21 mai 2012

Cronica unui dezastru previzibil (Chronicle)

De la un film cu adolescenţi, obiecte extraterestre şi puteri paranormale nu te poţi aştepta la noutate. Realizatorii lui Chronicle (S.U.A. 2012) s-au bazat pe acest fapt atunci când au hotărât să abordeze genul found footage, adică să filmeze în stil amatoricesc niște evenimente incredibile, pentru a le da un plus de prospețime și veridicitate.
Genul found footage nu este foarte vechi (abia dacă are 30 de ani) și garantează aproape de fiecare dată un scandal, sau un succes. O cameră de filmat supraviețuiește unor evenimente (deobicei) sinistre, iar caseta le narează în ritmul și ordinea filmării amatorului (sau profesionistului, uneori) defunct. The Blair Witch Project (1999) a relansat acest tip de cinema economic (nu minimalist!), devenind peste noapte cel mai profitabil ”horroraș” din istoria cinematografului american. Anonimii din spatele camerelor de filmat nu au mai realizat nimic notabil după Blair Witch. Însă acel film a dat curaj tuturor puștilor cu o handycam, dar și producătorilor care nu au ce face cu banii. Astfel, horrorul spaniol [REC], refilmat de americani în 2008 (Quarantine), Cloverfield (2009), sau dubiosul Troll Hunter (Finlanda, 2010) au căutat noi posibilități de expresie cu necesarul ieftin al producției.
Problema cu acest gen cinematografic este fragilitatea convenției (trebuie să ne lăsăm convinși până la capăt că vedem o filmare amatoricească a unor întâmplări reale, nu regizate). Numai un scenariu reușit și o improvizație talentată pot susține convenția. Found footage folosește mijloacele restrânse ale reportajului pentru a construi o ficțiune, iar această deturnare stilistică poate fi etichetată drept facilă. Nu este o restrângere a limbajului cinematografic de tip Dogme 95, care elimina luminile, efectele optice, muzica etc, pentru a conferi realism unei ficțiuni acceptate ca atare. Aparatul de filmat preia toate șocurile resimțite de operator, care trece prin grozăvii de tot felul. Dar, spre deosebire de cazul dogmei daneze, aparatul în sine devine personaj, se contopește cu naratorul și transmite mai departe, către spectator. Ce transmite? Mai degrabă senzații, cel mult stări, pentru că bâțâielile și izbiturile, alături de zgomotele puternice, au delicatețea și profunzimea unei telenovele, sau a unui film bollywood-ian. Orice perturbare a cursului benzii magnetice devine o mărturie, dar nu a unui sentiment, ci a unei interacțiuni brutale cu o realitate contrafăcută. De aceea, ființa care manipulează handycamul este rareori percepută ca fiind vie și simțitoare, de cele mai multe ori rămânând un operator/actor care se preface mai mult sau mai puțin bine.
Found footage este, de cele mai multe ori, propice pentru horror-uri. Filmele de groază au avantajul de a comunica rapid afecte, sentimente puternice și de scurtă durată, cu suspensia automată a rațiunii. Știm că este ireal, dar ne șochează pentru câteva momente.

La Chronicle (S.U.A. 2012) întâlnim caracteristicile found footage, dar și niște mici modificări (îmbunătățiri?) ale rețetei. Ce m-a surprins a fost implicarea mai multor camere în producție. Deci materialul brut nu a fost livrat de o singura casetă, un singur unghi subiectiv, ci este editat din mai multe unghiuri, toate non-profi, non-artistice ca să spun așa. De exemplu, camerele de supraveghere din diverse locuri publice acoperă golurile din filmarea ”principală”.
Unul din personajele principale asigură grosul filmării cu o cameră pe care ajunge să o manipuleze fără să o atingă. Telekinezia și capacitatea oamenilor de a-și lua zborul sunt preferatele SF-urilor și ale filmelor cu supereroi, dar aici capătă și o semnificație colaterală. Am observat-o, sau poate doar mi s-a părut, într-un anume cadru din film, când (super)eroul își privește mama suferindă din altă cameră, ridică mâna și, prin telekinezie, mișcă pătura și o acoperă. Felul în care se produce acest gest de tandrețe, singular pe parcursul a 80 minute de violență și distrugeri, m-a trimis cu gândul la "epoca facebook". Este vorba despre o lume în care totul se poate face de la distanță, de la un banal like la un gest profund de afecțiune.
Trimiteți un comentariu