Thor in IMAX 3D

Când am citit pe net că următorul film din cariera lui Kenneth Branagh va fi inspirat din benzile desenate Thor, create în anii '60 de Stan Lee, m-am gândit că actorul şi regizorul britanic a intrat în criză financiară.
La începutul anilor '90, Branagh se afirmase prin transpuneri cinematografice ale pieselor lui Shakespeare - Henry V, Much Ado About Nothing, Hamlet - dar şi ca talentat regizor de thrillere moderne sau reactualizate (Dead Again, Frankenstein-ul produs de Coppola). Deci omul era "un nume" în domeniu, urmase Royal Shakespeare Company, avea propria companie de teatru (sprijinită chiar de prinţu' Charles). Însă după Hamlet-ul luxos din 1996, care îl redenumea "urmaş al lui Laurence Olivier", Branagh a glisat inexplicabil în comercialul mediocru, prin rolurile secundare din Celebrity (1998 - bine, ăsta nu era chiar un film comercial), Wild Wild West (1999), sau Harry Potter and the Chamber of Secrets (2002). A mai regizat câteva comedioare după Shakespeare, plus criticata versiune a piesei lui Anthony Shaffer - Sleuth, după care... pauză.
În Thor (2011), Kenneth Branagh se pierde în spatele unui aparat monstruos de producţie (buget de 150 milioane dolari!!) stil Spielberg - Peter Jackson - Michael Bay. Studiourile Paramount, Marvel etc. au optat, probabil, pentru acest regizor cu gândul la performanţele lui "şeţchiriene", care nu sunt de ignorat în ce priveşte distribuţia britanică (Anthony Hopkins, Tom Hiddleston, chiar şi Idris Elba). Snobismul cu care americanii adulează actorii britanici este notoriu, iar accentul acestora parcă ar înnobila orice rol, din oficiu. Faptul se verifică şi în "cultissima" serie Star Wars (unde putem auzi fabuloasele voci ale lui Alec Guinness, Ian McDiarmid, Christopher Lee rostind multe replici dubioase, ca să fiu indulgent cu febleţea mea - Lucas).
Aparent, Kenneth Branagh "a filmat o nuntă" pentru că nu îi mai ajungeau banii, ca să zic aşa. E ca şi cum l-ai fi pus pe Hitchcock să regizeze Poirot, sau pe Kubrick - Star Trek (deşi comparaţiile ar putea fi măgulitoare pentru Branagh). Acest film nu este un eşec, iar dacă ar fi, nu s-ar datora incompatibilităţii regizorului "elitist" cu subiectele "comerciale". Problema e la nivelul funcţiei pe care o ocupă personajele. Ca şi în cazul Clash of the Titans (2010), mituri străvechi intră în mixerul hollywood-ian, din care rezultă de fiecare dată o "pastă narativă" mai mult sau mai puţin toxică. Cum poate fi o naraţiune toxică? Prin stricarea sensurilor purtate de anumite personaje în anumite civilizaţii şi epoci. De data asta, ne întâlnim cu personaje din mitologia nordică (Odin, Thor, Freyr, Heimdall, Loki...), prelucrate de "fabrica" super-eroilor americani - Marvel Comics. Deci denaturarea este dublă: odată în benzile desenate, a doua oară în studiourile cinematografice ale unei naţiuni care nu a avut o mitologie a ei şi numai a ei.
Aducerea unei vechi legende europene în S.U.A. vremurilor noastre nu e o idee proastă, dar "tratamentul" scenariştilor o poate prosti. Umorul presărat de-a lungul scenariului este la fel de binevenit: Thor, care îşi pierde puterile de "zeu al tunetului", cade în deşertul New Mexico, locul unde sunt predestinate să ajungă toate obiectele "deraiate" din cosmos. Dar glumiţele şi şarmul autosuficient al Nataliei Portman nu pot compensa nişte evenimente previzibile, care vor duce la un love-story plictisit, la confruntări inevitabile cu monştrii din benzi desenate, Intelligence Agencies ş.a.m.d. Încrucişarea de genuri (S.F., Fantasy) şi entităţi din lumi prea diferite (lumea zeităţilor antice, a legendelor medievale, universul cunoscut prin telescop şi realitatea contemporană) pare a fi copleşitoare chiar şi pentru Kenneth Branagh.
Totuşi, voi remarca roiul de imagini năucitoare pe care le oferă acest film în IMAX 3D (poate fi văzut în acest format extraordinar şi la AFI, Bucureşti). La începutul filmului, am fost anunţaţi de un "plasator" că dacă ni se face rău, suntem invitaţi să părăsim sala de proiecţie câteva minute, după care "totul va reveni la normal". Din păcate, tehnologia 3D nu a fost prea grozavă, iar mărirea excesivă a fotogramelor proiectate pe giganticul ecran a dezvăluit multe momente "pixelate".