate, unde zac încastrate gândurile, visele unor bucureşteni de demult.
Sunt câteva “mădulare” ale Bucureştiului nostru pe care nu le vom mai avea niciodată. Trebuie să ne obişnuim cu ideea că trăim într-un oraş “mutant”, cu o parte organică, cândva vie, astăzi intoxicată de fier şi betoane, ziduri din cărămidă ieftină şi străzi din asfalt care trebuie scurmat cel puţin o dată pe an. Vorbesc despre oraşul blocat zilnic în trafic, în “reparaţii”, populat de cetăţeni agitaţi şi nervoşi. Oraşul mall-urilor care-i străjuiesc, titanice, porţile. Oraşul în care munceşti 25 de ani pentru un apartament în Berceni, departe, foarte departe de centru. Poezia plimbărilor pe străduţele cochete ale vechiului Bucureşti, a ferestrelor înalte, a capitelurilor şi cariatidelor nu prea mai este vizibilă prin parbrizul unei existenţe grăbite.