Sărbători fericite!

Crăciunul vine după sfârşitu' lumii! Ăsta da Happy End!
2012. Anul profeţit de mayaşi şi de Roland Emmerich. Se apropie de final un an în care am aşteptat, mai înfriguraţi ca niciodată, furia distrugătoare a naturii, a destinului, a Divinului. Am aşteptat osânda, sfârşitul. Ca şi când noi, omenirea, ştiam că o (îl) merităm. Ca să supravieţuiască ceva, trebuie să moară altceva, spunea o voce tainică în noi. Dar ce trebuia să moară?
Anul acesta s-au împlinit 10 ani. De la mai multe momente din trecut. S-au făcut vreo 10 ani de când îmi tot creşteau măsele de minte. Una dintre ele creştea orizontal, împingând toţi ceilalţi dinţi. Începea să deterioreze măselele sănătoase din vecinătate. M-am dus la dentist şi această măsea a fost extrasă, după 30 de minute de calvar. Atunci mi-am dat seama că situaţia seamănă cu o alta, metafizică. Situaţia din mine, din noi. Lăsăm să crească în noi ceva întunecat şi rău, ocrotim această buruiană mulţi ani, poate chiar o viaţă întreagă. Creşte alături de florile sufletului nostru, ca şi când ar fi surata lor. Dar vine o zi când buruiana trebuie smulsă, pentru ca florile cele frumoase să poată răzbi. Când întunericul trebuie omorât de lumină. Când vine acea zi, vine şi suferinţa, pentru că am lăsat prea mult amar de timp să crească răul în noi. Răul are rădăcini adânci şi pietrificate, ca o măsea de minte. Nu e de ajuns un simplu cleşte pentru a-l înlătura. Poate trebuie şi o freză de oase, sau chiar şi un ciocan! Întrebarea este dacă această suferinţă merită, dacă decizia de a înlătura ceva atât de intim şi de adânc sădit în noi merită?
Dacă sfârşitul nu a venit încă, poate este şi pentru că mai există suficient de multe flori printre buruieni. Pentru că mai există oameni care vor să renunţe la rău, iar această decizie le aparţine. Aşa cum ne aparţine decizia de a ne ridica din pat dimineaţa, sau de a împodobi bradul cu globuri, fundiţe, beteală şi beculeţe. Da, pentru că ele ne amintesc de lumină!
Sărbători fericite!

Magazinul "Käthe Wohlfahrt" din Bruges

Spiritul stupului

Nu auzisem de cineastul spaniol Víctor Erice. Cică a realizat doar 3 filme de lungmetraj, printre care şi Spiritul stupului (El espíritu de la colmena, Spania 1973). Nu ştiu dacă Erice merită pus pe piedestalul unui Tarkovsky, Kieslowski, sau Angelopoulos, dar poate notorietatea lui redusă ar fi de vină.
M-am apropiat de Spiritul stupului cu atenţia pe care o acord deobicei ciudăţeniilor, rarităţilor. L-am văzut pe computer, pe ascuns, pe bucăţi (în vizionări succesive), conştient că nu îl voi putea vedea alături de cineva. Ar fi fost un test greu de răbdare pentru mulţi dintre cinefilii pe care îi cunosc. Este unul dintre acele filme care alungă spectatorii din sală şi distrug cariera unui cineast, oricât de talentat ar fi.
Scenariul e banal - viaţa unor fetiţe în Spania rurală, la începutul regimului profascist al lui Franco, după distrugerile Războiului Civil. Există o încărcătură politică mascată, care nu mai are acelaşi efect azi, la 40 de ani de la premieră şi la 37 de ani după căderea regimului Franchist. Impactul emoţional al filmului rămâne puternic şi îşi sapă cu discreţie drumul spre noi.
Spiritul stupului începe cu proiecţia celebrului horror american Frankenstein (regizat de un englez în 1931) în prezenţa unor săteni, printre care micuţa Ana (Ana Torrent, fabuloasă în acest rol principal). Încă din timpul acestei secvenţe suntem uimiţi de autenticitatea evocării. Vedem chiar şi introducerea filmului Frankenstein, un mic discurs filmat în faţa unei cortine, ca la începutul unei piese de teatru (cât de apropiat era spectacolul cinematografic de cel teatral în acele vremuri!), unde se spune (în spaniolă!): "Doctorul Frankenstein a încercat să creeze o fiinţă vie, ceva ce numai Dumnezeu poate face. Este o poveste despre misterele creaţiei, despre viaţă şi moarte. Pregătiţi-vă". Avertismentul funcţionează şi pentru filmul "din film", şi pentru Spiritul stupului. Scena în care monstrul creat de doctorul Frankenstein se întâlneşte cu o fetiţă este tulburătoare şi pentru adulţi, darămite pentru micuţa Ana, care rămâne profund marcată. Întâmplările prin care Ana trece după această vizionare se derulează sub vraja lui Frankenstein.


Filmul lui Erice conţine multă poezie, are şi albine, şi stupi şi mai multe personaje, dar puţin dialog. Tatăl Anei se ocupă cu apicultura şi scrie rânduri filosofice despre stupul său. Mama e cu gândul la un iubit pierdut în Războiul Civil, iar sora ei mai mare, cu care a mers la film, se ţine de glume terifiante (face pe moarta, sare prin foc etc.). Spiritul stupului ne vorbeşte despre cinema, despre război, dar mai ales despre copilărie. Magia acestei epoci din viaţa noastră este reconstituită din gesturi mărunte, recuperate de pe rafturile memoriei, din privirile fetiţelor (în special ale Anei), care se deschid fragile, dar neobosite spre lumea exterioară, sorb frunze, raze de soare, fire de praf, părticele dintr-un întreg misterios, descifrabil doar prin ochii lor. Fiecare plimbare prin pădure, sau fugă pe un câmp pustiu, fiecare întâlnire are intensitatea unui eveniment unic, pe care repetarea într-o altă vârstă o diminuează. Clipele dilatate vin pentru prima şi ultima dată, iar ritmul frânat al acţiunii exprimă această stare specifică vârstei personajelor. La fel sunt percepute şi secvenţele din Frankenstein, care o impresionează pe Ana, trimiţând-o în căutarea unui "spirit" înfricoşător, dar prietenos, asemenea monstrului din film. Acest spirit este de găsit în lumina lunii, într-o fântână părăsită, în stup, sau chiar în chipul unui soldat dezertor, pe care Ana încearcă să-l ocrotească fără a-l putea salva de la execuţie.
Uşa se deschide copilului atât spre exterior, cât şi spre interiorul fiinţei. Spiritul stupului încearcă să ne amintească această dublă deschidere, acest dar miraculos (şi uitat) de a comunica cu inefabilul.     

Vine Moşu'

E ziua Sfântului Nicolae.
Moşu' vine pe întuneric, dar care întuneric?
S-au aprins luminile pe străzi, în case şi în noi.
Darurile sunt mai aşteptate ca oricând, motivele de bucurie sunt mai aşteptate ca oricând.
Moşul aduce bucurie, el ne aduce aminte.
De bunicii noştri, de ceilalţi, de copilărie.
Copiii se trezesc cu dulciuri în pantofi, întrebându-se cum au ajuns acolo?
Unii le cumpără, alţii cumpără făină, ouă, ciocolată, folie de ambalaj şi creioane colorate,
apoi gătesc, pregătesc darurile şi le împachetează cu drag.

Ziua României

"Din 1990 destinul mă face să străbat ţările lumii, dar am demostrat întotdeauna că patria mea este una, România. Astăzi, de Ziua Naţională, transmit un gând bun tuturor românilor. La mulţi ani, România!". Iată ce scrie pe "un site de socializare" celebra soprană Angela Gheorghiu.
De 1 Decembrie sărbătorim în primul rând ziua României. Dacă România a ajuns la 94 de ani şi azi e mai liberă şi (sperăm) "mai în siguranţă, asta se datorează şi faptului că generaţiile dinaintea noastră, cu mult mai simple şi mai sărace decât noi, au fost credincioase lui Dumnezeu şi au păstrat şi preţuit valorile creştine" (Alianţa Familiilor).
De 1 Decembrie sărbătorim şi românii de pretutindeni, deci şi pe cei din afara hotarelor ţării, dar nu pentru că au fugit la mai bine, ci pentru că (sperăm) au rămas cu sufletele şi gândurile aici, aşa ca Angela.
Să-i mulţumim, deci, lui Dumnezeu şi să-i cerem în continuare să aibă grijă de ţara noastră.
La Mulţi Ani!

Expoziţii în pragul iernii

Chiar în toiul Târgului de carte Gaudeamus, dar şi al traficului infernal de sezon, am dat o raită prin Obor, intrând pe la Târgul "fierătăniilor" de pe Str. Ziduri Moşi.

M-am oprit şi la expoziţia misterios intitulată Umbre şi vis, de la Galeria „Dialog”, la parterul Primăriei Sectorului 2. Picturile au fost selectate din 3 decenii de activitate a lui Ion Dumitriu (1943 - 1998).

De la Obor am plecat spre Mogoşoaia, rătăcindu-mă mai întâi prin spatele Gării de Est, de unde se poate observa un peisaj SF specific oraşului nostru.

 


La Mogoşoaia nu prea erau iubitori de artă, aşa că m-am plimbat în voie prin cele 4 spaţii expoziţionale ale Domeniului Brâncovenesc, frumos amenajate în ultimii ani. Galeria Cuhnia, Beciul Domnesc şi curtea palatului găzduiesc o expoziţie a sculptorului Virgil Scripcariu.


 

Despre instalaţiile care ironizează Proiectul European, ale aceluiaşi sculptor, criticul Dan Mircea Cipariu spune: "Nu avem parte de o subminare făţişă a conceptului de europenitate, ci mai de grabă, de nişte tuşe ironice pe instalaţii vizuale tridimensionale ca un semn de întrebare gravă ori ca o călătorie plastică întru descoperirea feţelor ascunse ale identităţii. Recursul la istoria unei deveniri europene uzează de şabloanele vizuale din lumea bipolarităţii comunism-capitalism, în regia citirii unui nou realism-europenism pe care ni-l oferă astăzi gândirea slăbită, corectitudinea politică, multiculturalismul, spaţiul şi acquis-ul comunitar. Acest “Euro Trophy” este o ironie înaltă, peste mode şi timp, la visul de aur al comunismului, o utopie văzută astăzi prin lentilele deformate ale unei matrioşca ce suflă la propriu în steagul Comisiei Europene, cu stindardul de luptă al doamnei Cancelar Angela Merkel: komm tanz mit mir (vino să dansezi cu mine)".

În fosta Gheţărie Domnească găsim expoziţia de fotografie a jurnalistului Florin Ghioca: Colateral (prezentată printr-un afiş plasat într-un loc neinspirat, care îl face "greu de citit"). "Subiectul evenimentului este conflictul militar din Afganistan, cel mai amplu de la al Doilea Război Mondial încoace. Florin Ghioca a intreprins până în prezent şase vizite în Afganistan, fiind sigurul fotoreporter român care a atins această performanţă. Imaginile sale acoperă atât aspecte ale vieţii civile, cât şi a celei din spatele uniformei militare".

În Palat am văzut excepţionala expoziţie Icoana Bizantină, tradiţie şi modernitate, rezultat al unui atelier internaţional de pictură deschis publicului, organizat de Grupul Eikona condus de prof. dr. Giorgios Kordis de la Universitatea din Atena împreună cu Librăria Bizantină şi Graphais. Evenimentul a fost închinat comemorării a 100 de ani de la naşterea Părintelui Sofian Boghiu, pictor bisericesc şi membru al "Rugului Aprins", deţinut politic între 1958-1964.

Georgios Kordis - Aghia Acuilinia

Yaroslava Alexeeva, Eugenia Davydenko - Iisus, Marele Arhitect

Gabriel Toma Chituc - Buna Vestire

Elena Murariu - Biserica

"Membrii grupului Eikona, pictori bisericeşti ce se revendică din tradiţia bizantină, sunt: Prof. dr. Georgios Kordis, prof. Yaroslava Alexeeva şi prof. Eugenia Davydenko din Sankt Petersburg, rev. lect. Anthony Salzman, Georgia University, USA, dr. Tudor Mitrovic, Academia ortodoxă pentru arte şi restaurare, Belgrad, Serbia, prof. Desislava Ivanova şi prof. Vania Sapuntzieva de la Univesitatea Sf. Chiril şi Metodiu din Veliko Tîrnovo, Bulgaria, drd. Mihai Coman, Universitatea din Bucureşti, Gabriel Chituc, Ioan Popa, pictori din Bucureşti şi invitaţii de onoare, maestrul Grigore Popescu, părintele Iacob de la Chilia Sf. Tihon din Muntele Athos şi Elena Murariu, pictor şi restaurator".

Clubul împăraților

Am simțit nevoia să scriu despre un film sensibil, văzut la nimereală pe un post TV, despre școală și profesori, din "gama" To Sir, with Love (1967), Stand and Deliver (1988), Dead Poets Society (1989), Dangerous Minds (1995), Music of the Heart (1999), sau chiar mai pesimistul Entre les murs (2008), despre care am mai vorbit.

The Emperor's Club este un film din 2002, regizat de Michael Hoffman, cu Kevin Kline în rolul unui profesor (William Hundert) de istorie antică la Colegiul "St. Benedict", o școală pentru băieți cu pretenții de pe Coasta de Est a S.U.A. Deci elevii sunt de la înstăriți la copii de senatori, tupeiști și obraznici, care vor accede fără mari probleme la facultăți prestigioase după terminarea liceului. Titlul filmului trimite la un concurs organizat de Hundert - "Mr. Julius Caesar", un fel de "Știi și câștigi" pe teme de istorie antică (în special istoria Romei antice), la care participau cei mai buni elevi ai cursului. Intriga este declanșată de apariția unui elev rebel, defapt de bani gata, în clasa lui Hundert. Acest fiu de senator "strică" orele, contrazicând profesorul și agitându-i pe ceilalți elevi. Hundert se vede silit să meargă la Washington D.C. pentru o discuție cu tatăl copilului, senatorul interpretat de Harris Yulin, un obișnuit al rolurilor antipatice. Hundert admiră un pistol de pe biroul senatorului, care ar fi aparținut unui general din Războiul de secesiune, sau ceva de genul acesta, iar senatorul i-l oferă nonșalant drept cadou, arătându-ne astfel cât de puțin însemna, defapt, istoria pentru el. Dar aceasta e doar o posibilă interpretare a scenei, echivocă asemeni multor altele din film. Hundert înțelege că nu îl poate convinge pe senator să remedieze situația creată de fiul său, de vreme ce între ei nu există comunicare, iar tatăl nu e foarte interesat de caracterul băiatului, cu atât mai puțin de eforturile profesorului, pe care îl desconsideră vădit.
The Emperor's Club iese din tiparele filmelor cu profesori și elevi pentru că nu glorifică profesorul. Hundert este cu atât mai uman cu cât are slăbiciuni, îndoieli și momente de "abdicare", atât în viața privată cât și în cea profesională. La un moment dat îl vedem demisionând de la catedră, în urma desemnării unui alt profesor în funcția de director al Colegiului, funcție pe care el credea că o merită (fusese mulți ani director adjunct). Este nedreptățit sau mediocru? Nici Hundert nu știe răspunsul, pentru că profesorii nu merg la școală pentru a ieși în evidență, ci pentru a-și pune în valoare elevii.
Văzând un oarecare progres în comportamentul elevului-problemă, Hundert hotărăște să îi ofere șansa de a participa la concursul "Mr. Julius Caesar", chiar dacă nu avea nota suficient de mare. Puștiul se prezintă la concurs, răspunde neașteptat de bine la câteva întrebări, după care profesorul observă că acesta trișa (avea răspunsurile scrise pe fițuici lipite de costum). Îi pune o întrebare care nu era "în cărți", iar acesta nu știe răspunsul și pierde în favoarea unui coleg indian! După concurs, Hundert realizează că încercarea lui de a-l aduce pe elevul "rătăcit" mai aproape de învățătură a fost naivă.
După 25 de ani, concursul este reluat în aceeași formulă la cererea fiului senatorului, acum un adult familist și dornic de o carieră politică. Istoria se repetă, acesta încearcă din nou să trișeze, dar din nou pierde! În toaleta hotelului de lux unde s-a desfășurat "Mr. Julius Caesar", Hundert încearcă o mustrare târzie a fostului elev, dar se lovește de aceeași obrăznicie din vremea școlii, dublată acum de aroganța aspirantului la "fotoliul" de senator: "Cui îi pasă de principiile și virtuțile dumitale? Uită-te la tine. Cu ce te mândrești tu? Eu trăiesc în lumea reală, unde oamenii fac ce trebuie pentru a obține ce vor. Dacă trebuie să mint și să înșel, așa să fie! Voi câștiga alegerile, iar apoi mă vei vedea peste tot. Și mă voi ocupa de contribuția mea la umanitate mai târziu!". Această secvență tulburătoare, despre impostura care hăhăie în fața virtuții, este un trist ecou al realității actuale.


Misiunea unui profesor pare adesea utopică, o luptă cu morile de vânt, iar afirmații de genul "premianții școlii nu sunt premianții vieții", sau "nu eram bun la școală, dar uite că am ajuns președinte" adâncesc prăpastia dintre dezideratul și rezultatul muncii sale. Educația nu înseamnă numai informații, cultură, dar și decență, respect, dăruire. E vorba despre o sumă de valori care nu se transmit pe cale genetică, pare-se, ci necesită un efort de asimilare. Le găsim acasă sau la școală, dar oriunde am fi trebuie să le învățăm, să vrem să le primim în viața noastră. Se poate trăi fără ele, la marginea umanului, dar nu se poate construi nimic durabil fără ele.
Profesorul adevărat luptă pentru a scoate ce e mai bun din elevi, sau pentru ca partea lor bună să prevaleze. "His life goes over into other lives. They are pillars in the intimate structure of our schools. They are more essential than its stones or beams, and they will continue to be a kindling force and a revealing power in our lives" - spune atât de frumos vocea naratorului la finalul filmului. Kevin Kline reușește aici unul dintre cele mai rafinate roluri ale carierei sale, dar și un omagiu adus vocației de profesor.

Toamna la Matache

Piața Matache e, de ceva timp, în curs de "strămutare". Vechea hală a fost dezafectată, din câte am înțeles, în urma lucrărilor pentru un "bulevard" care străpunge cartierul Grivița. Actuala zonă a pieței este și ea "săpată", dar șanțurile nu îi incomodează nici pe vânzătorii de verze, nici pe grataragii.
Tarabele sunt asortate cu ultimele culori de toamnă: cătină, dovleci, struguri negri târzii, capia pentru congelator, prune uscate, castane. Tot la Matache găsim goji (cam uscat), merișoare, felurite semințe, preparate grecești, flori, niscaiva pepeni, porumb și bere (dintr-o berărie la fel de respingătoare ca cea de la Romană și Obor - aviz cunoscătorilor).