6 oct. 2010

Coraline


De ceva timp tot încerc să văd filmuleţul Coraline (S.U.A. 2009), şi iată că în week-end-ul acesta i-am dat în sfârşit play pe DVD.
Nu ştiam decât că această animaţie făcuse oareşce valuri anul trecut, când a fost lansată pe ecrane în variantă 3D. Regizorul Henry Selick a mai lucrat cu Tim Burton la The Nightmare Before Christmas (1993) şi James si piersica uriasa (1996). Deşi Burton nu s-a implicat sub nici o "funcţie" în Coraline, tuşele şi copacii lui întunecoşi apar în multe cadre, probabil ca o urmă a contaminării "artistice" reciproce. Ca şi îndelung apreciatul The Nightmare Before Christmas, Coraline este o animaţie stop-motion, dar filmată integral în "tânăra şi revoluţionara" tehnologie 3D. Am aflat că ar fi chiar cea mai lungă animaţie de acest tip realizată până în prezent (deşi, după cum arată, pare că totul a fost executat pe computer). Destul de mulţi artişti plastici au lucrat la machetele, păpuşelele (au fost filmate cadru cu cadru modele miniaturale) şi varietatea de efecte speciale din această adaptare a romanului semnat Neil Gaiman, autorul unor basme contemporane deosebit de imaginative.
Neştiind toate acestea la momentul vizionării, nu am acordat suficient credit filmului, iar pe deasupra am mai şi derulat pe ffd câteva secvenţe, pe care le presimţeam plictisitoare şi cumva deja-vu. După primele 20 de minute, însă, când acţiunea ia un viraj surprinzător pe cărarea care duce la genul horror, am rămas pironit pe canapea. Influenţele vizuale sunt multiple, începând cu Jack and the Beanstalk (1974), unde găsim o vrăjitoare fioroasă, a cărei apariţie grafică aduce cu "The other mother" din Coraline, trecând poate prin partea a III-a din Twilight Zone: The Movie (1983), chiar şi prin Matrix (1999), dar şi prin multe altele pe tema relaţiei copii-părinţi.
Mai special în filmul de faţă este felul în care Henry Selick pune pe ecran lumea paralelă (alternativă ?), în care Coraline, fetiţa nemulţumită de părinţii ei naturali (reali ?) devine captivă, din momentul în care descoperă că frumuseţea acelei lumi este înşelătoare. Fetiţa ajunge "dincolo" trecând printr-o uşă secretă din perete (ca în Being John Malkovich - 1999 ?) şi descoperă, alături de o pisică foarte lucidă, graniţele teritoriului artificial fabricat de malefica other mother (o posesivă şi vicleană mamă din "lumea paralelă"), graniţe dincolo de care e un "vid de materie" - deci personajele păşesc în gol, pe un ecran alb. Ciudăţenia personajelor (multe secundare - nişte babe mi-au amintit de Les triplettes de Belleville - Franţa 2003) şi a întâmplărilor este dublată de consistenţa coşmărească a spaţiilor "de joc". Culorile, luminile şi mai ales umbrele timburtoniene, dar şi coloana sonoră ieşită din comun, completează o animaţie deloc recomandată copilaşilor care vor să doarmă noaptea liniştiţi (eu nu mai închideam un ochi după chestia asta, acum vreo 20 de ani să zicem).
Trimiteți un comentariu