După Brigitte Bardot şi Van Damme, un alt actor renumit a venit să îngrijească maidanezii din ţara noastră. Din întâmplare, filmând nişte cadre pentru o producţie americană la Snagov, Mickey Rourke a constatat că sunt foarte mulţi căţei "comunitari" prin zonă. Mare iubitor de animale, grăitorul replicii "I vant mai biord" ("I want my bird" - Iron Man 2) a dat startul unui plan îndrăzneţ: "vrea să adune un milion şi jumătate de euro pentru construirea unui adăpost. Partea pe care o va investi el este de 250.000 de dolari. O să continui să dau din salariul meu, a afirmat Rourke, care va fi prezent în ţară de câte ori va fi nevoie pentru a ajuta echipa adăpostului, adunată de actor în ultimele două zile" (EVZ.ro). Poate că ar trebui să se investească şi în protejarea copiilor, asaltaţi cu furie de câini vagabonzi în ultima perioadă (a se cerceta cazul de la Suceava).
Iată şi o veste bună pentru România, din seria Munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă-n poartă: "un zăcământ petrolier estimat la un miliard de euro va intra în exploatare peste câteva luni, după ce prospecţiunile geologice efectuate în ultimii ani au confirmat existenţa unor resurse petroliere şi de gaze naturale. Acesta se afla în oraşul Pâncota din judeţul Arad" (Ziare.ro). Să ne bucurăm? Să ne aşteptăm la o nouă vânzare pe nimic la canadieni, sau la alţi exploatatori dubioşi de zăcăminte româneşti (gazele de la Bârlad, Roşia Poieni, Roşia Montană, anyone?) ?!?
Max von Sydow şi Thomas Horn în Extremely Loud & Incredibly Close
Prezentat la Oscaruri, ca nominalizat forBest Picture, filmul Extremely Loud & Incredibly Close suna ca un underdog promiţător. Un titlu care trimite la lumea simţurilor ascunde sentimente şi gânduri neaşteptat de profunde. "There are more people alive now, than have died in all human history..." Încă de la primele cuvinte, rostite de un copil filmat în gros-plan, sesizăm că suntem în faţa unui film special. Trebuie să ţinem cont de iritabilitatea americanilor vis-a-vis de subiectul "11 septembrie 2001" pentru că, după un deceniu, evenimentele respective continuă să ridice semne de întrebare. E uşor de taxat felul în care filmele americane au exploatat tragedia şi e firesc să fii sceptic în faţa unui nou scenariu care alege ca punct de pornire 9/11. De această dată, din coşmarul trăit de cetăţenii New York-ului sunt extrase detalii (mesaje rămase pe robotul telefonic, fotografii cu trupuri aruncate din Turnurile Gemene, publicate în presă) menite să genereze frământări metafizice. Aceste frământări dau o altă dimensiune subiectului. Extremely Loud & Incredibly Close nu este pe gustul tuturor şi nu este uşor de rezumat. Dar ca orice film despre efectele traumatice ale unei tragedii personale (şi colective), emoţionează. Când aflăm că un copil şi-a pierdut tatăl, nu ne putem abţine compasiunea, chiar dacă personajul provine dintr-o familie înstărită şi locuieşte într-un imobil cu portar, în Manhattan. Citeam de curând pe net comentariul unui spectator al filmuluiThe Descendants (S.U.A. 2011, r.: Alexander Payne), care spunea că nu este impresionat de dramele bogătaşilor. Dar "şi bogaţii plânge", după cum spunea o celebrissimă telenovelă sudamericană în anii '90! Iar în acest film, părinţii au şi o deschidere culturală (care ar fi obligatorie oricărui om cu stare, vezi Gigi Becali ;). Copilul (Thomas Horn, un mic actor de viitor!) are o inteligenţă ieşită din comun. Tatăl lui (Tom Hanks) i-a cultivat o sumedenie de hobby-uri: geografia, arheologia, computerele, entomologia... Este foarte matur, are preocupări elevate, vrea să redescopere un cartier dispărut al Manhattanului (în Central Park), poartă "războaie oximoronice" cu tatăl şi colecţionează tot felul de obiecte vechi. De mult nu am mai văzut în filme o relaţie atât de frumoasă între părinţi şi copii. Tatăl este personajul unificator, el deţine cheia (la propriu şi la figurat), soluţia "ecuaţiei ale căror necunoscute sunt nume, nu cifre". Dispariţia lui în timpul evenimentelor de la 11 septembrie lasă un gol uriaş în viaţa puştiului şi a familiei sale, iar acest gol se cere umplut. Misterele copilăriei sunt evocate prin gesturi (cum ar fi privitul printre degete, cu ochii întredeschişi) observate cu delicateţe de regizorul Stephen Daldry, prin frânturi de amintiri, atent presărate de-a lungul acţiunii. Pierderea unui om iubit apare întotdeauna ca irecuperabilă, iar apropiaţii tind să îi caute duhul în obiectele din jur. Cercetarea pe care puştiul o începe prin Manhattan are ca scop găsirea unui obiect, aparent lăsat în urmă de tatăl său, dar se transformă într-o călătorie iniţiatică. Mai toţi oamenii pe care ajunge să îi cunoască au trecut prin traume şi au nevoie de alinare. Printre aceştia, un bătrân care nu vorbeşte (dar aude), interpretat de un actor suedez care a jucat în aproape 150 de filme, iar la 83 de ani a ratat Oscarul pentru rol secundar în favoarea lui Christopher Plummer, de aceeaşi vârstă. Este vorba despre Max von Sydow, o legendă a cinematografului mondial. Bătrânul este un ecou al tatălui pierdut. El îşi scrie răspunsurile la multele întrebări adresate de puşti pe un carneţel. Sunt multe cuvinte scrise în acest film, multe foi de hârtie pe care nu le putem parcurge decât apăsând butonul "pauză" al telecomenzii. Sunt mesaje şi întrebări printre rânduri, personajele vor să înţeleagă sensul suferinţei lor, care îi apropie. O auzim pe Sandra Bullock spunând: "I don't know why a man flew a plane into a building, I don't know why my husband is dead! It doesn't make sense!", iar pe puşti ţipând la ea: "You don't know anything!". Şi tot el spune, insistent: "Don't leave me". Ne putem lega de multe elemente care supradozează patetismul, însă eu nu cred că vom găsi mai mult patetism decât la Spielberg. Extremely Loud & Incredibly Close nu are o miză politică, ci una umană.
În deceniul trecut, 3 ani la rând s-au filmat la Hollywood câte două filme pe aceeaşi temă dezastruoasă. De exemplu, în 1997 au apărut 2 blockbustere cu vulcani -Volcano & Dante's Peak (preferatul meu), în 1998, 2 filme cu asteroizi - Armageddon & Deep Impact, iar în 1996, 2 filme cu invazii extraterestre -Mars Attacks! & Independence Day (preferatul meu).
În timpul proiecţiei cu Mirror Mirror, mă gândeam la fenomenala carieră pe care Albă-ca-zăpada a făcut-o la Hollywood, începând cu splendida adaptare a lui Walt Disney din 1937, primul lungmetraj de animaţie din istoria cinematografului, "desenat" în întregime (de o armată de artişti, cărora Disney le mulţumeşte la începutul filmului). De unde această fascinaţie pentru povestea prinţesei mazilite de mama vitregă? Orgoliul, gelozia - iată nişte sentimente suficient de puternice pentru a-i mişca pe producători, oglinda fermecată şi mărul ucigaş - iată două simboluri care au inspirat atâţia scenarişti, atâtea rescrieri ale basmului original. Dar să nu uităm piticii, personajele secundare care joacă un rol decisiv în desfăşurarea acţiunii. Fiecare nouă transpunere cinematografică a imaginat altfel aceste creaturi fragile, dar pline de energie. Cea mai expresivă variantă rămâne pentru mine primul desenul animat, cu tuşe de musical (ca mai toate producţiile Disney). După cum spunea şi Viorica Bucur, atunci când ne gândim la Albă-ca-zăpada "o vedem în imaginile Disney". Gingăşiei prinţesei i se opune răutatea reginei, cea care devine o bătrână vrăjitoare în urma celei mai fioroase transformări pe care am văzut-o în copilăria mea de cinefil! Era firesc să marcheze generaţii de-a rândul (la Mamaia, în "satul de vacanţă Luna Park" era şi o "casă a groazei" cu figura uriaşă a vrăjitoarei, conturată de beculeţe, pe cornişă). În variantele mai noi basmului, piticii pierd din drăgălăşenie. Cele mai recente ecranizări au marşat pe tenta horror, cu pitici mai degrabă monstruoşi, iar filmul din 1997, cu Sigourney Weaver în rolul reginei malefice, se intitulează chiar Snow White: A Tale of Terror.
În producţia Hallmark din 2001 - Snow White: The Fairest of Them All - regizată de scenarista lui Edward Scissorhands, piticii sunt înalţi, lălâi şi cel puţin bizari (îl întâlnim aici pe fantomaticul Vincent Schiavelli şi pe piticu' dansator din Twin Peaks -Michael J. Anderson). În această adaptare, tatăl Albei (un simplu ţăran, care devine rege în urma unei vrăji) are un rol mai consistent decât ne-am fi aşteptat. El este sub puterea reginei (cum îl găsim şi în Mirror Mirror), care l-a "posedat" cu un ciob din oglinda ei. Bineînţeles că Alba îl va salva de această magie întunecată!
Singurul personaj care nu poate fi alterat rămâne titulara basmului - Albă-ca-zăpada. Ea apare de fiecare dată palidă, serafică, chiar eterică. Şi în Mirror Mirror (2012) vedem o tânără încântătoare, dar nici duşmana ei de moarte nu arată foarte rău. Julia Roberts are un rol neobişnuit pentru cariera ei - regină-vrăjitoare - şi se descurcă onorabil. Cea mai bună interpretare o dă chipului din oglindă, acel alter-ego înfricoşător care apărea din fum în desenul animat. Mirror Mirror (2012) aduce în prim-planul narativ obiectul cu conotaţii negative: oglinda-oglinjoara, poarta (în acest film la propriu) către un alt tărâm. Invocarea ei aduce răspunsul la întrebarea care macină orice femeie trecută de prima tinereţe: cine este cea mai frumoasă din ţară?, dar şi multe belele. Julia Roberts pătrunde prin oglinda cu pricina, pentru a ieşi din apă (fără să se ude) către un fel de "locuinţă lacustră". Dar suspense-ul potenţial este sacrificat în favoarea parodiei. Dacă ne aşteptam la o confruntare între bine şi rău, ne alegem doar cu o echilibristică între comic şi derizoriu. Regizorul Tarsem Singh, cândva apreciat pentruThe Cell, a intrat în jocul propus de această rescriere a basmului (şi a propos de mesajul afişului - The Snow White Legend Comes Alive - basmul nu e legendă!). Tarsem e un indian inventiv, poate de aceea castelul are ceva din Taj Mahal (plus Catedrala Bunei Vestiri din Kremlin), iar pe genericul final Albă-ca-zăpada îşi permite să danseze în stilul bollywood! Scenografia şi costumele sunt remarcabile, dar nu acelaşi lucru poate fi spus despre cei 7 pitici, deloc memorabili.
Din ce arată trailerul, Snow White and the Huntsman (care va apărea la vară) conţine ceva mai mult action decât spoof, pitici la fel de naşpeţi şi o regină rea, dar la fel de... bună (Charlize Theron). Se pare că basmul Fraţilor Grimm mai are multe de oferit Holywood-ului în criză de subiecte!
Le amintesc fanilor blogului CINEKIS apariţia unei expoziţii online de fotografie intitulată BUCHAREST JUNK MOMENTUM. Această expoziţie, care poate fi văzută pe blog şi pe flickr, prezintă imagini culese de-a lungul unui deceniu de peregrinări prin Bucureşti, oraşul în care singura constantă este vremelnicia.
Mai jos expun imagini proaspete pe care le-am "vânat" prin Centrul Vechi şi care se vor alătura celor din seria BUCHAREST JUNK MOMENTUM.
