Semnalez un eveniment cultural de excepţie, care va avea loc sub tutela CESI:
"Centrul de Excelenţă în Studiul Imaginii, Fundaţia Spandugino şiBiblioteca Centrală Universitarăvă invită joi, 28 octombrie, ora 19.00, la prima conferinţă din seria Cultura bate criza! Invitatul este criticul şi istoricul de teatru George Banu,care vă propune o discuţie pe tema "Shakespeare, visul şi lumea".
Suntem făcuți din materia viselor noastre>>, spune Shakespeare - şi teatrul se numără printre ele din plin. A vorbi despre relaţia lui Shakespeare cu teatrul înseamnă, de fapt, a vorbi despre teatru în esenţa lui. Nu însă în mod abstract, ci concret, pornind de la voiajul într-un univers vechi şi …actual. Tensiune a dublului ireductibil.", consideră invitatul evenimentului.
Pe site-ul CESI sunt anunţate şi alte conferinţe din acest "serial" care sună destul de bine: - 5 noiembrie, ora: 16:00 - Actorul şi măştile lui Invitat: Mihai MĂNIUŢIU şi invitaţii lui (câţiva artişti care au lucrat cu el) - 18 noiembrie,ora: 19:00 - Jurnalul. Al cui? Invitat: Andrei PLEŞU.
Pe Yahoo se vorbeşte şi despre scurta întoarcere a lui Michael J. Fox pe (micile?) ecrane, pentru un remake al teaser-ului "Back to the Future" de acum 25 de ani. Cică tărăşenia e motivată de Spike TV Scream Awards (o emanaţie a MTV-ului), unde echipa filmului "Back to the Future" se va reuni în faţa unor fani. După cum se ştie, actorul american Michael J. Fox suferă de Parkinson încă din 1991, dar şi-a ţinut boala secretă până la sfârşitul anilor '90, când a şi lăsat actoria în planul secund. Acest canadian cu figură de puşti simpatic, care nu a terminat nici liceul, a reuşit să devină unul din cei mai bine cotaţi actori de la Hollywood datorită unor filme de mare succes, precum seria Back to the Future (1985-1990), Casualties of War (1989), Doc Hollywood (1991), sau The Frighteners (1996). În ultima perioadă, s-a implicat din ce în ce mai activ în căutarea de noi metode pentru combaterea înfricoşătoarei boli cu care se confruntă, deocamdată incurabilă. Familia lui, precum şi fanii îi sunt alături.
Pe YouTube se găsesc nişte filme interesante ale regizorului experimental (sau "artistului avangardist") Stan Brakhage. Despre el citisem întâmplător, acum câţiva ani, în albumul cu 1001 filme de văzut într-o viaţă, unde era menţionat filmul său Dog Star Man: Part I (1962). Alături de filmele lui, se pot urmări şi alte fragmente, sau filme integrale ale altor cineaşti experimentali.
I... Dreaming (1988)
Filme experimentale de alţii şi de prin alte părţi (dintre care cele mai vechi sunt la graniţa cu animaţia; de Bunuel nu are rost să pomenim, deşi intră şi el, parţial, la caestă categorie):
Symphonie Diagonale de Viking Eggeling - 1921
Ballet mecanique (1924) de Fernand Leger - Part 1
The Man with the Movie Camera, de Dziga Vertov - 1929
As I was Moving Ahead, Occasionally I saw Brief Glimpses of Beauty de Jonas Mekas (2000)
Când eram prin anul III-IV la U.N.A.T.C., îmi amintesc o vizionare specială organizată în sala de proiecţii de la etajul III (unde vedeam filme de 35mm). Era invitat un cineast (critic ?) german (nu-mi mai amintesc exact identitatea respectivului) care dorea să arate studenţilor o colecţie de scurtmetraje experimentale, create de-a lungul secolului XX de diverşi occidentali. Omu' venise cu şliţu' deschis în faţa profesorilor de la regie, care îl priveau din primul rând al săliţei, mai întâi intrigaţi, mai apoi uşor panicaţi. Cred că "luase ceva la bord", sau aşa arăta el în mod obişnuit, cam ameţit. Doamna Bostan (decană a Facultăţii de Film la vremea aceea) a cedat nervos după vreo 10 minute şi a părăsit sala, în timp ce neamţu' ne prezenta filmuleţele pe care urma să le vedem. Recunosc, până şi eu, un fan al cinematografului independent şi experimental, am fost încercat de o insidioasă senzaţie de plictis pe la mijlocul proiecţiei, când, după ce prospeţimea şi impactul iniţial au expirat, mâzgălelile şi zgârieturile de pe peliculă au devenit redundante. Oricât de inedite ar fi aceste încercări vizuale, lipsa unei coerenţe de orice tip le aruncă în derizoriu, mai ales dacă experimentul se întinde nejustificat pe mai multe minute.
Nu este însă şi cazul lui Brakhage, a cărui filmografie consistentă (peste 300 de titluri, ce-i drept, numai scurtmetraje) îl "recomandă" amatorilor (sub)genului (speciei ?). Tipu' ăsta era preocupat de mai multe mijloace de expresie, iar preocupările lui sunt etalate în filmul prezentat mai sus - I... Dreaming (1988). Să faci 50 de ani numai filme experimentale este uimitor, mai ales că o operă de acest fel nu are mare vizibilitate şi nici influenţe majore asupra autorilor mainstream. Totuşi Brakhage a fost profesor de film la Universitatea din Colorado, unde cică era apreciat de studenţi. Câteva citate de-ale lui găsite pe Imdb: "I love being objected to. It worries me, but I love being objected to"; "There are a lot of movies made for nobody". Trebuie să subliniem, însă, că orice film este făcut pentru cineva (sau pentru mai mulţi cineva). Acum 20 de ani, astfel de filme experimentale erau de găsit doar în cercurile pasionaţilor, iar faptul că au devenit accesibile tuturor internauţilor (nu internaţilor!) pare a fi un câştig datorat tehnologiilor din ultima perioadă.
Pe Yahoo am găsit o ştire despre "chiftelele" de la McDonald's, anume că ele au ceva în comun cu Tutankhamon şi Lenin: "a shocking resistance to Mother Nature's cycle of decomposition and biodegradability, apparently". Dacă privim fotografiile de mai sus, preluate din180-Day Happy Meal Art Project, al fotografei newyorkeze Sally Davies, putem observa cum după 6 luni de stat în bucătăria artistei, faimosul meniu dedicat copilaşilor arată aproape neschimbat, ba chiar mai bine decât în ziua cumpărării. OK, deci carnea aia înnegrită te înfricoşează puţin, dar cartofii şi pâinea sunt intacţi. Davies declara azi în UK Daily Mail:"The only change that I can see is that it has become hard as a rock". Acest experiment "artistic" nu spune multe lucruri noi, deja se ştie că multe din trupurile umane nu mai suferă o descompunere "normală" după moarte, asemeni junk food-ului cu care se îndoapă din ce în ce mai des. Nu degeaba neputrezirea oamenilor "de rând" era considerată în vechime un semn rău. Poftesc şi consum la mâncare marca McDonald's de 15 ani, de când primul Mec şi-a făcut deschiderea triumfală la Unirea, dar nu pot să nu semnalez nocivitatea acestor produse. "Chiftelele" acestea rămân la fel de artificiale ca orice altă tentaţie prea gustoasă pentru a nu crea dependenţă. Deci pentru un timp putem merge doar la KFC!
De ceva timp tot încerc să văd filmuleţul Coraline (S.U.A. 2009), şi iată că în week-end-ul acesta i-am dat în sfârşit play pe DVD. Nu ştiam decât că această animaţie făcuse oareşce valuri anul trecut, când a fost lansată pe ecrane în variantă 3D. Regizorul Henry Selick a mai lucrat cu Tim Burton la The Nightmare Before Christmas (1993) şi James si piersica uriasa (1996). Deşi Burton nu s-a implicat sub nici o "funcţie" în Coraline, tuşele şi copacii lui întunecoşi apar în multe cadre, probabil ca o urmă a contaminării "artistice" reciproce. Ca şi îndelung apreciatul The Nightmare Before Christmas, Coralineeste o animaţie stop-motion, dar filmată integral în "tânăra şi revoluţionara" tehnologie 3D. Am aflat că ar fi chiar cea mai lungă animaţie de acest tip realizată până în prezent (deşi, după cum arată, pare că totul a fost executat pe computer). Destul de mulţi artişti plastici au lucrat la machetele, păpuşelele (au fost filmate cadru cu cadru modele miniaturale) şi varietatea de efecte speciale din această adaptare a romanului semnat Neil Gaiman, autorul unor basme contemporane deosebit de imaginative. Neştiind toate acestea la momentul vizionării, nu am acordat suficient credit filmului, iar pe deasupra am mai şi derulat pe ffd câteva secvenţe, pe care le presimţeam plictisitoare şi cumva deja-vu. După primele 20 de minute, însă, când acţiunea ia un viraj surprinzător pe cărarea care duce la genul horror, am rămas pironit pe canapea. Influenţele vizuale sunt multiple, începând cu Jack and the Beanstalk (1974), unde găsim o vrăjitoare fioroasă, a cărei apariţie grafică aduce cu "The other mother" din Coraline, trecând poate prin partea a III-a din Twilight Zone: The Movie (1983), chiar şi prin Matrix (1999), dar şi prin multe altele pe tema relaţiei copii-părinţi. Mai special în filmul de faţă este felul în care Henry Selick pune pe ecran lumea paralelă (alternativă ?), în care Coraline, fetiţa nemulţumită de părinţii ei naturali (reali ?) devine captivă, din momentul în care descoperă că frumuseţea acelei lumi este înşelătoare. Fetiţa ajunge "dincolo" trecând printr-o uşă secretă din perete (ca în Being John Malkovich - 1999 ?) şi descoperă, alături de o pisică foarte lucidă, graniţele teritoriului artificial fabricat de malefica other mother (o posesivă şi vicleană mamă din "lumea paralelă"), graniţe dincolo de care e un "vid de materie" - deci personajele păşesc în gol, pe un ecran alb. Ciudăţenia personajelor (multe secundare - nişte babe mi-au amintit de Les triplettes de Belleville - Franţa 2003) şi a întâmplărilor este dublată de consistenţa coşmărească a spaţiilor "de joc". Culorile, luminile şi mai ales umbrele timburtoniene, dar şi coloana sonoră ieşită din comun, completează o animaţie deloc recomandată copilaşilor care vor să doarmă noaptea liniştiţi (eu nu mai închideam un ochi după chestia asta, acum vreo 20 de ani să zicem).
Pe 17 octombrie, site-ul Imdb va împlini 20 de ani de activitate. Cel mai accesat site de cinema din lume îşi merită denumirea şi celebritatea. Aici găsim cea mai bogată bază de date în materie (filme, cineaşti, festivaluri, citate etc). Este de ani buni un instrument extrem de util în mâna oricărui critic sau cercetător al cinematografiei. De ziua lor, angajaţii Imdb au întocmit liste "peste topuri": cele mai bune filme, seriale, cele mai surprinzătoare Oscaruri, cei mai buni actori din ultimii 20 de ani ş.a.m.d. Bonus - interviuri exclusive cu celebrităţi de la Hollywood. La Mulţi Ani Imdb şi la cât mai multe filme bune în stoc!
