23 mar. 2012

Extremely Loud & Incredibly Close

Max von Sydow şi Thomas Horn în Extremely Loud & Incredibly Close

Prezentat la Oscaruri, ca nominalizat for Best Picture, filmul Extremely Loud & Incredibly Close suna ca un underdog promiţător. Un titlu care trimite la lumea simţurilor ascunde sentimente şi gânduri neaşteptat de profunde.
"There are more people alive now, than have died in all human history..." Încă de la primele cuvinte, rostite de un copil filmat în gros-plan, sesizăm că suntem în faţa unui film special. Trebuie să ţinem cont de iritabilitatea americanilor vis-a-vis de subiectul "11 septembrie 2001" pentru că, după un deceniu, evenimentele respective continuă să ridice semne de întrebare. E uşor de taxat felul în care filmele americane au exploatat tragedia şi e firesc să fii sceptic în faţa unui nou scenariu care alege ca punct de pornire 9/11. De această dată, din coşmarul trăit de cetăţenii New York-ului sunt extrase detalii (mesaje rămase pe robotul telefonic, fotografii cu trupuri aruncate din Turnurile Gemene, publicate în presă) menite să genereze frământări metafizice. Aceste frământări dau o altă dimensiune subiectului.
Extremely Loud & Incredibly Close nu este pe gustul tuturor şi nu este uşor de rezumat. Dar ca orice film despre efectele traumatice ale unei tragedii personale (şi colective), emoţionează. Când aflăm că un copil şi-a pierdut tatăl, nu ne putem abţine compasiunea, chiar dacă personajul provine dintr-o familie înstărită şi locuieşte într-un imobil cu portar, în Manhattan. Citeam de curând pe net comentariul unui spectator al filmului The Descendants (S.U.A. 2011, r.: Alexander Payne), care spunea că nu este impresionat de dramele bogătaşilor. Dar "şi bogaţii plânge", după cum spunea o celebrissimă telenovelă sudamericană în anii '90! Iar în acest film, părinţii au şi o deschidere culturală (care ar fi obligatorie oricărui om cu stare, vezi Gigi Becali ;). Copilul (Thomas Horn, un mic actor de viitor!) are o inteligenţă ieşită din comun. Tatăl lui (Tom Hanks) i-a cultivat o sumedenie de hobby-uri: geografia, arheologia, computerele, entomologia... Este foarte matur, are preocupări elevate, vrea să redescopere un cartier dispărut al Manhattanului (în Central Park), poartă "războaie oximoronice" cu tatăl şi colecţionează tot felul de obiecte vechi. De mult nu am mai văzut în filme o relaţie atât de frumoasă între părinţi şi copii. Tatăl este personajul unificator, el deţine cheia (la propriu şi la figurat), soluţia "ecuaţiei ale căror necunoscute sunt nume, nu cifre". Dispariţia lui în timpul evenimentelor de la 11 septembrie lasă un gol uriaş în viaţa puştiului şi a familiei sale, iar acest gol se cere umplut.
Misterele copilăriei sunt evocate prin gesturi (cum ar fi privitul printre degete, cu ochii întredeschişi) observate cu delicateţe de regizorul Stephen Daldry, prin frânturi de amintiri, atent presărate de-a lungul acţiunii. Pierderea unui om iubit apare întotdeauna ca irecuperabilă, iar apropiaţii tind să îi caute duhul în obiectele din jur. Cercetarea pe care puştiul o începe prin Manhattan are ca scop găsirea unui obiect, aparent lăsat în urmă de tatăl său, dar se transformă într-o călătorie iniţiatică. Mai toţi oamenii pe care ajunge să îi cunoască au trecut prin traume şi au nevoie de alinare. Printre aceştia, un bătrân care nu vorbeşte (dar aude), interpretat de un actor suedez care a jucat în aproape 150 de filme, iar la 83 de ani a ratat Oscarul pentru rol secundar în favoarea lui Christopher Plummer, de aceeaşi vârstă. Este vorba despre Max von Sydow, o legendă a cinematografului mondial. Bătrânul este un ecou al tatălui pierdut. El îşi scrie răspunsurile la multele întrebări adresate de puşti pe un carneţel.
Sunt multe cuvinte scrise în acest film, multe foi de hârtie pe care nu le putem parcurge decât apăsând butonul "pauză" al telecomenzii. Sunt mesaje şi întrebări printre rânduri, personajele vor să înţeleagă sensul suferinţei lor, care îi apropie. O auzim pe Sandra Bullock spunând: "I don't know why a man flew a plane into a building, I don't know why my husband is dead! It doesn't make sense!", iar pe puşti ţipând la ea: "You don't know anything!". Şi tot el spune, insistent: "Don't leave me". Ne putem lega de multe elemente care supradozează patetismul, însă eu nu cred că vom găsi mai mult patetism decât la Spielberg. Extremely Loud & Incredibly Close nu are o miză politică, ci una umană.

Trimiteți un comentariu