Cronica unui dezastru previzibil (Chronicle)

De la un film cu adolescenţi, obiecte extraterestre şi puteri paranormale nu te poţi aştepta la noutate. Realizatorii lui Chronicle (S.U.A. 2012) s-au bazat pe acest fapt atunci când au hotărât să abordeze genul found footage, adică să filmeze în stil amatoricesc niște evenimente incredibile, pentru a le da un plus de prospețime și veridicitate.
Genul found footage nu este foarte vechi (abia dacă are 30 de ani) și garantează aproape de fiecare dată un scandal, sau un succes. O cameră de filmat supraviețuiește unor evenimente (deobicei) sinistre, iar caseta le narează în ritmul și ordinea filmării amatorului (sau profesionistului, uneori) defunct. The Blair Witch Project (1999) a relansat acest tip de cinema economic (nu minimalist!), devenind peste noapte cel mai profitabil ”horroraș” din istoria cinematografului american. Anonimii din spatele camerelor de filmat nu au mai realizat nimic notabil după Blair Witch. Însă acel film a dat curaj tuturor puștilor cu o handycam, dar și producătorilor care nu au ce face cu banii. Astfel, horrorul spaniol [REC], refilmat de americani în 2008 (Quarantine), Cloverfield (2009), sau dubiosul Troll Hunter (Finlanda, 2010) au căutat noi posibilități de expresie cu necesarul ieftin al producției.
Problema cu acest gen cinematografic este fragilitatea convenției (trebuie să ne lăsăm convinși până la capăt că vedem o filmare amatoricească a unor întâmplări reale, nu regizate). Numai un scenariu reușit și o improvizație talentată pot susține convenția. Found footage folosește mijloacele restrânse ale reportajului pentru a construi o ficțiune, iar această deturnare stilistică poate fi etichetată drept facilă. Nu este o restrângere a limbajului cinematografic de tip Dogme 95, care elimina luminile, efectele optice, muzica etc, pentru a conferi realism unei ficțiuni acceptate ca atare. Aparatul de filmat preia toate șocurile resimțite de operator, care trece prin grozăvii de tot felul. Dar, spre deosebire de cazul dogmei daneze, aparatul în sine devine personaj, se contopește cu naratorul și transmite mai departe, către spectator. Ce transmite? Mai degrabă senzații, cel mult stări, pentru că bâțâielile și izbiturile, alături de zgomotele puternice, au delicatețea și profunzimea unei telenovele, sau a unui film bollywood-ian. Orice perturbare a cursului benzii magnetice devine o mărturie, dar nu a unui sentiment, ci a unei interacțiuni brutale cu o realitate contrafăcută. De aceea, ființa care manipulează handycamul este rareori percepută ca fiind vie și simțitoare, de cele mai multe ori rămânând un operator/actor care se preface mai mult sau mai puțin bine.
Found footage este, de cele mai multe ori, propice pentru horror-uri. Filmele de groază au avantajul de a comunica rapid afecte, sentimente puternice și de scurtă durată, cu suspensia automată a rațiunii. Știm că este ireal, dar ne șochează pentru câteva momente.

La Chronicle (S.U.A. 2012) întâlnim caracteristicile found footage, dar și niște mici modificări (îmbunătățiri?) ale rețetei. Ce m-a surprins a fost implicarea mai multor camere în producție. Deci materialul brut nu a fost livrat de o singura casetă, un singur unghi subiectiv, ci este editat din mai multe unghiuri, toate non-profi, non-artistice ca să spun așa. De exemplu, camerele de supraveghere din diverse locuri publice acoperă golurile din filmarea ”principală”.
Unul din personajele principale asigură grosul filmării cu o cameră pe care ajunge să o manipuleze fără să o atingă. Telekinezia și capacitatea oamenilor de a-și lua zborul sunt preferatele SF-urilor și ale filmelor cu supereroi, dar aici capătă și o semnificație colaterală. Am observat-o, sau poate doar mi s-a părut, într-un anume cadru din film, când (super)eroul își privește mama suferindă din altă cameră, ridică mâna și, prin telekinezie, mișcă pătura și o acoperă. Felul în care se produce acest gest de tandrețe, singular pe parcursul a 80 minute de violență și distrugeri, m-a trimis cu gândul la "epoca facebook". Este vorba despre o lume în care totul se poate face de la distanță, de la un banal like la un gest profund de afecțiune.

Printr-o ţară frumoasă şi necunoscută

Pentru cei obosiţi de lunile crunte de iarnă, canicula precoce a venit ca un cadou. Cu schimbarea guvernului (compoziţie şi orientare), a venit şi o poftă grozavă de plimbări prin ţară.
Sub cerul senin de mai, solidar cu mulţi alţi concitadini iubitori de cultură (şi natură!), am părăsit Bucureştiul cu direcţia Curtea de Argeş. Am revizitat Biserica Domnească şi splendida Monastire a Argeşului.

Biserica Domnească (Curtea de Argeş)

Mănăstirea Curtea de Argeş

Din această veche capitală a Ţării Româneşti, am purces spre câteva mănăstiri argeşene, de care niciodată nu te poţi minuna suficient.

După Robaia, am trecut pe la Corbii de Piatră, o mănăstire săpată în stâncă, veche de aproape 800 de ani.

Pictura murală, printre cele mai vechi păstrate pe teritoriul ţării noastre, este deteriorată, dar mai pot fi desluşite scene pictate într-un stil greu de definit, insuficient cercetat. Împrejurimile acestei stânci singuratice (teleportată parcă din altă lume, printre casele sătenilor) sunt, deasemenea, fermecate.

Despre acest loc unic am montat acum câţiva ani un documentar la TrinitasTV, iar un cetăţean binevoitor l-a "urcat" pe YouTube.



A doua zi de expediţii am început-o la Mănăstirea Aninoasa, unde găsim cea mai veche frescă executată de Pârvu Mutu, unul dintre cei mai de seamă pictori bisericeşti de la sfârşitul secolului al XVII-lea. Doar tabloul votiv poate fi atribuit cu certitudine lui Pârvu Mutu.

În pridvor găsim nişte fresce impresionante, care au fost mâzgălite în ultimii 200 de ani (secole de ravagii) de diverşi vizitatori nedoriţi. Astăzi, Mănăstirea Aninoasa este renovată, înfrumuseţată, îngrijită de o obşte primitoare de maici (fac un suc de mere excepţional!).

Ultimul popas a fost la Câmpulung-Muscel, în timpul unei ploi torenţiale care aproape a blocat accesul spre monumentele oraşului. Am reuşit să văd Bărăţia, cea mai veche biserică din zonă, catolică, întemeiată de Comitele Laurencius de Longo Campo (înmormântat acolo pe la 1300).

Mănăstirea Negru Vodă, ctitorită de Radu Negru (în plin secol XIII), apoi distrusă şi rectitorită de două ori, adăposteşte alt vechi monument funerar din zonă - mormântul Voevodului Niculae Alexandru Basarab, fiul lui Basarab I "Întemeietorul", prezent în tabloul votiv din Biserica Domnească (Curtea de Argeş).

Portretul votiv al lui Niculae Alexandru Basarab (Biserica Domnească, Curtea de Argeş

)

La o săptămână după expediţia argeşeană, am poposit la Mogoşoaia pentru a vedea o interesantă expoziţie de pictură cu tematică religioasă: SEMNificaţii. Dintre lucrările expuse, am admirat câteva de Onisim Colta, care prelucrează cartoane cu originalitate.

Lucrări de Onisim Colta

Cu această ocazie culturală, am pătruns şi în expoziţia din pivniţa Palatului Brâncovenesc, care ascunde picturi murale recuperate de la biserica Mănăstirii Văcăreşti. Mănăstirea, unul dintre cele mai valoroase monumente de artă brâncovenească din Bucureşti, a fost demolată în 1986 din ordinul lui... "you know who".

Dar emoţia cea mai consistentă s-a produs în faţa unei bisericuţe în care nu prea intrasem: Sfântul Gheorghe din Pajişte.

Aflată la intrarea pe domeniul brâncovenesc, această biserică a fost ctitorită de Constantin Brâncoveanu atunci când era încă boier. Pictura, păstrată în condiţii deosebite, datează din 1705 (Palatul domnitorului Brâncoveanu era deja ridicat în 1702) şi a fost realizată "de zugravul grec Constantinos".

Am fost surprins de parcul găsit după zidurile domeniului Brâncovenesc, pe locul unde acum câţiva ani dormeau printre bălării defunctele statui comuniste din Bucureşti (celebra statuie a lui Lenin de la Casa Scânteii era aruncată aici). În schimb, lapidariumul Mănăstirii Văcăreşti (fragmente sculptate) a rămas într-un depozit improvizat.

Madrid & Escorial

După câteva zile petrecute în capitala castiliană a Spaniei - Madrid, pot spune fără ezitări că românii sunt un popor ospitalier şi drăguţ cu vecinii europeni. Prin comparaţie cu alţi europeni, respectiv cu spaniolii (madrilenii)!
Lăsând la o parte vremea rece şi ploioasă, românii cu joburi "dubioase", de care te ciocneai la tot pasul, vigilenţa cu care paznicii muzeelor mă îndemnau să pun la loc în geantă aparatul de fotografiat mi-a provocat alergie la organele "de ordine" şi la haosul deghizat din acest oraş.

Prado - Goya ("Familia regală", 1800)

În schimb, muzeul Prado este ravisant, dominat de picturile lui El Greco, Velasquez şi Goya. Tot acolo poate fi văzut şi tripticul lui Bosch - Grădina plăcerilor lumeşti - care l-a fascinat pe Filip al II-lea, regele Spaniei şi protector al catolicismului în Occidentul medieval. Această pictură pe lemn a fost furată din teritoriile olandeze în timpul stăpânirii spaniole, pentru a ajunge până la urmă în fortăreaţa sobră a lui Filip - El Escorial. De acolo a fost mutată la Prado abia în 1939, alături de alte lucrări semnate Bosch (El Bosco)!

El Escorial

Am avut plăcerea de a vizita şi Muzeul Thyssen-Bornemisza, care deţine în impresionanta colecţie de artă şi un Dalí notoriu!

Muzeul Thyssen

Marele obiectiv nevizitat rămâne Mănăstirea Las Descalzas Reales, din centrul Madridului, care îşi închide porţile în nasul turiştilor adunaţi la coadă, aşa cum se închidea aprozarul ceauşist rămas fără carne! Doar 20 de oameni pot pătrunde la câteva ore.

Grădina Botanică

Întâlniri inedite au fost Grădina Botanică, Palacio de Buenavista, unde am prins schimbarea gărzii şi restrospectiva (parţial gratuită) Chagall de la celălalt sediu Thyssen!

Mă aşteptam să găsesc şi o "Piaţă a Italiei", aşa cum Roma găzduieşte o Piaţă a Spaniei (şi Bucureştiul are una). Dar Madridul este autosuficient. Mi-a făcut dor de Paris, o metropolă mult mai relaxată şi deschisă, unde poţi fotografia tot ce doreşti!

Imagini din Spania, dar şi din alte excursii recomandabile, se găsesc şi pe Flickr & Photobucket.